Pretenţii. Conflict de competenţă. Competenţa materială de soluţionare a cauzei. Demers independent de existenta vreunei practici administrative vătămătoare.

Pretenţii. Conflict de competenţă. Competenţa materială de soluţionare a cauzei. Demers independent de existenta vreunei practici administrative vătămătoare.

- Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 2, art. 8, art. 10.

- Codul de procedură civilă, art. 135

Litigiul de faţă deşi, necontestat, are ca obiect o creanţă fiscală, nu se încadrează în „tiparul” normativ şi jurisprudenţial al unui litigiu în contencios administrativ; litigul de faţă nu este pornit de administratie în contra particularului, iar nu invers şi are ca obiect pretenţii, iar nu atacarea unui act administrativ. Prin urmare, litigiul de faţă este civil, iar nu de contencios administrativ şi revine în competenţa instanţei civile.

(Secţia a IX-a de contencios adminstrativ şi fiscal,

sentintţa civilă nr. 67 din data de 21 ianuarie 2020)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 2.196,20 lei, reprezentând cota de 0,1% şi cotă de 0,7% şi penalităţi aferente în conformitate cu dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, în forma pe care o avea acest articol de lege la momentul recepţiei lucrărilor de construcţii.

În drept, se invocă Legea nr. 50/1991, Legea nr. 10/1995, vechiul Cod fiscal, Vechiul Cod de procedură fiscală.

Prin sentinţa civilă nr. 3464/10.09.2019 Judecătoria Giurgiu a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei de contencios administrativ şi fiscal privind pe reclamantă în contradictoriu cu pârâtul în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Pe rolul Tribunalului Giurgiu, cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 439/CAF/07.11.2019 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Giurgiu. A fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Giurgiu. S-a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti  pentru soluţionarea acestuia.

Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Curtea va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Giurgiu, pentru considerentele de fapt şi de drept ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0, 1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 lit. b) şi a lăcaşurilor de cult. 

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, virarea sumelor stabilite conform dispoziţiilor alin.(1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcţii, judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin.(1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. Disponibilităţile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor şi au aceeaşi destinaţie. Conform alin. (3), cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor. 

În conformitate cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 (în forma în vigoare la data recepţiei lucrărilor – 21.02.2012), investitorii sau proprietarii vor vira lunar către I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, cu excepţia proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare şi reparaţii la locuinţele din proprietate. Calculul şi virarea sumelor respective se fac eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor. I.S.C. utilizează 70% din fondul astfel constituit pentru îndeplinirea atribuţiilor, potrivit prevederilor legale, şi virează 30% din acest fond în contul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei. Întârzierile la plată a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. 1, se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. 

Potrivit Deciziei nr. 8 din dosarul nr. 2614/1/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 329/2009 şi poziţia 5 din anexa nr. 1 la aceeaşi lege, precum şi cu prevederile art. 21 şi art. 22 din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, este o obligaţie fiscală.

Potrivit Deciziei nr. 7/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, s-a statuat că „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 C.pr.civ., precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanţei civile”.

Considerentele Curții de Apel București cu privire la soluționarea conflictului de competență:

Curtea subliniază că natura raportului juridic dintre litiganţi (raport de drept fiscal material) nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ. În acest context, Curtea menţionează că, aşa cum ÎCCJ a reţinut la pct. 51-52 din decizia sa nr. 7/2018, instanţei de contencios administrativ şi fiscal nu îi revine o competenţă de drept comun în soluţionarea oricărui litigiu având ca obiect o creanţă de natură fiscală, iar o creanţă fiscală şi, deci, un raport juridic fiscal nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenţei instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în lipsa unei norme atributive de competenţă. Rezultă din raţionamentul ÎCCJ expus în decizia nr. 7/2018 (pct. 57 - 62), precum şi din prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, că, de esenţa litigiului în contencios administrativ, este existenţa unui act administrativ - tipic (în sensul de manifestare a voinţei administraţiei se naşte, modifică sau stinge un raport juridic de drept administrativ) sau asimilat (refuzul administrativ sub forma refuzului explicit de a rezolva o cerere, fie sub forma tăcerii administratiei – lipsa oricărui răspuns la o cerere, fie prin nepunerea în executare a actului administrativ). Litigiul în contencios administrativ presupune, deci, existenţa unui act administrativ (tipic/asimilat) ce este contestat în faţa instanţei (se solicită fie anularea, fie suspendarea actului tipic, fie se contestă refuzul justificat al administraţiei). Pe de altă parte, în lumina art. 2 alin. (1) lit. f), text normativ care defineşte noţiunea de contencios administrativ, litigiul de contencios administrativ vizează un act (tipic/asimilat) al administraţiei, aşadar, administraţia are poziţia procesuală de pârât, litigiul fiind pornit de un particular sau de o altă autoritate, însă întotdeauna împotriva unei autorităţi a administraţiei, iar nu împotriva unui particular.

De altfel, art. 10 din Legea nr. 554/2004, care face vorbire despre „litigii”, trebuie lecturat în lumina art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, astfel că nu orice tip de litigiu vizând o creanţă fiscală este de competenţa instanţei de contencios administrativ, ci numai acele litigii care se încadrează în definiţia legală menţionată, definiţie ce se reflectă implicit chiar în acelaşi act normativ, la art. 8 privind obiectul acţiunii judiciare în faţa instanţei de contencios administrativ.

Litigiul de faţă deşi, necontestat, are ca obiect o creanţă fiscală, nu se încadrează în „tiparul” normativ şi jurisprudenţial al unui litigiu în contencios administrativ; litigul de faţă nu este pornit de administratie în contra particularului, iar nu invers şi are ca obiect pretenţii, iar nu atacarea unui act administrativ. Prin urmare, litigiul de faţă este civil, iar nu de contencios administrativ şi revine în competenţa instanţei civile.

În consecinţă, în temeiul art. 135 și art. 136 C.pr.civ., Curtea va stabili competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea în favoarea Judecătoriei  Giurgiu.

Domenii speta

Spete similare