Recurs împotriva sentinţei de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române ca urmare a aplicării ficţiunii juridice a forului de necesitate. Legea aplicabilă în cazul decesului defunctului (în str

. Recurs împotriva sentinţei de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române ca urmare a aplicării ficţiunii juridice a forului de necesitate. Legea aplicabilă în cazul decesului defunctului (în străinătate) anterior datei de 17.08.2015. Competenţa de soluţionare a acţiunii în cazul existenţei unor imobile pe teritoriul României alături de alte petite ale cererii care conţin elemente de extraneitate.

-Regulamentul (UE) nr. 650/2012, art. 4, art. 83, art. 84, art. 77-81.

-Codul de procedură civilă, art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 8, art. 1065, art. 1080, art.1070, art. 117, art. 130, art. 498.

1.Soluția Tribunalului de a admite excepția necompetenței generale și de a respinge cererea introductivă ca nefiind de competența instanțelor române, este nelegală.

Astfel, recurentul-reclamant a învestit instanța cu o cerere în dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului J, decedat la 25.06.2015, cu ultimul domiciliu în Republica Franceză.

2.Având în vedere că de cujus a decedat anterior datei de 17.08.2015, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Regulamentul în discuție, care instituie o competența exclusivă în materie succesorală în sarcina instanțelor din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită la momentul decesului, astfel încât competența internațională urmează să fie stabilită în conformitate cu regulile procesului civil internațional cuprinse în Cartea a VII-a din Codul de procedură civilă, dreptul comun în materie.

Curtea observă că legiuitorul nu a înțeles să reglementeze distinct competența instanțelor române în materie succesorală, astfel încât competența internațională în astfel de pricini urmează să fie stabilită de către instanța învestită, de la caz la caz, în funcție de particularitățile speței, prin interpretarea normelor de procedură incidente.

3.Astfel, reclamantul este cetățean român cu domiciliul în România, iar în cadrul dezbaterii succesorale se solicită includerea în masa partajabilă a unor imobile aflate pe teritoriul României, aspect cu privire la care instanțele române sunt exclusiv competente, fiind, astfel, nerezonabil să i se pretindă reclamantului să introducă o cerere în străinătate pentru tranșarea celorlalte aspecte aferente prezentei acțiuni și care, de altfel, sunt inerente unui proces în dezbatere succesorală.

Prin urmare, competența internațională a instanțelor române devine obligatorie pentru întreaga cauză.

( Secţia a IV-a Civilă, decizia civilă nr. 2/R din data de 11 ianuarie 2021)

Prin acţiune, reclamantul D a solicitat, în contradictoriu cu pârâta M, să se constate deschisă succesiunea rămasă de pe urma defunctului J, decedat la data de 25.06.2015, cu ultimul domiciliu în Franţa; să se constate că succesorii defunctului sunt: C (fiică) şi M (soţie); să se constate că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului se compune din: bunuri mobile, bunuri imobile, apartamentul din P, teren în suprafaţă de 2557 mp situat în P, teren în suprafaţă de 2514 mp situat în P, cota parte indiviză de 1/4 din terenul în suprafaţă de 5000 mp situat în P; să se stabilească cotele ce revin fiecăruia dintre succesori şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4294 din 05.12.2019, Tribunalul Ilfov – Secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei instanţelor române invocată de pârâta M prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul D în contradictoriu cu pârâta M, ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs reclamantul D solicitând casarea hotărârii recurate, admiterea recursului şi, în temeiul art. 498 CoC.pr.civ., trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, având în vedere faptul că instanţa a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului, respingând, în mod greşit, cererea de chemare în judecata, prin admiterea excepţiei necompetenţei instanţelor române invocate de către pârâtă.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:

Potrivit art. 488, alin. (1) C.pr.civ., casarea unei hotărâri nu se poate cere decât pentru motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute la pct. 1-8 ale aceluiași articol.

Indicarea motivelor de recurs și dezvoltarea acestora în sensul determinării exacte a greșelilor imputate instanței revine recurentului, însă obligația de motivare a recursului este îndeplinită și în situația în care recurentul formulează prin cererea sa critici susceptibile de încadrare, din oficiu, în vreunul dintre motivele de nelegalitate prev. de art. 488, alin. (1) C.pr.civ.

În cauză, recurentul a indicat drept motive de nelegalitate ale recursului pct. 3, 5 și 8 ale alin. (1) al art. 488 C.pr.civ., însă în cuprinsul cererii sale de exercitare a acestei căi extraordinare de atac critică hotărârea primei instanței pentru modul în care a soluționat excepția necompetenței generale a instanțelor române

Astfel, aceste critici sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prev. de art. 488, alin. (1), pct. 5 C.pr.civ., pe care Curtea îl va analiza în continuare, pct. 3 și 8, indicate de către recurent, nevizând ipoteza dezvoltată prin cererea de exercitare a căii de atac.

Potrivit art. 488, alin. (1), pct. 5 C.pr.civ., o hotărâre poate fi casată „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.”

Acest motiv de casare are un domeniu larg de aplicare, fiind incident în cazul încălcării oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

În cauză, criticile recurentului sunt întemeiate, soluția Tribunalului de a admite excepția necompetenței generale și de a respinge cererea introductivă ca nefiind de competența instanțelor române, este nelegală.

Astfel, recurentul-reclamant a învestit instanța cu o cerere în dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului J, decedat la 25.06.2015, cu ultimul domiciliu în Republica Franceză.

Potrivit art. 83, alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012, privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, „prezentul regulament se aplică succesiunilor persoanelor care au decedat la data de 17 august 2015 sau după data respectivă.”

Având în vedere că de cujus a decedat anterior datei de 17.08.2015, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Regulamentul în discuție, care instituie o competența exclusivă în materie succesorală în sarcina instanțelor din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită la momentul decesului, astfel încât competența internațională urmează să fie stabilită în conformitate cu regulile procesului civil internațional cuprinse în Cartea a VII-a din Codul de procedură civilă, dreptul comun în materie.

Curtea observă că legiuitorul nu a înțeles să reglementeze distinct competența instanțelor române în materie succesorală, astfel încât competența internațională în astfel de pricini urmează să fie stabilită de către instanța învestită, de la caz la caz, în funcție de particularitățile speței, prin interpretarea normelor de procedură incidente.

Prin cererea introductivă, recurentul-reclamant a solicitat instanței, printre altele, să constate că masa succesorală de pe urma defunctului se compune din bunuri mobile (i.e. piese de mobilier) și patru bunuri imobile situate pe teritoriul Statutul Român.

Potrivit art. 1.080, pct. 1 C.pr.civ., „instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României.”

Din redactarea textului reiese că această competență exclusivă vizează orice cereri referitoare la imobile situate pe teritoriul României, fără distincție după cum dreptul pus în discuție este unul real sau de creanță, singura condiție fiind ca obiectul derivat al dreptului să fie un bun imobil.

Prin urmare, Curtea reține că instanțele române sunt exclusiv competente să soluționeze capătul de cerere având ca obiect includerea în masa succesorală a lui de cujus a celor patru imobile situate pe teritoriul României.

În ceea ce privește însă restul capetelor de cerere cu care recurentul-reclamant a învestit instanța, având ca obiect constatarea ca deschisă a succesiunii, a bunurilor mobile ce compun masa succesorală, precum și stabilirea moștenitorilor și a cotelor ce li se cuvin acestora, Curtea observă că nu există vreo normă specială care să atribuie aceste tipuri de cereri în competența internațională a instanțelor române, mai ales în condițiile în care acțiunea este formulată în contradictoriu cu o persoană care are domiciliul în străinătate.

Totuși, Curtea nu poate să nu observe strânsa legătură care există între capătul de cerere referitoare la imobilele situate în România și celelalte petite ale acțiunii recurentului, acestea făcând obiectul unei acțiuni unice având ca scop realizarea dezbaterii succesorale.

Având în vedere cauza prezentei acțiuni, orice scindare a petitelor acesteia pe motive de competență ar fi artificială și ar nesocoti voința reclamantului care a învestit instanțele cu un demers judiciar unic și care s-ar vedea pus în situația de a se judeca în state diferite pe aspecte care, organic, ar trebui soluționate în cadrul aceluiași proces, în mod unitar. O eventuală scindare nu este, așadar, numai artificială, dar și de natură să compromită utilitatea eforturilor recurentului-reclamant.

În aceste condiții, Curtea reține că instanțele române devin un for de necesitate pentru prezenta acțiune, fiind, astfel, competente să o soluționeze în integralitatea ei.

Într-adevăr, potrivit art. 1.070 C.pr.civ., „instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine competentă să soluţioneze cauza, deşi legea nu prevede competenţa instanţelor române, dacă se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate. În situaţiile prevăzute la alin. (1), dacă cererea este formulată de un cetăţean român sau apatrid domiciliat în România ori de o persoană juridică de naţionalitate română, competenţa instanţei române este obligatorie.”

Astfel, reclamantul este cetățean român cu domiciliul în România, iar în cadrul dezbaterii succesorale se solicită includerea în masa partajabilă a unor imobile aflate pe teritoriul României, aspect cu privire la care instanțele române sunt exclusiv competente, fiind, astfel, nerezonabil să i se pretindă reclamantului să introducă o cerere în străinătate pentru tranșarea celorlalte aspecte aferente prezentei acțiuni și care, de altfel, sunt inerente unui proces în dezbatere succesorală.

Prin urmare, competența internațională a instanțelor române devine obligatorie pentru întreaga cauză.

Pentru cele ce preced, în temeiul art. 498, alin. (2) C.pr.civ., Curtea va admite prezentul recurs, va casa în tot sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Astfel, Curtea nu va da eficiență solicitării recurentului de înaintare a cauzei către Judecătoria Cornetu, întrucât, în cauză, recurentul nu a formulat nicio critică privitoare la necompetența materială a instanței care a pronunțat hotărârea atacată, împrejurare care, de altfel, nici nu a făcut obiectul judecății în primă instanță.

Domenii speta

Spete similare