Recurs. Cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ. Corecta respingere a solicitării de înlocuire a martorului. Analiza aplicării prevederilor art.254 alin. (2) C.pr.civ.

Recurs. Cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ. Corecta respingere a solicitării de înlocuire a martorului. Analiza aplicării prevederilor art.254 alin. (2) C.pr.civ.

- C.pr.civ., art. 488 pct. 5, art. 254 alin. (2), art. 311 alin. (2)

Dispozițiile art. 254 alin. (2) C.pr.civ. reglementează situațiile de excepție în care probele pot fi solicitate spre a fi încuviințate și peste termenul reglementat de art. 254 alin. (1) C.pr.civ., pentru cazul reclamantei, prin cererea de chemare în judecată.

Sub un prim aspect, curtea constată că reclamanta nu a solicitat administrarea unui al doilea martor, ci a solicitat înlocuirea martorului încuviințat deja de instanță. În aceste circumstanțe, în mod corect a reținut instanța de apel că înlocuirea martorului încuviințat este o chestiune distinctă de cea a solicitării încuviințării unei probe peste termenul prevăzut de lege, fiecare beneficiind de reglementări distincte.

Prin raportare la dispozițiile art. 311 alin. (2) C.pr.civ., potrivit cu care înlocuirea martorului nu se va încuviința decât în caz de moarte, dispariție sau motive bine întemeiate, se observă că prin motive bine întemeiate urmează a se înțelege motive care îl împiedică pe martor să se prezinte în fața instanței, caracterul temeinic al acestor motive fiind lăsat la aprecierea instanței. Prin urmare, nu constituie motiv temeinic de înlocuire, în sensul art.311 alin. (2) C.pr.civ., împrejurarea că martorul solicitat spre a fi audiat ar deține mai multe informații ca cel inițial încuviințat, astfel încât soluția de respingere a cererii de înlocuire a martorului a fost una legală.

Aceeași este soluția și din perspectiva dispozițiilor art. 254 alin. (2) C.pr.civ., ce permit părții interesate să solicite încuviințarea probei și peste termenul prevăzut de art. 254 alin. (1) C.pr.civ. Însă, pentru încuviințarea probei, aceasta trebuie nu numai să fie solicitată în termen, ci să fie pertinentă și utilă pentru soluționarea cauzei.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a susținut, în esență, că prețul nu ar fi fost datorat, întrucât ar fi încheiat un contract prin care a înțeles să transmită dreptul de proprietate asupra garsonierei în schimbul obligației de întreținere și nu a unui preț.  A mai menționat reclamanta că prețul a fost menționat în contract în mod formal, iar nu pentru a fi datorat. Cu toate acestea, reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare, fără a formula o acțiune în declararea simulației contractului.

În aceste circumstanțe, în care reclamanta pretindea că este creditorul unei alte obligații decât cea de plată a prețului, aceasta fiind și teza probatorie, proba testimonială prin care să se dovedească o altă natură juridică a contractului, ce ar fi avut drept consecință inexistența obligației de plată a prețului, nu era pertinentă pentru soluționarea cauzei. Prin urmare, chiar dacă martorul solicitat spre a fi audiat era prezent în sală și astfel, ar fi fost îndeplinite condițiile prevăzute în art. 254 alin. (2) pct. 4 C.pr.civ., curtea constată că proba nu era pertinentă, astfel încât și din acest motiv, soluția de respingere a probei a fost una legală.

(Secţia a IV-a Civilă, decizia civilă nr.59/R din data de 24 februarie 2020)

Prin cererea înregistrată la data de 03.10.2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamanta T.I. a chemat în judecată pe pârâţii I.M. şi I.D., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 1063/26.08.2005 de BNP D.S.C., având ca obiect apartamentul nr. 70 situat în (..), pentru neplata preţului stipulat în contract şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin sentinţa civila nr. 8141/26.06.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, acţiunea a fost respinsă, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 1070 A/29.03.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă T.I. și apelanții B.A. şi B.F. împotriva sentinţei civile nr. 8141 pronunțate în data de 26.06.2018 și împotriva încheierilor pronunțate în data de 02.04.2018 și 11.06.2018, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, în contradictoriu cu intimații-pârâți I.M.V. şi I. D.

Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs recurenţii-reclamanţi B.A. şi B.F.

În motivarea recursului se arată că primul motiv de recurs este prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 5 C.pr.civ. - „instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

La primul termen de judecată din 29.03.2019 instanţa de apel a încălcat art. 476, 479 şi art. 478 C.pr.civ., când a respins proba testimonială cu martorii indicaţi şi solicitaţi în cererea de apel, respectiv audierea martorului neaudiat în faţa instanţei de fond (deşi prezent în sală): E.N., domiciliat în (..).

Deşi motivele de apel priveau neaudierea martorilor la instanţa de fond şi încălcarea art.39 alin. (2), art. 254 alin. (2) C.pr.civ., instanţa de apel încalcă normele de procedură şi „respinge ca nefiind concludentă şi utilă" proba cu martori.

Astfel, apelul a fost lipsit de conţinut şi nu a mai avut loc o nouă judecată a cauzei pe probe administrate în apel, aşa cum am solicitat în apel şi cum prevede art. 476 C.pr.civ.

Recurenţii precizează că au făcut apel deoarece în cauză nu a fost administrată proba cu martori solicitată - nu a fost audiat martorul care ştia situaţia de fapt şi era prezent în sală - şi astfel le-a fost încălcat dreptul la apărare de instanţa de fond şi au dorit să audieze martori în faţa instanţei de apel, iar instanţa de apel respinge proba testimonială si ne încalcă din nou dreptul la apărare pentru a 2-a oară.

Aşa cum au arătat în apel, primul motiv de apel privea încălcarea art. 39 alin. (2) şi art.254 alin. (2) C.pr.civ..

Faţă de faptul că recurenţii au intervenit în proces anterior administrării probelor, instanţa trebuia să le dea posibilitatea să administreze probele pe care le consideră utile. Astfel, recurenţii nu au propus probe în condiţiile art. 254 alin. (1) C.pr.civ., deoarece au intervenit abia la termenul de administrare de probe şi în speţă erau incidente dispoziţiile art. 254 alin. (2) C.pr.civ.

Faţă de faptul că abia în timpul procesului, la data de 10.05.2018, recurenţii B.A. şi B.F. au cumpărat drepturile litigioase din dosar, din motive temeinic justificate, nu au putut propune în termen probele. De asemenea nevoia administrării probelor solicitate de recurenţi reieşea din cercetarea judecătorească si reclamanta nu o putea prevedea.

Astfel, au solicitat în apel audierea martorilor ce cunosc situaţia de la momentul încheierii contractului, respectiv: E.N. şi L.A.

Recurenţii au arătat că al doilea motiv de apel privea respingerea cererii de înlocuire a martorului şi încălcarea art. 13 alin. (2) C.pr.civ..

Cererea privind înlocuirea a fost formulată la iniţiativă recurenţilor, succesori cu titlu particular, care au intrat în proces având drepturile reclamantei, ca urmare a cesionării drepturilor litigioase.

Recurenţii precizează că nu au avut posibilitatea să propună noi probe, instanţa de fond în mod greşit respingând cererea de înlocuire a martorului prin încheierea din data de 11.06.2018.

Dat fiind că se aflau în etapa cercetării judecătoreşti, la primul termen, în care au luat procesul în starea în care se afla au solicitat administrarea probei cu martorul relevant ales de comun acord cu reclamanta E.N., martor prezent în sala de judecată.

Un refuz categoric al instanţei de fond de înlocuire a martorului încalcă în primul rând prevederile referitoare la dreptul recurenţilor la apărare. De asemenea, potrivit principiului contradictorialităţii, părţile trebuie să îşi facă cunoscute mijloacele de probă în timp util, or, din perspectiva de cesionari recurenţii au acţionat cel mai repede posibil, o eventuală imposibilitate de a propune înlocuirea martorului făcând norma inutilă pentru recurenţi.

Se arată că nu au cerut un termen pentru a lua la cunoştinţă de dosar, nu au cerut un termen pentru a-şi angaja apărător, nu au încercat să tergiverseze cauza, ci au venit cu martorul în sală, la termenul de audiere.

Potrivit dreptului la apărare, reglementat cu valoare de principiu de alineatul (2) al art.13 C.pr.civ. „Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris si oral si să execute căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. "

Totodată, având în vedere circumstanţele cauzei, respectiv că din motive temeinic justificate, date de intervenţia contractului de cesiune, nu au putut solicita audierea martorilor mai devreme de primul termen de judecată, după apariţia raportului juridic; nevoia administrării probei a reieşit din evenimentele desfăşurate în cercetarea judecătorească (martorul audiat nu ştia nimic), fapte pe care nici recurenţii nici reclamanta T. nu le-au prevăzut la momentul introducerii cererii de chemare în judecată; diligentele depuse pentru a nu amâna cauza şi pentru a nu întârzia judecata cauzei, transportând martorul la sediul instanţei si solicitând înlocuirea înainte ca martorul încuviinţat să depună mărturie.

Prin respingerea probei testimoniale şi de către instanţa de apel, au fost încălcate şi de instanţa de apel dispoziţiile art. 13 alin. (2) C.pr.civ., prin raportare la dispoziţiile art. 254 alin.(2) punctele 2, 3, 4 C.pr.civ..

Faţă de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ. ce prevede sancţiunea nulităţii hotărârii, având în vedere că norma de procedură încălcată priveşte audierea martorilor, devin incidente dispoziţiile art. 492 C.pr.civ., care nu permit audierea martorilor în faţa instanţei de recurs, şi astfel se impune casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel în vederea administrării probei testimoniale.

Al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv încălcarea art. 22 alin.(2) C.pr.civ..

În fapt, în faţa instanţei de apel, recurenţii nu avut parte de o rejudecare a cauzei, deoarece prin respingerea probatoriului solicitat (audierea celor 2 martori) a fost încălcat art. 22 C.pr.civ., cu consecinţa neaflării adevărului.

Deşi au cerut în apel audierea martorilor şi au formulat apel şi împotriva încheierilor din 02.04.2018 şi din data de 11.06.2018, deoarece judecătorul de la fond nu a administrat probele necesare şi utile soluţionării cauzei, în apel nu s-a făcut nimic. Deşi au arătat că în încheierea din 02.04.2018, instanţa de fond le-a limitat probatoriul la câte un singur martor, martorii audiaţi sunt nerelevanţi, astfel încât nu s-a aflat adevărul în cauză.

După ce a limitat probele, la  câte un martor, prin  încheierea din 02.04.2018, şi după ce a respins cererea de probe şi de înlocuire a martorului nerelevant, prin încheierea din 11.06.2018, instanţa de fond a dispus respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a faptului că nu au dovedit acţiunea, cu următoarea motivaţie:

„Or, pârâţii nu recunosc la interogatoriu că nu ar fi plătit suma de bani, iar martorul propus de reclamantă (fila 72), nu cunoaşte si nu are cum să cunoască personal dacă reclamanta a primit preţul vânzării, nefiind prezent la locul şi timpul încheierii contractului.

Faţă de acestea, având în vedere că idem est non esse et non probări, instanţa a constatat că reclamanta nu a înlăturat prezumţia de veridicitate a înscrisului autentic, atât în ceea ce priveşte declaraţia sa cuprinsă în el, astfel că acţiunea este neîntemeiată, urmând a fi respinsă în consecinţă."

Cu toate că a explicat situaţia în apel, instanţa de apel, judecând un apel ce privea administrarea probei cu martori, în care recurenţii au indicat numele şi adresele martorilor, încalcă normele de procedură şi „respinge ca nefiind concludentă si utilă" proba cu martori.

Judecătorii din apel nu au respectat dispoziţiile art. 22 C.pr.civ. care reglementează principiul aflării adevărului şi nu au administrat probe necesare si utile cauzei raportat la materialului probator administrat în cauză la instanţa de fond, decizia pronunţată nefiind expresia unei rejudecări reale.

Instanţa de apel a respins proba testimonială, deşi reclamanta T. mărturiseşte consecvent, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin interogatoriul administrat la cererea intimaţilor-pârâţi, faptul că există o neexecutare a contractului de vânzare în ceea ce priveşte plata preţului, deoarece i sa spus că semnează un contract de întreţinere şi primeşte întreţinere, nu bani.

Reclamanta prin răspunsul dat la întrebarea a 6-a a interogatoriului clarifică dubiul relatând că s-au plimbat la notari care nu le făceau contractul în baza unei chitanţe de 50 de lei, motiv pentru care s-au înţeles să declare o sumă fictivă.

Prin răspunsul dat la întrebarea 7, reclamanta susţine că intimaţii-pârâţi au făcut promisiuni de asigurare a întreţinerii pe tot restul vieţii, fapt necontestat şi arătat şi de martori.

Pe de altă parte, intimaţii-pârâţi se contrazic dând mai multe răspunsuri contradictorii decât răspunsuri comune. Neconcordanţele din răspunsurile pârâţilor ridică semne serioase de întrebare cu privire la susţinerile acestora şi, având în vedere cele mărturisite, întăresc cele menţionate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

În ciuda probatoriului redus administrat la fond în prezenta cauză, instanţa de apel respinge martorii şi nu analizează credibilitatea părţilor din acest dosar.

Recurenţii arată că au depus mărturisirile intimaţilor-pârâţi făcute la interogatoriul administrat în dosarul nr. 59182/.., la termenul din 19.05.2013.

La întrebarea numărul 12 întrebaţi fiind de împrejurarea în care susţin că au plătit cei 12.000 euro, domnul I.M. susţine că a plătit banii la notar, înmânând banii reclamantei de faţă cu notarul, iar doamna I. susţine că sora reclamantei i-ar fi cerut banii înainte de încheierea contractului la notar, banii plătindu-i reclamantei şi surorii sale.

Referitor la proba testimonială administrată la instanţa de fond, aceasta s-a dovedit a nu fi administrată corect, deoarece reclamanta are 81 de ani şi a propus un martor inutil - martorul recurenţilor a declarat că nu cunoaşte situaţia, neclarificând situaţia juridică ci dimpotrivă aducând şi mai multe semne de întrebare, întrucât trebuie să avute în vedere numeroasele afirmaţii nelămuritoare.

Martorul audiat de reclamantă, D.A., declară că a vorbit cu reclamanta acum 5 ani (deşi de la încheierea contractului au trecut aproximativ 13 ani), susţinând că reclamanta i-ar fi zis că „a dat casa cuiva să aibă grijă de ea" şi că nu ştie dacă reclamanta a primit banii, nu ştie ce obiect are contractul încheiat, fapt repetat la finalul mărturiei când spune că nu ştie ce contract a vrut reclamanta să încheie.

Având în vedere toate aceste aspecte, cu precădere contradicţiile din mărturiile intimaţilor-pârâţi, ce ridică cel puţin un semn de întrebare şi un dubiu important şi destul de pertinent privind efectuarea plăţii (neefectuarea plăţii fiind un fapt negativ foarte greu de dovedit), se impunea cu precădere în faţa instanţei de apel administrarea probei testimoniale cerute şi dorite de reclamantă şi intervenienţi.

Contractul de vânzare cu rezerva dreptului de uzufruct viager, are caracterul intuitu personae, bazat pe încrederea cocontractanţilor, fapt ce contrazice susţinerile intimaţilor-pârâţi referitoare la neîncrederea lor faţă de reclamantă şi întăresc susţinerile reclamantei T. şi conform cărora bunul a fost înstrăinat, pe baza încrederii, influenţată fiind de situaţia precară a acestora şi de scopul urmărit de a fi îngrijită pe tot restul vieţii, fără a primi nici un preţ.

Faţă de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi de primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ. ce prevede sancţiunea nulităţii hotărârii, având în vedere că si norma de drept material şi norma de procedură încălcată priveşte audierea martorilor, devin incidente dispoziţiile art. 492 C.pr.civ. şi astfel se impune casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel în vederea administrării probei testimoniale.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs, curtea reține următoarele:

Primul motiv de recurs, prin care s-a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 476, 479 și art. 478 C.pr.civ, prin respingerea încuviințării probei testimoniale cu martorii indicați în cererea de apel, motiv de recurs ce poate fi încadrat în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., este nefondat.

Într-adevăr, potrivi dispozițiilor art. 476 C.pr.civ., apelul este o cale de atac devolutivă, provocând o nouă judecată asupra fondului cauzei. Însă, devoluțiunea în calea de atac a apelului, în măsura în care acesta este motivat, așa cum este cazul și în cauza de față, are limitele stabilite de apelant prin cererea de apel, astfel cum prevăd dispozițiile art. 477 alin.(1) C.pr.civ.

Raportând cele expuse la cauza de față, curtea constată că prin motivele de apel, pe de o parte, apelanții au criticat hotărârea primei instanțe pentru încălcarea dispozițiilor art. 39 alin. (2) și art. 254 alin. (2) C.pr.civ, precum și a dispozițiilor art. 13 alin. (2) C.pr.civ., prin respingerea cererii reclamantei și a succesorilor cu titlu particular de înlocuire a martorului, încuviințat de prima instanță reclamantei. Hotărârea primei instanțe a mai fost criticată și cu privire la încălcarea art. 22 alin. (2) C.pr.civ., în sensul că nu a administrat probele necesare pentru stabilirea adevărului, ceea ce a condus la netemeinicia hotărârii apelate. În cele din urmă, prin motivele de apel, a fost criticată hotărârea primei instanțe cu privire la situația de fapt stabilită, cu privire la dovedirea de către pârâți a executării obligației de plată a prețului.

Curtea constată că instanța de apel a respectat întrutotul dispozițiile legale pe care recurenții susțin că le-ar fi încălcat.

Astfel, prima instanță a procedat, în limitele stabilite de apelanți, la verificarea modului în care prima instanță a aplicat dispozițiile art. 39 alin. (2) C.pr.civ., precum și pe cele prevăzute de art. 254 alin. (2) C.pr.civ. Considerând că aceste dispoziții legale au fost respectate de prima instanță, tribunalul, pe baza probelor administrate în fața primei instanțe a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 479 alin. (1) C.pr.civ., verificând situația de fapt stabilită de prima instanță, ajungând la aceeași concluzie cu cea a primei instanțe, în sensul că pârâții, prin declarația reclamantei cuprinsă în înscrisul autentic, a făcut dovada executării obligației, iar reclamanta și succesorii cu titlu particular nu au făcut dovada contrară celor cuprinse în declarația din înscrisul autentic.

Apoi, într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 478 alin. (2) C.pr.civ., părțile pot solicita administrarea de probe prin cererea de apel, iar instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor care rezultă din dezbateri.

Însă, și în faza apelului, pentru încuviințarea probelor, fie ele cerute prin cererea de apel, întâmpinare sau din oficiu, este necesar ca proba în discuție să aibă caracter util, prin raportare la cererea de apel sau la apărările cuprinse în întâmpinare.

Critica apelantului față de hotărârea primei instanțe cu privire la respingerea cererii de înlocuire a martorului nu conferă în mod automat probei respinse de prima instanță, caracter util. Dimpotrivă, instanța de apel era chemată să analizeze un aspect de legalitate al hotărârii, modul în care prima instanță a aplicat dispozițiile art. 39 alin. (2) și art. 254 alin. (2) C.pr.civ. și numai în măsura în care s-ar fi constatat încălcarea acestor dispoziții legale, ce ar fi reprezentat o cauză de nulitate a hotărârii, instanța de apel ar fi putut proceda la încuviințarea și administrarea acestei probe.

Este nefondată astfel critica recurenților care susțin încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale prevăzute de art. 476, 479, 478 alin. (2) C.pr.civ., prin respingerea cererii de audiere a martorilor indicați în cererea de apel, câtă vreme instanța de apel a reținut legalitatea hotărârii primei instanțe cu privire la modul de aplicare al dispozițiilor art. 39 alin. (2) și art.254 alin. (2) C.pr.civ.

Dintr-o altă perspectivă, curtea constată că pentru analiza acestui motiv de apel proba testimonială nu era utilă cauzei, fiind suficientă verificarea actelor dosarului primei instanțe.

În ceea ce privește cele reținute de instanța de apel cu privire la modul în care prima instanță a aplicat dispozițiile art. 39 alin. (2) și art. 254 alin. (2) C.pr.civ., curtea constată că și acest motiv de recurs, ce urmează a fi încadrat tot în motivul de casare prevăzut de art.488 alin.(1) pct. 5 C.pr.civ., este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (2) teza finală C.pr.civ., succesorul cu titlu particular ce a intervenit în cauză, ia procedura în stadiul în care se afla la momentul la care acesta a intervenit.

În primă instanță, probele au fost încuviințate părților la termenul din 2.04.2018, fiind administrate la termenul din 11.06.2018, termen la care prima instanță a luat act de intervenirea în cauză a succesorilor cu titlu particular, B.A. și B.F.

Potrivit celor consemnate în încheierea de ședință de la termenul de judecată din 11.06.2018, martorul încuviințat reclamantei, D.A., a fost prezent, iar la același termen, înainte de audierea acestuia, reclamanta a solicitat înlocuirea martorului cu un alt martor care ar fi deținut mai multe informații decât cel încuviințat. Pârâții s-au opus în mod expres cererii de înlocuire a martorului încuviințat reclamantei, situație în care instanța, constatând că nu sunt motive care să justifice înlocuirea, a respins cererea de înlocuire.

Curtea constată că în mod legal a reținut instanța de apel că soluția primei instanțe, de respingere a cererii de înlocuire a martorului este legală, prin raportare la dispozițiile pretinse de recurenți a fi fost încălcate.

Sub un prim aspect, curtea notează că relativ la dispozițiile art. 39 C.pr.civ, critica a fost formulată din perspectiva apelanților succesori cu titlu particular, ei fiind cei care au susținut că au fost vătămați prin măsura luată. Or, din această perspectivă, față de cele expuse, se constată că cererea de înlocuire a fost formulată de apelanta reclamantă inițială, iar nu de succesorii cu titlu particular, astfel încât, din perspectiva probelor, nici nu erau incidente dispozițiile art. 39 alin. (2) teza finală C.pr.civ.

În mod legal a reținut tribunalul că nu era întemeiat nici motivul de apel prin care s-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 254 alin. (2) C.pr.civ.

În acest sens, curtea reține că dispozițiile art. 254 alin. (2) C.pr.civ. reglementează situațiile de excepție în care probele pot fi solicitate spre a fi încuviințate și peste termenul reglementat de art. 254 alin. (1) C.pr.civ., pentru cazul reclamantei, prin cererea de chemare în judecată.

Sub un prim aspect, curtea constată că reclamanta nu a solicitat administrarea unui al doilea martor, ci a solicitat înlocuirea martorului încuviințat deja de instanță. În aceste circumstanțe, în mod corect a reținut instanța de apel că înlocuirea martorului încuviințat este o chestiune distinctă de cea a solicitării încuviințării unei probe peste termenul prevăzut de lege, fiecare beneficiind de reglementări distincte.

Prin raportare la dispozițiile art. 311 alin. (2) C.pr.civ., potrivit cu care înlocuirea martorului nu se va încuviința decât în caz de moarte, dispariție sau motive bine întemeiate, se observă că prin motive bine întemeiate urmează a se înțelege motive care îl împiedică pe martor să se prezinte în fața instanței, caracterul temeinic al acestor motive fiind lăsat la aprecierea instanței. Prin urmare, nu constituie motiv temeinic de înlocuire, în sensul art. 311 alin. (2) C.pr.civ., împrejurarea că martorul solicitat spre a fi audiat ar deține mai multe informații ca cel inițial încuviințat, astfel încât soluția de respingere a cererii de înlocuire a martorului a fost una legală.

Aceeași este soluția și din perspectiva dispozițiilor art.254 alin. (2) C.pr.civ., ce permit părții interesate să solicite încuviințarea probei și peste termenul prevăzut de art. 254 alin. (1) C.pr.civ. Însă, pentru încuviințarea probei, aceasta trebuie nu numai să fie solicitată în termen, ci să fie pertinentă și utilă pentru soluționarea cauzei.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a susținut, în esență, că prețul nu ar fi fost datorat, întrucât ar fi încheiat un contract prin care a înțeles să transmită dreptul de proprietate asupra garsonierei în schimbul obligației de întreținere și nu a unui preț.  A mai menționat reclamanta că prețul a fost menționat în contract în mod formal, iar nu pentru a fi datorat. Cu toate acestea, reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare, fără a formula o acțiune în declararea simulației contractului.

În aceste circumstanțe, în care reclamanta pretindea că este creditorul unei alte obligații decât cea de plată a prețului, aceasta fiind și teza probatorie, proba testimonială prin care să se dovedească o altă natură juridică a contractului, ce ar fi avut drept consecință inexistența obligației de plată a prețului, nu era pertinentă pentru soluționarea cauzei. Prin urmare, chiar dacă martorul solicitat spre a fi audiat era prezent în sală și astfel, ar fi fost îndeplinite condițiile prevăzute în art. 254 alin. (2) pct. 4 C.pr.civ., curtea constată că proba nu era pertinentă, astfel încât și din acest motiv, soluția de respingere a probei a fost una legală.

Cât privește susținerea privind încălcarea dreptului la apărare al recurenților, din perspectiva poziției procesuale pe care au avut-o în fața primei instanțe, curtea constată, astfel cum deja s-a arătat anterior, că nu se pune problema vătămării recurenților, câtă vreme nu ei au fost cei care au solicitat înlocuirea martorului.

Referitor la motivul de recurs prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C.pr.civ., curtea constată că această normă este una de drept procesual, iar nu de drept material, astfel încât critica nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ, astfel cum au susținut recurenții. Fiind însă în discuție o normă de procedură, critica poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ.

Constată curtea că această critică vizează măsura instanței de apel de respingere a probei testimoniale precum și refuzul instanței de a administra probele pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului.

În această privință, curtea constată aplicabilitatea dispozițiilor art. 254 alin. (6) C.pr.civ. potrivit cu care părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Pentru motivele expuse anterior, curtea a constatat deja că probele propuse în apel de reclamantă, respectiv de succesorii cu titlu particular, nu au fost propuse în condițiile legii, astfel încât nu se poate reproșa instanțelor de fond neordonarea lor din oficiu, ceea ce conduce la concluzia caracterului inadmisibil al unei astfel de critici.

Pentru toate aceste motive, văzând și dispozițiile art. 496 C.pr.civ., curtea va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare