Rezoluţiune contract. Obiectul și limitele recursului

Rezoluţiune contract. Obiectul și limitele recursului

- Codul de procedură civilă - art. 483, 488

Din prevederile art. 483 alin. (3) și (4) C.pr.civ. și din partea introductivă a art. 488 alin.(1) C.pr.civ., nu poate reanaliza probele și situația de fapt reținută de instanțele de fond, ci examinează strict legalitatea hotărârii pronunțate de instanţa de apel.

Analiza instanţei de recurs este o analiză de legalitate şi nu de temeinicie şi că în cadrul analizei pe care instanţa o poate realiza în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ. nu se poate verifica efectiv corectitudinea hotărârii, ci doar dacă în cuprinsul acesteia se regăseşte, formal, raţionamentul instanţei pentru care a fost adoptată hotărârea, împrejurarea că recurenta este în mod cert nemulţumită de soluţia instanţei de prim control judiciar, argumentând amplu de ce, în opinia sa, este o soluţie greşită, nu o îndreptăţeşte să susţină că decizia nu este motivată.

Recursul nu este mijlocul procedural prin intermediul căruia să se poată reinterpreta probele şi să se ajungă la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de instanţa de apel. (…) raportarea instanţei de apel la situaţia de fapt astfel cum aceasta a fost reţinută de prima instanţă, este legală. Faţă de cele arătate, Curtea constată că instanţa de apel nu a încălcat/aplicat greșit normele de drept material atunci când, în raport de situaţia de fapt reţinută, a respins apelul promovat de reclamantă, astfel că recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. este nefondat.

(Secția a V-a, decizia civilă nr. 167/R din data de 17 martie 2020)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, reclamantul XX a solicitat în contradictoriu cu pârâtele YY.ro și ZZ S.R.L., rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat ce are ca obiect un hidrofor Wasserkoning HW25 50H N-hw25/50h_n și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea obiectului vânzării, hidroforul marca Wasserkoning HW25 50H N-hw25/50h_n și restituirea de pârâte a prețului vânzării, respectiv suma de 769 lei precum și dobânda legală aferentă, de la data cumpărării -31.03.2017, până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul ZZ S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 19.06.2018, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei YY.ro, pe care a unit-o cu fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 4956/28.06.2018  pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti  a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei YY.ro a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta YY.ro, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, a fost  admisă  în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul I.C., în contradictoriu cu pârâta ZZ SRL, s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare din data de 31.03.2017 având ca obiect un hidrofor marca Wasserkonig HW25 50H N-hw25/50h - n-au fost repuse părţile în  situaţia anterioară, respectiv: a fost obligat reclamantul să restituie pârâtei hidroforul marca Wasserkonig HW25 50H N-hw25/50h - n-a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 769 lei, precum şi la plata dobânzii legale aferente, de la data pronunţării hotărârii, şi până la plata efectivă a debitului şi a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 58,83 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta ZZ SRL şi a solicitat schimbarea în tot a sentinţei civile apelate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1406 A/16.04.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă, apelul a fost respins ca neîntemeiat.

Prin recursul promovat împotriva acestei decizii, pârâta ZZ SRL, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct 6 şi 8 C.pr.civ., a solicitat admiterea recursului, iar in rejudecare, respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.

Analizând hotărârea recurată, prin prisma motivelor de recurs, Curtea a reţinut:

Prin recursul promovat împotriva deciziei instanţei de apel prin care a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei primei instanţe, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.6 şi 8 C.pr.civ., recurenta a susţinut pe de o parte, că hotărârea este nemotivată iar pe de altă parte a imputat instanţei de apel greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept comun având în vedere faptul că părţile litigiului sunt un consumator şi un profesionist astfel că se aplică dispoziţiile dreptului special.

Curtea a arătat că, de la început, se impune mențiunea că întrucât în prezenta cauză Curtea este sesizată cu soluționarea unui recurs, cale de atac care se poate exercita doar pentru motive de nelegalitate, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) și (4) C.pr.civ. și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) C.pr.civ., nu poate reanaliza probele și situația de fapt reținută de instanțele de fond, ci examinează strict legalitatea hotărârii pronunțate de instanţa de apel. Așa fiind, soluționând recursul, Curtea nu va judeca din nou procesul, ci se va limita numai să verifice dacă hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. 

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ., indicat de recurentă drept temei juridic pentru recursul formulat, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. 

Instanţa de recurs a apreciat că pentru a se ajunge la concluzia că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C.pr.civ., faţă de faptul că  recurenta a susţinut  nemotivarea deciziei, trebuie să se constate nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia.

Contrar opiniei recurentei care a imputat instanţei de apel, în esenţă, lipsa motivării soluţiei sale prin prisma faptului că a menţionat doar constatările consumatorului fără a face referire la înscrisuri, din examinarea deciziei recurate, Curtea a constatat că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C.pr.civ., arătând raţionamentul  pentru care a respins apelul promovat de apelantă cu consecinţa validării soluţiei primei  instanţe (care a reţinut caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată).

Astfel, în cuprinsul sentinţei se regăsesc aspecte referitoare la situaţia de fapt (situaţia premisă a litigiului a constat în încheierea unui contract de vânzare cumpărare) precum şi dispoziţiile legale care au reprezentat fundamentul soluţiei pronunţate, printre care, art. 1548-1550 şi 1516 C.civ. 

Cu menţiunea că analiza instanţei de recurs este o analiză de legalitate şi nu de temeinicie şi că în cadrul analizei pe care instanţa o poate realiza în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ. nu se poate verifica efectiv corectitudinea hotărârii, ci doar dacă în cuprinsul acesteia se regăseşte, formal, raţionamentul instanţei pentru care a fost adoptată hotărârea, împrejurarea că recurenta este în mod cert nemulţumită de soluţia instanţei de prim control judiciar, argumentând amplu de ce, în opinia sa, este o soluţie greşită, nu o îndreptăţeşte să susţină că decizia nu este motivată.  De asemenea, faptul că recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt prin raportare la probatoriul administrat în cauză (a imputat instanţei de prim control judiciar că nu a făcut referire la înscrisuri) nu poate fi reţinut pentru a conchide că hotărârea nu îndeplineşte exigenţele prevăzute de lege pentru a fi considerată motivată.

Deşi recurenta nu a arătat, punctual, că ar fi formulat în faţa instanţei de apel vreo susţinere, apărare sau argument sau ar fi supus instanţei de prim controlul judiciar vreo situaţie şi acestea nu au fost examinate, Curtea apreciază că trebuie menţionat că în concepția Curții Europene a Drepturilor Omului între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, se înscrie, într-adevăr, și obligația instanțelor de a-și motiva deciziile lor dar, instanța europeană a statuat că acest text obligă tribunalele să își motiveze hotărârile lor, dar această obligație nu are a fi înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului. Întinderea obligației de motivare a deciziilor variază în funcție de natura acestora. Este necesar să se țină seama, în special, de diversitatea capetelor de cerere a acțiunilor și de motivele formulate în căile de atac exercitate de părți (…) (CEDH 9 decembrie1994 Ruiz Torija c/Espagne).

Prin urmare, în condiţiile în care instanţa de recurs constată că în cuprinsul deciziei din apel se regăsesc argumentele de fapt şi de drept pe care Tribunalul şi-a întemeiat soluţia,  curtea a arătat că critica subsumată prevederilor art. 488 pct. 6 C.pr.civ. nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte argumentele recurentei expuse de aceasta pentru a-şi fundamenta  opinia că decizia instanţei de apel este nelegală, Curtea a arătat că acestea vor fi examinate în cadrul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.pr.civ de asemenea invocate drept temei juridic al recursului, potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmând a fi analizate.

În cuprinsul acestui motiv de recurs, în esenţă, recurenta a imputat instanţei de apel că a aplicat greşit prevederile de drept comun având în vedere faptul că părţile litigiului sunt un consumator şi un profesionist astfel că se aplică dispoziţiile dreptului special, arătând că nu poate fi dispusă rezoluţiunea contractului în baza prevederilor Codului Civil, întrucât ambele părţi şi-au îndeplinit obligaţiile: vânzătorul (recurenta) de predare a produsului iar cumpărătorul (reclamantul) de plata a preţului, acestea fiind obligaţiile ce ţin de esenţa contractului încheiat şi că rezoluţiunea s-ar fi putut dispune doar în condiţiile art. 13 din Legea nr. 449/2003, dar aceste dispoziţii nu pot fi aplicate deoarece reclamantul nu a solicitat niciodată nici reparaţia produsului şi nici înlocuirea acestuia şi nici nu a adus produsul la punctul său de lucru pentru a se face constatarea.

Rezultă astfel că ceea ce o nemulţumeşte pe recurentă sunt, pe de o parte, menţiunile instanţei de prim control judiciar referitoare la dispoziţiile C.civ. în detrimentul Legii nr. 449/2003 şi pe de altă parte, faptul că în cauză s-a reţinut greşit că ar fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 449/2003 deoarece reclamantul nu a solicitat niciodată nici reparaţia produsului şi nici înlocuirea acestuia şi nici nu a adus produsul la punctul lucru al pârâtei pentru a se face constatarea.

În ceea ce priveşte primul aspect invocat, se constată că, într-adevăr, instanţa de prim control judiciar a apreciat că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect condiţiile cumulative  ale rezoluţiunii judiciare prevăzute în art. 1549- 1550 şi 1516 C.civ.; a reţinut că există o neexecutare din partea debitorului care este esenţială şi imputabilă acestuia şi că debitorul a fost pus în întârziere de către reclamant prin notificarea  trimisă vânzătoarei apelante, context în care, a apreciat că operând rezoluţiunea conform art. 1549 C.civ. aceasta atrage desfiinţarea  retroactivă a contractului  şi repunerea părţilor în situaţia anterioară; a apreciat că în contextul arătat măsura rezoluţiunii a fost dispusă corect, conform art. 1554 C.civ., de prima instanţă.

Însă, aceste considerente care au fundamentat soluţia instanţei de apel nu sunt nelegale, nu se impune a fi infirmate, dat fiind că dispoziţiile Codului civil nou la care s-a raportat instanţa de apel şi care este aplicabil în cauză faţă de data încheierii contractului şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, conferă cadrul general pentru examinarea unui cereri de desfiinţare a unui contract ca cel de faţă, încheiat de un consumator cu un profesionist, (statut de altfel afirmat de recurentă prin cererea de recurs).

În fundamentarea acestei concluzii Curtea a reţinut dispoziţiile art. 2 C.civ. conform cărora „(1) Dispozițiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil. (2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.”  şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) C.civ. potrivit cărora „Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”. 

 Prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (3) C.civ. conform cărora „(2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una ori mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ.”, Curtea apreciază că pârâta este un profesionist (statut de altfel afirmat de aceasta prin cererea de recurs).

Din coroborarea tuturor dispoziţiilor legale arătate, Curtea conchide că dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile raporturilor juridice în care sunt implicaţi atât profesionişti cât şi neprofesionişti, astfel că, examinarea unei cereri prin care se solicită rezoluţiunea unui contract dintre un consumator şi un profesionist făcută şi prin raportare dispoziţiile C.civ. care reglementează condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru a se dispune rezoluţiunea unui contract, nu este nelegală.

În acest context, faptul că instanţa de apel nu a redat în cuprinsul deciziei pronunţate şi dispoziţiile Legii nr. 449/2003, ci doar pe ale Codului civil nu se impune a fi sancţionat deoarece se observă că la condiţiile pe care dreptul comun le impune a fi îndeplinite pentru a se dispune rezoluţiunea unui contract, menţionate de instanţa de apel, condiţii care pot fi reţinute din dispoziţiile art. 1549-1554 şi 1516 C.civ., respectiv: una dintre părţi să nu îşi fi executat obligaţiile ce îi revin; neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia; debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, Legea nr. 449/2003 nu adaugă nicio condiţie în plus care să fie necesar a fi îndeplinită pentru a se dispune desfiinţarea unui contract şi pe care instanţa de apel să nu o fi analizat.

Astfel, se constată că potrivit art. 13 din Legea nr. 449/2003 „Consumatorul poate solicita o reducere corespunzătoare a preţului sau rezoluţiunea contractului în oricare dintre următoarele cazuri: a) dacă nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocuirea produsului; b) dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de timp rezonabilă; c) dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie, conform art. 11 alin. (4), fără inconveniente semnificative pentru consumator.”

Cum din aceste dispoziţii rezultă care sunt ipotezele în care consumatorul poate solicita rezoluţiunea contractului, instanţa de recurs apreciază că instanţa de prim control judiciar nu a încălcat şi nici nu a aplicat greşit dispoziţii de drept material incidente în cauză atunci când s-a  raportat la condiţiile care potrivit Codului civil trebuie îndeplinite pentru ca o cerere prin care se solicită rezoluţiunea contractului să fie admisă.

Oricum, trebuie avut în vedere că, prin soluţia pronunţată, instanţa de prim control judiciar a validat opinia primei instanţe care, pentru a conchide că cererea de chemare în judecată este întemeiată, a reţinut incidenţa în cauză pe lângă dispoziţiile dreptului comun (art. 1549, art. 1516, art. 1550, art. 1548, art. 1557 C.civ. şi a dispoziţiilor Legii nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora.

În ceea ce priveşte cel de al doilea aspect invocat (în cuprinsul căruia recurenta a arătat, în esenţă, că în cauză s-a reţinut greşit că ar fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 449/2003 deoarece reclamantul nu a solicitat niciodată nici reparaţia produsului şi nici înlocuirea acestuia şi nici nu a adus produsul la punctul său de lucru pentru a se face constatarea), se constată că argumentele pentru care recurenta a conchis în sensul arătat mai sus au fost următoarele: produsul nu a ajuns niciodată la punctul său de lucru/service-ul astfel încât nu a putut face nicio constatare a stării produsului astfel că nu cunoaşte defecţiunea pe care o are produsul şi nu ştie dacă aceasta a fost produsă fie ca urmare a transportului, fie ca urmare a manipulării defectuoase; că prevederile art. 12-13 din O.G. nr. 21/1992 se referă la deficienţe neimputabile consumatorului şi care se solicită a fi remediate în perioada de valabilitate a certificatului de garanţie a produsului, dar în speţă reclamantul nu a trimis produsul, acesta nu a fost inspectat, nu se cunoaşte modalitatea de producere a defecţiunilor şi dacă acestea sunt sau nu acoperite de garanţie; că instanţa de apel a apreciat că defecţiunea hidroforului l-a făcut imposibil de utilizat şi că astfel,  există o neexecutare a contractului din partea sa, fără a preciza cum a ajuns la această constatare, atât timp cât nu s-a făcut nicio expertiză, nicio evaluare de către o unitate de service; consumatorul nu a putut face dovada faptului că bunul a fost cumpărat deteriorat întrucât nu a fost încheiat un proces - verbal de constatare cu firma cu curierat (în opinia sa, simpla menţiune făcută pe factura de la fila 11 cum că „produsul din colet este deteriorat, ambalajul în stare optimă” nu echivalează cu încheierea unui proces-verbal dat fiind că la termenii şi condiţiile de pe site apare în mod expres faptul că trebuie încheiat un proces verbal cu firma de curierat).

Din aceste susţineri ale recurentei, Curtea a constatat că aceasta contestă modul de interpretare a probelor de instanţa de prim control judiciar, interpretare care a dus, în opinia sa, la o constatare greşită a situaţiei de fapt şi, implicit, la admiterea greşită a cererii de chemare în judecată prin care reclamantul a solicitat desfiinţarea contractului.

Astfel, recurenta nu arată, spre exemplu, că, validând soluţia primei instanţe, instanţa de prim control judiciar fi examinat o condiţie sau mai multe condiţii neprevăzute de dispoziţiile art.13 din Legea nr. 449/2003 ci însăşi faptul că, urmare a modului în care s-a analizat probatoriul, s-a reţinut greşit că în cauză sunt îndeplinite dispoziţiile art. 13 şi că, pe cale de consecinţă, cererea de desfiinţare a contractului se impune a fi admisă.

Însă, astfel cum s-a arătat, recursul nu este mijlocul procedural prin intermediul căruia să se poată reinterpreta probele şi să se ajungă la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de instanţa de apel (care în cauză nu a schimbat situaţia de fapt reţinută de prima instanţă). Stabilirea unei alte valori probatorii a materialului probator administrat în cauză (şi a valida, spre exemplu, opinia recurentei că reclamantul nu s-a prezentat la punctul său de lucru cu bunul defect sau că în cauză nu a fost încheiat un proces - verbal de constatare cu firma cu curierat), ar însemna o reanalizare a situaţiei de fapt şi a modului cum aceasta a fost stabilită de instanţa de apel, dar, situaţia de fapt aşa cum a fost stabilită de instanţa de apel se opune instanţei de recurs care poate verifica doar legalitatea deciziei apelate.

De altfel, reaprecierea probelor administrate în cauză (care este în mod cert un aspect de temeinicie a hotărârii) nu poate forma obiectul analizei în recurs deoarece nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare reglementate expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C.pr.civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că instanţa de apel în mod greşit a reţinut faptul că nu a contestat constatările făcute de cumpărător însă ea nu a contestat şi nici aprobat aceste constatări pentru că nu a primit produsul pentru analiză, Curtea constată că, într-adevăr, contrar celor reţinute de instanţa de apel („Faptul constatat de cumpărător, în prezenţa curierului care a livrat  efectiv bunul la adresa acestuia în ziua de 01.04.2017 constând în aceea că, este deteriorat nu se contestă de către apelanta-pârâtă”), prin cererea de apel, pârâta a susţinut că în mod eronat prima instanţă a considerat că defecţiunea hidroforului l-a făcut imposibil de utilizat, fără a motiva această constatare şi fără  efectuarea unei expertize în cauză sau o evaluare de la o unitate service specializată; în mod greşit instanţa de fond a apreciat că simpla menţiune făcută pe factura  potrivit cu care „produsul din colet este deteriorat ambalajul fiind în stare optimă” ţine loc de proces-verbal de  constatare deşi pe site-ul firmei YY .ro se prevede expres faptul că se încheie un proces-verbal cu firma de curierat; în mod eronat  prima instanţă a apreciat  că  fiind ambalajul în stare optimă şi că firma de curierat nu se poate face vinovată de defecţiunile aduse produsului; a susţinut că există cel puţin un dubiu cu privire la deteriorarea produsului şi mai arată că nu s-a dovedit  faptul că livrarea s-a efectuat cu nerespectarea prevederilor art. 5 alin.(1) şi (2) din Legea nr. 449/2003.

Însă, chiar dacă sub acest aspect critica adusă de recurentă deciziei instanţei de apel este întemeiată, această împrejurare nu duce la admiterea căii de atac deoarece se constată că deşi prin apel a criticat situaţia de fapt reţinută de prima instanţă în sensul arătat mai sus şi a susţinut că situaţia de fapt a fost greşit reţinută în lipsa unei expertize care, în opinia sa, ar fi fost necesară în cauză, recurenta nu a solicitat încuviinţarea probei cu expertiza prin intermediul apelului pe care l-a promovat împotriva sentinţei primei instanţe. Prin urmare, raportarea instanţei de apel la situaţia de fapt astfel cum aceasta a fost reţinută de prima instanţă, este legală.

Faţă de cele arătate, Curtea constată că instanţa de apel nu a încălcat/aplicat greșit normele de drept material atunci când, în raport de situaţia de fapt reţinută, a respins apelul promovat de reclamantă, astfel că recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. este nefondat.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că recursul formulat de recurentă este nefondat astfel că, în temeiul art. 496 C.pr.civ., l-a respins ca atare și, în condițiile art. 451 alin.(1), art. 453 alin. (1) C.pr.civ.), a obligat recurenta să plătească intimatului pârât suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare