Decizie de sancţionare poliţist. Calculul termenului de 30 zile prevăzut de art. 60 alin. 7 din Legea nr. 360/2002

Rezumat:

Art. 60 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 trebuie interpretat în coroborare cu reglementările HG nr. 725/2015 pentru stabilirea normelor de aplicare a cap. IV din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, referitoare la acordarea recompenselor și răspunderea disciplinară a polițiștilor, act administrativ emis secundum legem menit să detalieze procedura răspunderii disciplinare. Termenul de 30 de zile reglementat de art. 60 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 începe să curgă de la data finalizării cercetării, marcată de Încheierea consiliului de disciplină.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani în data de 3.09.2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră și Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, a formulat contestaţie împotriva sancţiunii disciplinare aplicate prin Dispoziţia Şefului Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră nr. 3.593.281 din 16.04.2019, menţinută prin Dispoziţia Inspectorului General al Poliţiei de Frontieră nr. 2547 din 14.06.2019, solicitând a se dispune:

1. În principal, anularea Dispoziţiei de sancționare nr. 3.593.281 din 16.04.2019 și a Dispoziţiei Inspectorului General al Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră nr. 2547 din 14.06.2019 prin care a fost respinsă contestaţia administrativă;

2. În subsidiar, modificarea în parte a dispoziţiilor menţionate, în sensul înlocuirii sancţiunii disciplinare aplicate reclamantului cu una mai blândă;

3. Obligarea pârâţilor la reintegrarea sa în funcţia publică deţinută anterior destituirii, precum şi la plata de către aceştia a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de funcţionar public, de la data rămânerii definitive a deciziei de destituire şi până la reintegrarea efectivă;

4. Obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte anularea Dispoziţiei Șefului Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră nr. 3593281/16.04.2019, cu argumentul că această dispoziție este emisă de o instituţie cu identitate proprie, fiind evidentă lipsa de identitate între emitentul actului administrativ atacat (I.T.P.F.) şi IGPF, vocaţia de a sta în judecată în calitate de pârât neputând fi atribuită decât emitentului actului administrativ.

Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată, pentru argumentele expuse și în întâmpinarea pârâtului IGPF. În dovedire, s-au depus la dosar înscrisuri.

La solicitarea părților, în cauză s-a administrat și proba testimonială.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare și concluzii scrise prin care s-au reiterat, în esență, susținerile cuprinse în cererea de chemare în judecată, prin raportare și la apărările pârâților.

La rândul său, pârâtul ITPF a formulat concluzii scrise, reluând sintetic apărările expuse prin întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 73 din 26 februarie 2020, Tribunalul Botoşani a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului IGPF, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră  și Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, .

Împotriva acestei sentinţe, în termen lega,l a promovat recurs reclamantul A. şi a susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei recurate, pe care o consideră netemeinică şi nelegală, casarea acestei hotărâri şi în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În susţinerea acestui punct de vedere a arătat că instanţa de fond a îndepărtat în mod eronat motivele de nulitate absolută a Dispoziţiei nr. 3.593.281/16.04.2019 a Şefului I.T.P.F.

Dispoziţia de sancţionare nu i-a fost comunicată în termen de 5 zile lucrătoare de la emiterea ei, astfel cum imperativ instituie prevederile art. 101, alin. (2) din Legea nr. 188/1999 - privind Statutul funcţionarilor publici („Destituirea din funcţia publică ... se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la date emiterii”).

A solicitat a se avea în vedere faptul că Dispoziţia de sancţionare disciplinară a fost emisă în data de 16.04.2019, dar i-a fost comunicată la mai mult de 5 zile lucrătoare din acel moment, respectiv în data de 03.05.2019.

Apărările formulate în răspunsul (Dispoziţia nr. 2547 din 14.06.2019 a Inspectorului General al I.G.P.F.) la contestaţia formulată nu sunt de natură să înlăture sau să atenueze nulitatea incidentă în cauză, dat fiind faptul că, în măsura în care Legea nr. 360/2002 sau H.G. nr. 725/2015 nu prevăd anumite termene procedurale, însă trebuie avut în vedere faptul că Statutul poliţistului este lex specialis, iar Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici este norma generală. În prezenta speţă norma specială nu derogă de la norma generală, neinstituind un termen special de comunicare a actului de sancţionare, astfel încât trebuia respectată prevederea art. 101, alin. (2) din Legea nr. 188/1999 - privind Statutul funcţionarilor publici („Destituirea din funcţia publică ... se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la date emiterii").

A apreciat recurentul că aspectele reţinute de instanţa de fond nu sunt date în cauză, nefiind condiţionat de dovedirea vreunei vătămări, faptul că a valorificat, fără piedici, contestaţia administrativă şi, ulterior, procedura contencioasă fiind strict datorită diligentelor depuse de el, ca persoană sancţionată.

A învederat faptul că dispoziţia de sancţionare a fost emisă la mai mult de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, încălcându-se astfel prevederile art. 60, alin. (7) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. După cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de cercetare disciplinară, Raportul de cercetare prealabilă a fost finalizat în data de 05.02.2019, purtând numărul de înregistrare 3.613.472, iar dispoziţia de sancţionare disciplinară a fost emisă la data de 16.04.2019, fiind înregistrată sub nr. 3.593.281 la 70 de zile de la finalizarea cercetărilor prealabile.

Prin răspunsul la contestaţia pe care a formulat-o împotriva sancţiunii disciplinare aplicate se arată că, în cauză, cercetarea prealabilă (finalizată cu Raportul de cercetare prealabilă nr. 3613472/05.02.2019) a fost continuată cu sesizarea şi consultarea Consiliului de Disciplină şi finalizată prin încheierea Consiliului de Disciplină nr. 3601157 din 12.04.2019, astfel încât decizia de sancţionare disciplinară - fiind emisă la data de 16.04.2019 (la 4 zile de la finalizarea cercetării disciplinare) - a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 60, alin. (7) din Legea nr. 360/2002, însă nu i-a fost niciodată adusă la cunoştinţă încheierea Consiliului de Disciplină nr. 3601157 din 12.04.2019, astfel încât îşi menţine motivele de nulitate a deciziei de sancţionare invocate şi prin prezentul punct din cererea de recurs.

Instanţa de fond în mod greşit a îndepărtat apărările sale conform cărora a fost sancţionat în mod eronat în temeiul art. 57, lit. b) din Legea nr. 360/2002, în condiţiile în care faptele imputate se circumscriu abaterii disciplinare prev. de art. 57, lit. a) din aceeaşi lege. Prin hotărârea atacată instanţa de fond a menţinut o greşită încadrare juridică (referitor la abaterea disciplinară reţinute în sarcina sa) aspect ce conduce la nulitatea absolută a dispoziţiei de sancţionare disciplinară, dat fiind faptul că abaterea disciplinară prevăzută la art. 57, lit. b) din Legea nr. 360/2002 nu a făcut obiectul cercetării disciplinare, nefiind cercetat decât pentru abaterea conform căreia s-ar fi prezentat la programul de pregătire lunară desfăşurat la sediul S.P.F. sub influenţa băuturilor alcoolice.

Privitor la încadrarea greşită a faptei, se susţine de către pârâţi în întâmpinările depuse în cauză că fapta săvârşită de către funcţionarul public a fost încadrată art. 57, lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, întrucât reclamantul nu a respectat următoarele prevederi legale: prevederile art. 1, lit. b) din Dispoziţia I.G. al I.G.P.F. numărul 11243 din 16.05.2016 pentru prevenirea abaterilor generate ca urmare a consumului de alcool de către personalul Poliţiei de Frontieră Române; fişa postului înregistrată cu numărul 1.095.071 din 30.05.2017 Cap. A, Identificarea postului, pct. 5, lit. a) atribuţii generale, luată la cunoştinţă pe bază de semnătură la data de 25.01.2018, unde se prevede obligaţia să cunoască şi să respecte ROF al I.T.P.F., precum şi Regulamentul de Ordine interioară al S.P.F.; prevederile art. 19, lit. k) din Regulamentul de Ordine Interioară al S.P.F., înregistrat cu numărul 3306873/21.03.2016. Însă, atât în Raportul de Cercetare prealabilă, cât şi în încheierea Consiliului de Disciplină, Raportul motivat, precum şi în întâmpinările I.T.P.F. şi I.G.P.F. se susţine că „încălcarea prevederilor legale invocate sunt de natură a aduce atingere profesiei de poliţist şi imaginii instituţiei.” Raportat la aceste aspecte, precum şi având în vedere faptele reţinute în sarcina reclamantului, o corectă încadrare juridică a abaterii disciplinare ar fi fost cea prevăzută de art. 57, lit. a) din Legea nr. 360/2002.

Aprecierea instanţei că abaterea disciplinară reglementată la art. 57, lit. b) ar fi singura care ar avea legătură cu faptul că Statutul poliţistului nu incriminează direct consumul de alcool, este o interpretare eronată cel puţin pentru motivul că art. 57 stipulează: „Constituie abateri disciplinare...următoarele fapte săvârşite de poliţist..”, neatribuindu-le niciuneia vreo legătură cu anumite forme.

Prima instanţă a admis că prezentarea la serviciu sub influenţa alcoolului reprezintă, în sine, o atitudine necorespunzătoare şi că aceasta ar fi putut rămâne nedetectată ca urmare a absenţei unor manifestări exterioare care să aducă atingere onoarei şi probităţii profesiei (elemente de esenţa abaterii disciplinare de la lit.a), după cum inclusiv instanţa de fond a reţinut), doar că s-a reţinut în mod eronat că, dat fiind faptul că presupusa faptă a fost detectată în speţă, aceasta întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare de la art. 57, lit. a), iar nu cele ale abaterii de la lit. b).

În continuare, aşa cum expres se referă art. 57, lit. a) la comportamentul necorespunzător - aspect reţinut de instanţa de fond, tot expres se referă şi lit. b) la neîndeplinirea dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici, dispoziţiile primite trebuind a fi înţelese în sensul de ordin, iar nu în sensul de prevedere legală.

În mod eronat instanţa de fond a considerat că decizia contestată nu este nulă absolut, aceasta necontravenind prevederilor art. 252, alin. (2) lit. f) din Codul muncii.

Legea nr. 188/1999 (forma anterioară modificării intervenite prin O.U.G. nr. 57/03 iulie 2019) cuprinde, la rândul său, în art. 117, o normă de trimitere potrivit căreia „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice".

Această dispoziţie legală îşi găseşte corespondentul logic în dispoziţiile Codului muncii, care precizează că „Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.”

Altfel spus, în cazul concret în care se identifică un domeniu nereglementat în legislaţia specifică poliţistului şi, concomitent, nu există o reglementare a acelui domeniu în actele normative aplicabile funcţionarilor publici, prin utilizarea succesivă a normelor de trimitere cuprinse în Legea nr. 360/2002 şi în Legea nr. 188/1999, se ajunge ca dispoziţiile Statutului poliţistului să se completeze cu prevederile legislaţiei muncii (precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale), dacă acestea nu contravin specificului funcţiei publice.

Aplicarea sancţiunilor disciplinare este permisă cu respectarea unor condiţii de fond şi formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului.

Menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să conteste temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului, precum şi instanţa competentă.

Angajatorul, întrucât deţine toate datele, probele şi informaţiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei şi legalităţii acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente. Astfel, menţiunile şi precizările prevăzute în textul de lege sunt necesare şi pentru instanţa judecătorească, în vederea soluţionării legale şi temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului. Având în vedere că decizia contestată încalcă prevederile art. 252, alin. (2) lit. f) din Codul muncii necuprinzând menţiunile obligatorii stabilite de lege - nulităţi necondiţionate de dovedirea vreunei vătămări, a apreciat recurentul că se impune admiterea contestaţiei şi constatarea nulităţii absolute a deciziei.

Referitor la temeinicia dispoziţiei de sancţionare disciplinară consideră că aspectele reţinute de instanţă sunt eronate, date fiind următoarele:

Recurentul a susţinut că în cauză, în procedura disciplinară, nu a fost respectat principiul proporţionalităţii consacrat de art. 582, lit. e) din Legea nr. 360/2002 potrivit căruia proporţionalitatea reprezintă „asigurarea unui raport corect între gravitatea abaterii disciplinare şi circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară propusă” şi, prin hotărârea recurată, instanţa de fond a interpretat la rândul ei eronat prevederile legale anterior amintite. A apreciat că faptele reţinute în sarcina reclamantului nu au fost analizate în raport cu circumstanţele producerii lor. Pe de o parte, nu au fost detaliate atribuţiile de serviciu sau dispoziţiile primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţi anume abilitate de lege pe care nu le-a îndeplinit iar pe de altă parte, cu privire la consumul de alcool nu s-a ţinut seama de împrejurările care au dus la consumul de alcool.

Privitor la acest ultim aspect, arată că reclamantul a declarat şi în cadrul cercetării prealabile că, în data de 17.01.2019, începând cu ora 13:00 şi până în jurul orelor 24:00 ale aceleiaşi date, aflându-se la domiciliu, a consumat cantitatea de aproximativ 1000 ml ţuică şi cantitatea de 300 ml vodcă Vorona. Ulterior, la data de 18.01.2019, orele 08:00, s-a prezentat la S.P.F. în vederea participării la programul lunar de pregătire pentru luna ianuarie 2019, obligaţie instituită prin fişa postului.

 A solicitat a se observa faptul că, potrivit raportului comisarului şef de poliţie B., şeful S.P.F., în intervalul orar 08:00-10.00, poliţistul cercetat nu manifesta un comportament care să creeze suspiciuni cu privire la consumul de alcool. Pârâţii, în apărările formulate în faţa instanţei de fond, a precizat că „reclamantul a fost sancţionat pentru faptul că s-a prezentat sub influenţa băuturilor alcoolice şi nu pentru că ar fi fost detectată o anume valoare de alcool pur în aerul expirat.”

Această afirmaţie vine în contradicţie cu susţinerile pârâţilor conform cărora contestatorul a fost sancţionat pentru „neglijenţă manifestată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţi anume abilitate de lege”, abatere disciplinară prevăzută de art. 57, lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul – poliţistului din moment ce, în mod clar, cele două teorii sunt incompatibile ca modalitate de acţiune/inacţiune imputabilă reclamantului.

Mai mult, în cauză nu a fost invocată nicio prevedere legală care să reglementeze procedura şi mijloacele tehnice de verificare a prezenţei alcoolului în aerul expirat (astfel cum este prevăzut în art. 88 din O.U.G. nr. 195/2002). A apreciat că lipsa de previzibilitate a legii prin prisma existenţei lacunei legislative anterior amintite este de natură să atragă nulitatea absolută a întregii proceduri de testare întreprinsă faţă de el.

Instanţa a reţinut procedura de verificare cuprinsă în Dispoziţia IG al IGPF nr. 11.243 din 16.05.2016 privind prevenirea evenimentelor generate ca urmare a consumului de alcool şi anume: „Controalele şi verificările ...vor fi efectuate în baza planurilor de control tematic (inopinat) şi a planurilor de verificare, aprobate de şefii entităţilor P.F.R., iar personalul care face obiectul acestora va fi testat cu aparate de tip etilotest sau etilometru, omologate, activitate care va fi consemnată într-un proces verbal.”

Cu toate acestea, este evidenţiat doar faptul că testarea s-a făcut cu un etilotest, fără să se ţină cont că acesta trebuia omologat, conform cerinţei legale din dispoziţia mai sus menţionată în care omologarea este esenţială.

A precizat că apărările sale, cu privire la nulitatea dispoziţiei de sancţionare disciplinară sunt temeinice tocmai având în vedere că prezenţa sa la serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice nu poate fi probată decât prin stabilirea prezenţei alcoolului în aerul expirat cu ajutorul umor mijloace tehnice certificate.

A susţinut că, mai mult, decizia de sancţionare disciplinară a fost aplicată greşit, ţinându-se seama de alte criterii decât cele prevăzute în mod expres şi limitativ de legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului.

Pârâţii au enumerat în întâmpinările depuse în cauză toate criteriile avute în vedere la stabilirea sancţiunii disciplinare, cu excepţia ultimului stabilit de lege, respectiv „preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise”, însă a ţinut cont de un criteriu neprevăzut de legislaţia în domeniu, respectiv „sancţionările anterioare.”

Cu toate că pârâţii au încercat să deosebească criteriile de care s-a ţinut cont la individualizarea sancţiunii de motivele de sancţionare, consideră recurentul că valoarea mare a alcoolemiei nu poate fi un criteriu legal în stabilirea sancţiunii disciplinare, mai ales având în vedere că nu s-a făcut dovada exactităţii aparatului de măsurare a alcoolemiei sau legalitatea administrării acestui mijloc de testare, şi cu atât mai puţin cu cât susţinerea constantă a pârâţilor a fost cea conform căreia „aparatul etilotest este folosit doar pentru atestarea prezenţei alcoolului în aerul expirat.” Suplimentar, acest criteriu nu este prevăzut de lege în aprecierea sancţiunii disciplinare şi nici nu ar trebui reţinut în individualizarea sancţiunii din moment ce, astfel cum au învederat pârâţii în repetate rânduri, simpla prezenţă a funcţionarului public la serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice constituie abatere disciplinară.

Privitor la apărarea pârâţilor conform căreia „sancţiunea reclamantului a fost aplicată cu respectarea principiului proporţionalităţii recurentul a solicitat  instanţei de control judiciar să constate că urmarea materială de care vorbesc pârâţii nu s-a produs în cauză, iar pe de altă parte este vorba despre un pericol abstract, dar neincident în cauză şi pentru care nici nu s-ar fi putut genera suspiciuni de concretizare, din moment ce, conform declaraţiei martorului prezent la testarea din 18.01.2019, nu se prezintă ca o persoană sub influenţa băuturilor alcoolice, aspecte confirmate şi de martorii audiaţi în faţa instanţei de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 2 iulie 2020, intimatul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca legală şi temeinică.

Referitor la motivul de recurs privind faptul că Dispoziţia de sancţionare nu a fost comunicată reclamantului în termen de 5 zile lucrătoare de la emiterea ei, astfel cum imperativ instituie prevederile art. 101, alin.(2) din Legea nr. 188/1999, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Raportat la norma generală respectiv Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, a apreciat intimatul că nu poate constitui motiv de anulare a actului administrativ de sancţionare deoarece nu i s-a încălcat dreptul la apărare.

Aşa cum se poate observa, termenul de contestaţie de 10 zile a curs de la data comunicării dispoziţiei, reclamantul având posibilitatea să conteste dispoziţia nr. 3.593.281 din 16.04.2019 conform prevederilor art. 41 alin. 1 din HG nr. 725/2015 la şeful unităţii ierarhic superioare, respectiv Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră. Reclamantul a depus contestaţie la Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, fiind înregistrată cu nr. 3601.863 din 16.05.2019, care a fost soluţionată prin Dispoziţia Inspectorului general nr. 2547 din 14.06.2019.

Referitor la motivul de recurs ce vizează faptul că dispoziţia de sancţionare a fost emisă la mai mult de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, a precizat că dispoziţia de sancţionare a fost emisă în data de 16.04.2019 la 4 zile de la finalizarea cercetării disciplinare, respectându-se termenul de emitere a dispoziţiei de sancţiune, respectiv 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, conform art. 60 alin. 7 din legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare.

Reclamantul a fost sancţionat, pentru abaterea disciplinară prevăzută la art. 57, lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare („neglijenţă manifestată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţi anume abilitate de lege”), deoarece a încălcat prevederile: art. 1, lit. b din Dispoziţia I.G. al I.G.P.F. numărul 11243 din 16.05.2016 pentru prevenirea abaterilor generate ca urmare a consumului de alcool de către personalul Poliţiei de Frontieră Române; fişa postului înregistrata cu numărul 1.095.071 din 30.05.2017 Cap. A, Identificarea postului, pct.5 litera a) atribuţii generate, luată la cunoştinţă pe bază de semnătura la dala de 25.01.2018, unde se prevede obligaţia să cunoască şi să respecte ROF al I.T.P.F. precum şi Regulamentul de Ordine Interioară al S.P.F.; art. 19 lit. k) din Regulamentul de Ordine Interioară al S.P.F. înregistrat cu numărul 3306873 din 21.03.2016.

Cercetarea prealabilă s-a finalizat cu raportul de cercetare şi încheierea Consiliului de Disciplină, poliţistului fiindu-i aduse la cunoştinţă pe bază de semnătură fapta săvârşită, dispoziţiile legale încălcate, astfel încât apreciază intimatul că susţinerea reclamantului este nefondată, dispoziţia de sancţionare nr. 3.593.281 din 16.04.2019 cuprinzând toate elementele obligatorii stabilite de prevederile art. 60 alin. 6 din Legea 360/2002 privind statutul poliţistului.

A precizat intimatul că sancţiunea a fost aplicată, ţinându-se seama de: caracterul repetitiv al faptei (reclamantul nu este la prima abatere sancţionată disciplinar, ca urmarea a săvârşirii unor fapte pe fondul consumului de alcool), valoarea mare a alcoolemiei rezultate în urma testării, cauzele şi consecinţele care ar putea genera ca urmare a consumului de băuturi alcoolice şi gradul de vinovăţie al poliţistului.

A mai precizat că în dispoziţia de sancţionare s-au indicat căile de urmat împotriva sancţiunii disciplinare aplicate, respectiv contestaţia administrativă şi ulterior, acţiune la instanţa de contencios administrativ, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004.

A mai arătat intimatul că la data săvârşirii abaterii disciplinare ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul recurent se afla sun efectul unei alte sancţiuni disciplinare, aplicate tot pe fondul consumului de alcool, conform prevederilor art. 627 lit. b) din Legea nr. 360/2002 cu modificările ulterioare, fapt care rezultă din fişa de personal emisă de Serviciul Resurse Umane şi înregistrată sub nr. 3.598.683 din 23.01.2019.

A susţinut intimatul că sancţiunea a fost aplicată cu respectarea principiului proporţionalităţii.

Prin întâmpinarea depusă la 17 iulie 2020, intimatul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

 În susţinerea acestui punct de vedere a formulat aceleaşi opinii şi apărări ca şi cele precizate în întâmpinare de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră. A arătat că instanţa de fond a constatat că prin dispoziţia ITPF s-a realizat o justă stabilire a sancţiunii, cu respectarea criteriilor indicate de legiuitor şi consideră că în speţă nu sunt date motive de invalidare a actelor administrative contestate, motiv pentru care a respins acţiunea.

A arătat că potrivit art. 40, alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 725/2015, pentru stabilirea normelor de aplicare a cap. IV din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului, referitoare la acordarea recompenselor şi răspunderea disciplinară a poliţiştilor, „actul administrativ de sancţionare se comunica poliţistului, prin grija structurii de resurse umane, de regulă, prin înmânare cu semnătură de primire, la sediul unităţii în care îşi desfăşoară activitatea poliţistul cercetat sau la domiciliul/ reşedinţa acestuia”, nefiind prevăzut un termen de comunicare a sancţiunii, nici în Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, nici în Hotărârea Guvernului nr. 725/2015, pentru stabilirea normelor de aplicare a cap. IV din Legea 360/2002, privind Statutul poliţistului, referitoare la acordarea recompenselor şi răspunderea disciplinară a poliţiştilor. Poliţistul a fost în concediu medical în perioada 24.04-29.04.2019 şi a luat la cunoştinţă de sancţiune, în data de 03.05.2019, la sediul Sectorul Poliţiei de Frontieră.

Raportat la norma generală, respectiv Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici - art. 101, alin. 2  a apreciat că nu poate constitui motiv de anulare a actului administrativ de sancţionare, deoarece nu i s-a încălcat dreptul la apărare. Termenul de contestaţie de 10 zile a curs de la data comunicării dispoziţiei, reclamantul având posibilitatea să conteste dispoziţia nr. 3.593.281 din 16.04.2019 conform prevederilor art. 61 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 coroborat cu prevederile art. 41 alin. l din HG 725/2015 la şeful unităţi ierarhic superioare, respectiv Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.

Reclamantul a depus contestaţie la Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, fiind înregistrată cu nr. 3.601.863 din 16.05.2019, care a fost soluţionată prin Dispoziţia Inspectorului General nr. 2547 din 14.06.2019.

Instanţa a reţinut, cu privire la acest aspect că nerespectarea dispoziţiilor generale ale art. 101 alin.2 din Legea 188/1999 nu prezintă relevanţă pentru valabilitatea intrinsecă a actului administrativ în discuţie, fiind un element exterior actului şi, în mod corect a apreciat că în această privinţă nu s-a demonstrat vreo vătămare, reclamantul valorificând fără piedici contestaţia administrativă şi, ulterior procedura contencioasă.

În ceea ce priveşte punctul 2 din recursul formulat a arătat că din actele depuse la dosar reiese foarte clar că ITPF a respectat termenul de 30 zile invocate de petent , având în vedere că cercetarea disciplinară prevăzută la art. 60 alin. 7 din Legea nr. 360/2002 s-a finalizat prin Încheierea nr. 3.601.157/12.04.2019, iar actul de sancţionare s-a emis la data de 16. 04. 2019, la doar 4 zile de la finalizarea cercetării disciplinare.

În ceea ce priveşte încadrarea faptei imputate petentului, aceea a prezentării la locul de muncă sub influenţa alcoolului, nu există erori şi nici măcar ambiguităţi în măsură să invalideze actul administrativ contestat, petentul a avut posibilitatea de a înţelege că respectiva faptă se circumscrie abaterii disciplinare, constând în încălcarea îndatoririlor funcţiei ocupate.

În acest sens instanţa de fond a mai arătat că fapta petentului nu se putea încadra în descrierea de la art. 75 lit. a) atât timp cât funcționarul trebuie să exteriorizeze manifestări în sine necorespunzătoare, iar nu, pur şi simplu, să se afle într-o situaţie aptă a genera/ocaziona astfel de manifestări, aspect care nu poate fi reţinut atât timp cât şi reclamantul a susţinut că în ziua testării sale nu a avut un comportament nepotrivit la locul de muncă.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a motivelor de recurs formulate, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentului vizează atât aspectele de nelegalitate cât şi netemeinicie ale dispoziţiei de sancţionare cu a cărei cerere de anulare a fost investită instanţa de fond.

Relativ la nerespectarea dispoziţiilor art. 101 alin. 2 teza I din Legea nr. 188/1999 (forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei) potrivit cărora „Actul administrativ prevăzut la alin. (1) se comunică funcționarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la date emiterii” Curtea reţine că termenul de 5 zile, ca natură juridică, este unul de recomandare, legea neprevăzând nici o sancţiune pentru nerespectarea acestuia. Prin urmare, comunicarea deciziei de sancţionare cu încălcarea acestui termen nu este un motiv de nulitate, aşa cum pretinde recurentul.

Referitor la emiterea dispoziţiei de sancţionare cu nerespectarea termenului de 30 de zile de la finalizarea cercetarii disciplinare, conform art. 60 alin. 7 din Legea nr. 360/2002 „Actul administrativ prin care se dispune sancţionarea poliţistului se emite în termen de cel mult 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare.”

Dar această dispoziţie trebuie interpretată în coroborare cu reglementările HG nr. 725/2015 pentru stabilirea normelor de aplicare a cap. IV din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, referitoare la acordarea recompenselor și răspunderea disciplinară a polițiștilor, act administrativ emis secundum legem menit să detalieze procedura răspunderii disciplinare.

Hotărârea de guvern prevede o procedură complexă de efectuare a cercetării disciplinare şi aplicare a sancţiunii, prin declanșarea cercetării prealabile efectuată de poliţistul desemnat şi urmată de sesizarea şi consultarea Consiliului de disciplină, a cărui activitate se finalizează cu încheierea, care, împreună cu celelalte acte ale dosarului de cercetare disciplinară, se prezintă persoanei în drept, pentru a decide una dintre măsurile prevăzute de Statut. Termenul de 30 de zile reglementat de art. 60 alin. 7 din Legea nr. 360/2002 începe să curgă de la data finalizării cercetării, marcată de Încheierea consiliului de disciplină, aspecte corect reţinute de instanţa de fond.

Faţă de data întocmirii Încheierii consiliului de disciplină (12.04.2019) şi data emiterii dispoziţiei de sancţionare (16.04.2019), este evident că acest termen a fost respectat.

Eventuala lipsă a comunicării Încheierii consiliului de disciplină este irelevantă asupra calculului termenului în discuţie.

Cu referire la greşita încadrare juridică a faptei, Curtea reţine, în acord cu instanţa de fond că prin fişa postului, reclamantul avea obligaţia de a respecta regulamentele de organizare şi funcţionare şi de ordine interioară iar interdicţia de a se prezenta la serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice este prevăzută expres în acestea. În plus, o asemenea interdicţie este cuprinsă şi în dispoziţia inspectorului general.

Aşa cum a notat şi instanţa de fond, consumul de alcool sau prezentarea la serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice nu este incriminată direct dar sintagma „neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu” cuprinde orice sarcină profesională stabilită în regulamente de ordine interioară, regulamente de organizare şi funcţionare, deciziile scrise sau verbale ale conducătorului direct, în legătură cu activitatea profesională a funcţionarului public în cursul exercitării atribuţiilor ce îi revin.

Prin urmare, fapta reclamantului nu poate primi o altă încadrare juridică, respectiv comportament necorespunzător deoarece această sintagmă se referă doar la respectarea unor reguli morale de conduită.

Contrar opiniei recurentului, fapta pentru care a fost sancţionat a făcut obiectul concret al cercetării disciplinare, proiectul de cercetare disciplinară, însuşit de reclamant sub semnătură fiind dovada certă că obiectul cercetării a fost prezentarea la programul lunar de pregătire sub influenţa băuturilor alcoolice şi încălcarea în acest fel a interdicţiilor stabilite prin regulamente şi dispoziţii ale inspectorului general.

În ce priveşte susţinerea referitoare la neindicarea în concret a instanţei competente să soluţioneze o eventuală contestaţie împotriva actului sancţionator, tribunalul a reținut corect că era lesne de stabilit, în funcţie de Legea aplicabilă. Astfel, conform art. 60 alin. 6 lit. f) din Legea nr. 360/2002 actul administrativ de sancţionare trebuie să cuprindă „instanţa competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară” ceea ce înseamnă că este sancţionată cu nulitatea absolută lipsa din cuprinsul actului a oricărei menţiuni referitoare la instanţa competentă iar nu indicarea incompletă a acesteia.

De altfel, tribunalul a reținut că această omisiune a emitentului nu a fost de natură să producă niciun prejudiciu reclamantului, care s-a adresat direct instanţei competente.

Reclamantul a contestat şi temeinicia dispoziţiei de sancţionare susţinând că faptele reţinute în sarcina sa nu au fost analizate în raport cu circumstanţele producerii lor.

Contrar acestor afirmaţii, Curtea îşi însușește întrutotul considerentele instanţei de fond care a făcut o detaliată analiză a probatoriului, a modalităţii de testare, a aparatelor folosite dar şi a modalităţii în care reclamantul şi-a însuşit rezultatele celor trei testări succesive fără să le conteste şi fără să solicite o altă modalitate de testare. Reclamantul a declarat cantitatea de alcool considerabilă pe care a consumat-o în cursul zilei anterioare, iar faptul că în etapa judecării cauzei a invocat neconformităţi ale aparatelor de testare este irelevantă faţă de faptul că acestea nu au fost relevate în faza cercetării disciplinare.

În plus, nici o dispoziţie legală nu precizează modalitatea de testare a poliţistului, astfel că starea de ebrietate, fiind o stare de fapt, poate fi probată cu orice mijloc de probă.

Referitor la sancţiunea aplicată, Curtea aminteşte cu titlu general că prezentarea sub influența băuturilor alcoolice la locul de muncă prezintă un pericol ridicat, deoarece influențează negativ capacitățile persoanei în sensul scăderii percepției, diminuării reflexelor, creșterii timpului de răspuns la anumiți stimuli și scăderea capacității de concentrare, cu efect negativ asupra activităţii reclamantului.

Reclamantul nu este la prima abatere sancţionată disciplinar, toate pentru faptul că s-a prezentat la serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice sau a exercitat atribuţii de serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice. Chiar dacă unele au fost radiate din cazierul administrativ conturează caracterul repetitiv al faptelor şi imposibilitatea reclamantului de a-şi schimba comportamentul şi de a se adapta exigenţelor profesionale şi responsabilităţilor generate de natura funcţiei.

Şi cu privire la acest motiv de nelegalitate instanţa de fond a făcut o analiză temeinică şi o argumentare detaliată a criteriilor care au stat la baza aplicării sancţiunii disciplinare, la care Curtea, după verificarea materialului probator, se raliază.

Prin concluziile scrise, recurentul reclamant a invocat aspecte noi de nelegalitate formală a procedurii disciplinare. Acestea nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de fond aşa încât, Curtea în baza normei de trimitere cuprinse în art. 494 Cod procedură civilă va avea în vedere dispoziţiile art. 478 Cod procedură civilă care limitează motivele de anulare la cele invocate în faţa primei instanţe. Prin urmare nu pot fi primite apărările recurentului reclamant, care invocă pentru prima dată, în recurs, motive de apărare şi temeiuri juridice noi, care nu au fost prezentate în faţa primei instanţe.

Domenii speta

Spete similare