Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a ipotecii conform art. 405 alin. (1) teza i C.proc.civ. 1865.

Rezumat:

Termenul de prescripţie a dreptului de ipotecă rezultând din contractul de împrumut încheiat la data de 25.05.2006 este reglementat de dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă de la 1865, şi nu de dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza a II-a din acelaşi act normativ. Dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza a II-a de la 1865 au caracterul unor dispoziţii speciale, derogatorii de la norma generală cuprinsă în art. 405 alin. I teza I, astfel că sunt de strictă interpretare, referindu-se în mod clar doar la titlurile obţinute în urma exercitării unei acţiuni civile având ca obiect valorificarea unui drept real asupra unui imobil.

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei principale nu stinge obligaţia. Însă, în contextul în care a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei principale, dreptul de ipotecă, care a fost instituit tocmai pentru garantarea executării acestei obligaţii, nu mai poate fi pus în executare, regimul juridic al dreptului de ipotecă în reglementarea Vechiului Cod civil, neputând fi disociat de regimul dreptului personal de creanţă căruia îi este ataşat. Dreptul de ipotecă conferă creditorului dreptul de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla pentru satisfacerea creanţei sale. Însă, în contextul în care nu mai poate obţine executarea silită a creanţei, este evident că nu mai poate urmări silit nici bunul care avea menirea de a garanta această executare.

Termenul de 15 ani reglementat de art. 1786 Cod civil nu este un termen de prescripţie pentru executarea silită a contractului de ipotecă, ci este termenul de conservare a efectelor înscrierii iniţiale a ipotecii. Dacă înscrierea nu este reînnoită înainte de expirarea termenului de 15 ani, aceasta se perimă, ceea ce însemna că îşi pierde efectul de opozabilitate faţă de terţi şi rangul de preferinţă, dar nu are niciun efect în privinţa prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

Hotărârea:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava sub nr. .../314/2019 din data de 20.03.2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate intervenită prescripţia dreptului de a cere executarea silită, precum şi a dreptului material la acţiune privind restituirea sumei de 16.000 lei, fără dobândă, cu titlu de împrumut şi a penalităţilor aferente, conform contractului de împrumut garantat cu ipotecă autentificat sub nr. ... din 25.05.2006 la Biroul Notarului Public ...; să se dispună radierea ipotecii înscrisă în favoarea pârâtului prin încheierea nr. 8313/31.05.2006 asupra imobilului proprietatea reclamanţilor, constând în suprafaţa de 1242 m.p. teren curţi construcţii, împreună cu construcţia C1 - casă şi şură cu grajd - C2, situate în intravilanul comunei D., identic cu parcela nr. 1 CC a corpului de proprietate nr. 416 înscrisă în C.F. nr. 31002 a comunei cadastrale D. (nr. vechi 201), sub nr. CAD:416, 416-C1, 416-C2.

Prin sentința civilă nr. 5762/23.12.2019, Judecătoria Suceava a admis în parte cererea privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâtul C.; a constatat ca fiind prescris dreptul de a cere executarea silită a contractului de împrumut autentificat sub nr. ../2006 de B.N.P. .. şi a dispus radierea ipotecii înscrisă în favoarea pârâtului în CF nr. 31002 D. (nr. vechi CF 201) pentru imobilul în suprafaţă de 1242 m.p. teren curţi construcţii împreună cu construcţia CI casă şi şura cu grajd C2 situate în intravilanul comunei D.; a respins în rest cererea ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe pârâtul a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, anularea sau, după caz, schimbarea hotărârii atacate, iar în subsidiar, casarea în totalitate şi trimiterea spre rejudecare la prima instanţă.

Prin decizia civilă nr. 1183 din 20 noiembrie 2020, Tribunalul Suceava a admis apelul formulat de pârât; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 5762/23.12.2019 a Judecătoriei Suceava, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea, având ca obiect constatarea prescrierii dreptului la acţiunea ipotecară + radiere ipotecă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, în motivarea căruia au arătat următoarele:

Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în cauză fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 cod procedură civilă.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 405 cod procedură civilă anterior, reţinând fără temei că dreptul de a cere executarea silită a ipotecii instituite în favoarea pârâtului prin contractul autentificat sub nr. 2498/2006 este supus prescripţiei extinctive în termenul de 10 ani prevăzut de art. 405 alin. 1 teza a doua cod procedură civilă anterior, iar nu în termenul de 3 ani prevăzut de art. 405 alin. 1 teza întâi din acelaşi act normativ.

Dezlegarea instanţei de apel cu privire la durata termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a ipotecii a fost argumentată prin prisma faptului că în cazul dreptului de ipotecă nu ar fi aplicabilă regula accesorium sequitur principale (prin prisma căreia termenul de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere executarea silită a contractului de împrumut ar fi aplicabil şi contractului accesoriu de ipotecă), regulă care, în opinia tribunalului ar fi înlăturată de caracterul special al reglementării cuprinse în art. 405 Cod procedură civilă anterior şi de principiul specialia generalibus derrogant dar şi prin prisma faptului că sintagma "titluri emise în materia acţiunilor reale imobiliare" din cuprinsul art. 405 alin. 1 teza a doua cod procedură civilă anterior ar viza orice titlu în materie imobiliară, iar nu numai hotărârile pronunţate în materia acţiunilor reale imobiliare.

Aceste statuări sunt nelegale, fiind consecinţa greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 405 Cod procedură civilă anterior.

Astfel, potrivit reglementării exprese din cuprinsul textului de lege sus menţionat, termenul de prescripţie de 10 ani este aplicabil în cazul "titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare".

Dacă instanţa de apel a reţinut că norma sus menţionată este o normă specială, derogatorie, care instituie o excepţie de la regulile generale privind prescripţia extinctivă consacrate, la momentul naşterii dreptului de a cere executarea silită, de Decretul nr. 167/1958, atunci instanţa trebuia să facă şi aplicarea principiului de drept excepţia est strictissimae interpretationis (excepţia este de strictă interpretare), principiu consacrat expres de art. 10 cod civil, potrivit căruia legile care derogă de la o dispoziţie generală se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. În temeiul principiului sus menţionat, legea specială (în speţă art. 405 alin. 1 cod procedură civilă anterior) este de strictă interpretare, nu este susceptibilă de extrapolare şi nu poate fi aplicată prin analogie, ceea ce înseamnă că dispoziţia de excepţie, derogatorie nu poate fi aplicată altor ipoteze decât cele expres prevăzute în cuprinsul său.

Modul în care instanţa de apel a interpretat dispoziţia cuprinsă în art. 405 alin. 1 teza a doua cod procedură civilă anterior nesocoteşte în mod evident principiul potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare în condiţiile în care, deşi a evocat caracterul de excepţie, derogatoriu al acestei dispoziţii, tribunalul a extins sfera ei de aplicare de la "titlurile emise în materia acţiunilor reale imobiliare" la orice titlu în materie imobiliară, cu motivarea că nu trebuie să se facă distincţie între cele două categorii de titluri din moment ce ele au aceeaşi finalitate. în mod evident însă, această motivare este nelegală întrucât interdicţia aplicării legii speciale prin analogie este una absolută şi nu poate fi înlăturată pe considerente de ordin teleologic (care vizează scopul reglementării respective).

Noţiunea de "titluri emise în materia acţiunilor reale imobiliare" din cuprinsul art. 405 alin. 1 teza a doua Cod procedură civilă anterior se referă în mod neîndoielnic la acele titluri/hotărâri judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiuni având ca finalitate valorificarea unui drept real sau apărarea posesiei unui bun, cum sunt cererea în revendicare (prin care se află dreptul de proprietate), cererea confesorie (prin care se apără un dezmembrământ al dreptului de proprietate), cererea prin care se apără un drept real accesoriu, în această noţiune neputând fi incluse titlurile în materie imobiliară de natura contractelor autentice din moment ce asemenea titluri nu pot fi asociate în mod necesar unor acţiuni reale imobiliare, ele fiind susceptibile de executare silită fără ca titularul dreptului real să fie nevoit să se adreseze în prealabil instanţei de judecată pentru recunoaşterea/ valorificarea acelui drept.

Relevantă din perspectiva sferei de aplicare a reglementării cuprinse în art. 405 alin. 1 teza a doua cod procedură civilă anterior este şi împrejurarea că noua reglementare din cuprinsul art. 706 alin. 1 din Legea nr. 134/2010 privind noul cod de procedură civilă nu mai preia noţiunea de "titlu emis în materia acţiunilor reale imobiliare", ci se referă la "titluri emise în materia drepturilor reale", această nouă reglementare care nu este însă aplicabilă în cauză, justificând, într-adevăr, aplicarea termenului de prescripţie de 10 ani tuturor titlurilor ce consfinţesc drepturi reale, indiferent dacă ele sunt materializate prin hotărâri judecătoreşti de soluţionare a unor acţiuni reale, prin contracte autentice sau prin alte tipuri de titluri executorii.

Pe de altă parte, fără nici o justificare a reţinut tribunalul că nu ar exista o deosebire reală, ci doar una aparentă între norma cuprinsă în art. 405 alin. 1 teza a doua cod procedură civilă anterior şi cea cuprinsă în art. 706 alin. l din noul cod de procedură civilă. Contrar acestei aprecieri, distincţia dintre cele două norme este una clară şi reală şi rezultă din folosirea unor sintagme ce definesc domenii de aplicare diferite ("titluri în materia acţiunilor reale imobiliare" şi "titluri în materia drepturilor reale"), iar această distincţie evidenţiază o schimbare a concepţiei legislative în sensul extinderii domeniului de aplicare a termenului de prescripţie de 10 ani la toate titlurile care consfinţesc drepturi reale, indiferent dacă ele au fost obţinute prin soluţionarea unor acţiuni reale sau sunt materializate prin acte autentice ori prin alte înscrisuri cu caracter executoriu şi indiferent dacă este vorba despre drepturi reale mobiliare sau imobiliare (aceasta în contextul în care reglementarea anterioară se referea strict la domeniul acţiunilor reale imobiliare).

Prin urmare, nu există nici un temei pentru a se reţine că dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza a doua din codul de procedură civilă anterior ar fi aplicabile tuturor titlurilor emise în materia drepturilor reale imobiliare, iar nu doar celor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, aşa cum prevede expres norma în discuţie, concluzia contrară a instanţei de apel fiind consecinţa extinderii nejustificate, printr-o analogie interzisă expres de dispoziţiile art. 10 cod civil, a sferei de aplicare a textului de lege sus menţionat.

Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că actul juridic prin care a fost instituită ipoteca în favoarea pârâtului nu face parte din categoria "titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare", faptul că ipoteca are caracter accesoriu în raport de creanţa principală pentru garantarea căreia a fost instituită, precum şi principiul "accesorium sequitur principale", se impunea a se reţine că dreptul de a cere executarea silită atât în privinţa obligaţiei principale de restituire a împrumutului, cât şi în privinţa ipotecii accesorii este supus prescripţiei extinctive în termenul de 3 ani prevăzut de art. 405 alin. 1 teza întâi cod procedură civilă anterior şi că, în raport de data scadenţei înscrisă în contractul autentificat sub nr. 2498/2006 (respectiv 30 septembrie 2006), acest termen s-a împlinit la data de 30 septembrie 2009.

În subsidiar, chiar dacă ar fi corectă statuarea instanţei de apel privind incidenţa termenului de prescripţie de 10 ani în privinţa dreptului de a cere executarea silită a ipotecii, în mod greşit a refuzat tribunalul să soluţioneze pretenţia având ca obiect constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită din perspectiva acestui termen, cu motivarea că atât acţiunea introductivă, cât şi analiza primei instanţe s-au raportat doar la termenul de prescripţie de 3 ani, că în apel nu pot fi invocate alte motive decât cele care au fost arătate în faţa primei instanţe, în motivarea apelului şi în întâmpinare şi nici nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată şi că analizarea cauzei în apel din perspectiva termenului de 10 ani ar surprinde în mod nepermis adversarul şi ar conduce la încălcarea dreptului său la apărare.

Din perspectiva acestei critici, esenţial este faptul că, în mod necontestat, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă, atât în ceea ce priveşte creanţa principală, cât şi în ceea ce priveşte garanţia accesorie (ipoteca), la data de 30 septembrie 2006 (data scadenţei obligaţiei de restituire), sub imperiul codului de procedură civilă anterior şi că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, regimul juridic al prescripţiei este supus dispoziţiilor legale sub imperiul cărora prescripţia a început să curgă, respectiv dispoziţiilor art. 405 şi urm. cod procedură civilă anterior şi ale Decretului nr. 167/1958.

Dispoziţiile art. 405 - art.405 ind. 3 cod procedură civilă anterior reglementează doar durata termenelor de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, respectiv cauzele de suspendare, întrerupere şi repunere în termen pentru o astfel de prescripţie, fără a reglementa şi regimul juridic al prescripţiei din perspectiva modului în care poate fi invocată şi a subiecţilor procesuali care o pot invoca, aşa încât, sub acest din urmă aspect, dispoziţiile codului de procedură civilă anterior se completează cu dispoziţiile de drept comun în vigoare la data la care a început să curgă prescripţia în cauzat de faţă, respectiv cu prevederile Decretului nr. 167/1958.

În conformitate cu art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris. În raport de această reglementare, prescripţia reglementată de art. 405 cod procedură civilă anterior şi de Decretul nr. 167/1958 este de ordine publică, ea putând fi invocată atât de părţi, cât şi de instanţă, care are obligaţia de a examina această chestiune din oficiu, în orice stadiu al pricinii, aceasta mai ales că, potrivit art. 479 alin. 1 teza finală cod procedură civilă, motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu în apel.

Pe de altă parte, potrivit art. 22 alin. 2 şi 4 cod procedură civilă, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile o invocă, judecătorul este în drept să ceară explicaţii, să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, el fiind cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a faptelor, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

Faţă de faptul că cererea introductivă a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 405 cod procedură civilă anterior, fără a se face referire expresă la art. 405 alin. 1 teza întâi, care a fost evocat doar în cadrul motivării în fapt, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică, al normelor ce guvernează regimul prescripţiei extinctive incidente în cauză, dar şi faţă de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, art. 22 alin. 2 şi art. 479 alin. 1 teza finală cod procedură civilă, instanţa de apel avea obligaţia să pună în discuţie, din oficiu, natura termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită aplicabil în speţă, respectiv durata acestuia (3 ani sau 10 ani), să stabilească dacă sunt incidente dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza întâi sau cele ale art. 405 alin. 1 teza a doua cod procedură civilă anterior, iar apoi să analizeze cauza pe fond din perspectiva calificării juridice pe care a înţeles să o dea termenului de prescripţie aplicabil.

Dispoziţiile art. 478 cod procedură civilă nu erau de natură a înlătura obligaţia instanţei de apel de a proceda în acest mod din moment ce textul art. 479 alin. 1 teza finală cod procedură civilă consacră o excepţie de la principiul "tantum devolutum quantum judicatum", permiţând instanţei de apel să invoce din oficiu motivele de ordine publică, cum sunt şi cele referitoare la prescripţia reglementată de art. 405 şi urm. cod procedură civilă anterior, iar dreptul la apărare al părţilor este respectat într-o astfel de ipoteză prin punerea în discuţia lor contradictorie a calificării juridice corecte a duratei termenului de prescripţie şi prin acordarea posibilităţii de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la această chestiune.

În raport de toate aceste argumente, instanţa de apel trebuia să pună în discuţia părţilor corecta calificare a termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită aplicabil în cauză (ca fiind de 3 ani sau de 10 ani), iar apoi, în măsura în care a apreciat că termenul incident este de 10 ani, să analizeze în substanţa sa pretenţia dedusă judecăţii din perspectiva acestui termen şi să constate că, în raport de data scadenţei, el s-a împlinit la 30 septembrie 2016, substituind în mod corespunzător motivarea soluţiei de admitere a acţiunii sub aspectul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

Neprocedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative, de ordine publică ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958, art. 22 alin. 2 şi art. 479 alin. 1 teza finală cod procedură civilă, iar această încălcare este sancţionată cu nulitatea potrivit art. 174 alin. 2 rap. la art. 176 pct. 6 cod procedură civilă, fapt ce atrage incidenţa motivului de casare prev. de art. 488 pct. 5 cod procedură civilă.

În mod nelegal a reţinut instanţa de apel că ipoteca instituită prin actul juridic dedus judecăţii nu s-a stins în condiţiile art. 1800 pct. 1 Cod civil anterior, această concluzie fiind greşit argumentată prin prisma dispoziţiilor art. 1 şi art. 20 din Decretul nr. 167/1958, din care tribunalul a dedus că prescripţia extinctivă nu stinge dreptul subiectiv de creanţă al creditorului şi obligaţia corelativă, ci doar dreptul la acţiune în sens material.

Contrar statuării sus menţionate, potrivit art. 1800 pct. 1 cod civil anterior, care sunt aplicabile actului juridic accesoriu de instituire a ipotecii în raport de disp. art. 102 din Legea nr. 71/2011, ipotecile se sting prin stingerea obligaţiei principale, iar potrivit art. 1091 din acelaşi cod, care sunt aplicabile în speţă tot prin prisma art. 102 din Legea nr. 71/2011, obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune, prin remitere voluntară, prin compensaţie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie.

Prin urmare, textul art. 1091 teza finală cod civil anterior consacră în mod explicit stingerea obligaţiei prin prescripţie, iar în raport de faptul că art. 1800 alin. 1 pct. 1 cod civil anterior vorbeşte despre "stingerea obligaţiei principale" în cauză interesează dispoziţiile legale care reglementează stingerea obligaţiilor (art. 1091 cod civil anterior), iar nu cele care reglementează stingerea dreptului la acţiune în sens material (Decretul nr. 167/1958), la care în mod greşit s-a raportat instanţa de apel pentru a verifica dacă obligaţia principală corelativă dreptului de creanţă garantat cu ipotecă s-a stins sau nu.

De menţionat este faptul că dispoziţiile art. 1091 cod civil nu au fost abrogate prin Decretul nr. 167/1958 întrucât, în conformitate cu disp. art. 26 din acest act normativ, la data intrării sale în vigoare au fost abrogate orice dispoziţii legale contrare, cu excepţia celor care stabileau termene de prescripţie mai scurte. Cum însă Decretul nr. 167/1958 nu cuprinde dispoziţii exprese decât în ceea ce priveşte stingerea dreptului material la acţiune, nu şi în ceea ce priveşte materia reglementată de art. 1091 cod civil anterior (stingerea obligaţiilor), acest din urmă text nu poate fi considerat abrogat prin efectul art. 26 din Decretul nr. 167/1958.

De altfel, chiar şi în raport de reglementarea Decretului nr. 167/1958, doctrina juridică a statuat că în cazul în care prescripţia operează de drept , precum şi atunci când beneficiarul prescripţiei împlinite opune, pe cale de acţiune sau excepţie, prescripţia câştigată, obligaţia ce rezultă din actul/faptul juridic este stinsă, dar între părţi se naşte un raport juridic natural, lipsit de sancţiunea dreptului la acţiune şi, evident, şi de accesoriile obligaţiei perfecte care s-a stins prin prescripţie (Marian Nicolae - Prescripţia extinctivă - pag. 585).

Prin prisma argumentelor expuse anterior, precum şi prin prisma faptului că, în mod necontestat, în privinţa obligaţiei principale de restituire a împrumutului termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la data de 30 septembrie 2009 (aspect neinfirmat de instanţa de apel), se impunea a se reţine că, în conformitate cu disp. 1091 teza finală cod civil anterior, această obligaţie principală s-a stins, iar în conformitate cu disp. art. 1800 pct. 1 din acelaşi cod stingerea obligaţiei principale atrage şi stingerea ipotecii accesorii.

În ceea ce priveşte caracterul accesoriu al dreptului de ipotecă în raport cu dreptul subiectiv de creanţă principal, acesta este incontestabil reglementat de dispoziţiile codului civil anterior care, spre deosebire de noul cod civil, nu cuprindea dispoziţii derogatorii care să reglementeze supravieţuirea dreptului de ipotecă după stingerea prin prescripţie a dreptului principal şi nici posibilitatea transmiterii dreptului de ipotecă separat de creanţa principală, ci, dimpotrivă, prevedea în mod expres că ipoteca nu poate supravieţui stingerii obligaţiei principale (art. 1800 pct. 1 cod civil anterior).

În mod greşit a reţinut tribunalul că noua reglementare a codului civil referitoare la contractul de ipotecă - care nuanţează accesorialitatea ipotecii faţă de actul juridic principal şi stabileşte expres că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului de ipotecă- ar reflecta o simplă clarificare a problemelor de interpretare din legislaţia anterioară în legătură cu termenul în care poate fi exercitat dreptul de ipotecă pentru că în realitate această nouă reglementare consacră o schimbare a concepţiei legislative anterioare cu privire la relaţia de accesorialitate dintre creanţa principală şi dreptul de ipotecă.

Această concluzie este confirmată chiar de considerentele deciziei nr. 60/2017 a ÎCCJ - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care se reţine expressis verbis că "noua reglementare aduce mutaţii considerabile în ceea ce priveşte accesorialitatea ipotecii" (paragraful 97 din decizie).

Aşa fiind, dispoziţiile noului cod civil, care nu sunt aplicabile în speţă, nu pot constitui argumente de natură să înlăture concluzia caracterului accesoriu al ipotecii faţă de creanţa principală, care era reglementat de codul civil anterior, astfel că nu există nici un temei pentru înlăturarea susţinerilor privind stingerea ipotecii ca efect al stingerii obligaţiei principale prin prescripţie.

De altfel, în sensul celor arătate s-a pronunţat recent şi ÎCCJ prin decizia nr. 59 din 16 ianuarie 2020, prin care a fost confirmată soluţia de radiere a unei ipoteci ca efect al prescripţiei creanţei principale, în considerentele acestei decizii reţinându-se că prin încetarea efectelor contractului de ipotecă, consecinţă a imposibilităţii executării sale silite ca efect al prescripţiei, a încetat şi temeiul menţinerii acestui drept în cartea funciară şi că, drept consecinţă a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă în termenul de 3 ani aplicabil în speţă, nu se mai justifică menţinerea înscrierii din cartea funciară referitoare la ipotecă întrucât scopul instituirii ipotecii a fost acela de a garanta executarea silită a obligaţiei pe care o vizează, iar în condiţiile în care nici contractul de împrumut, nici cel de ipotecă nu mai pot fi executate silit soluţia de radiere a ipotecii este justificată.

În aceste condiţii, faţă de faptul că, în mod incontestabil, obligaţia principală s-a stins prin prescripţie în temeiul art. 1091 cod civil anterior, iar ipoteca, la rândul ei, s-a stins prin efectul disp. art. 1800 pct. 1 din acelaşi cod, soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect radierea ipotecii este vădit nelegală.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 488 pct. 5, 8, art. 498 cod procedură civilă, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi, în rejudecare, respingerea apelului ca nefondat.

În temeiul art. 453 cod procedură civilă, solicită şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs.

În drept, au invocat disp. art. 483 şi urm., art. 488 pct. 5, 8, art. 498 cod procedură civilă, art. 405 alin. 1 cod procedură civilă anterior, art. 10 cod civil, art. 18 şi 26 din Decretul nr. 167/1958, art. 22 alin. 2 şi art. 479 alin. 1 teza finală cod procedură civilă, art. 1800 alin. 1 pct. 1 rap. la art. 1091 cod civil anterior, art. 102 din Legea nr. 71/2011, art. 453 cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În susţinerea poziţiei sale procesuale intimatul arată că interpretarea trunchiată a art. 405 alin. 1 teza a II a Cod procedură civilă 1864 nu poate conduce la concluzia că termenul de prescripţie a executării silite este de 10 ani şi nu de 3 ani, pentru că art. 405 alin. 1 lit. c şi d reglementează suspendarea cursului prescripţiei, iar pârâtul intimat deţine dovada inscripţiei ipotecare aşa cum rezultă din contractul de împrumut autentificat sub nr. ./25.05.2006 de Notarul Public .., înregistrat la aceeaşi dată la OCPI, Biroul de Carte Funciară. Or, inscripţiile ipotecare conservă dreptul 15 ani din ziua în care s-au făcut inscripţiile. Mai invocă intimatul dispoziţiile art. 2429, 2432, 2435 -2477, 2431 şi 2504 Noul Cod civil, 83 – 86 şi 632 Noul Cod de procedură civilă şi decizia nr. 60/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În privinţa radierii ipotecii invocă dispoziţiile art. 1788 Cod civil de la 1864.

Analizând recursul sub aspectul motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:

Conform definiţiei cuprinse în art. 1746 din Vechiul Cod civil: „ Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii.”

Ipoteca este un drept real accesoriu, aceasta însoţind obligaţia pe care o are debitorul faţă de creditor, a cărui soartă o împărtăşeşte integral.

Ca şi moduri de stingere a obligaţiei, ipoteca poate fi stinsă fie pe cale principală (renunţarea creditorului la ipotecă, purga, prescripţia, anularea actului constitutiv al ipotecii, rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului, pieirea imobilului sau exproprierea imobilului), fie pe cale accesorie, ca urmare a stingerii raportului de obligaţie principal.

Instanţa de apel a analizat atât stingerea obligaţiei pe cale principală, ca urmare a prescripţiei, cât şi stingerea ipotecii pe cale accesorie.

Analizând criticile recurenţilor referitor la stingerea ipotecii pe cale principală, Curtea reţine că, termenul de prescripţie a dreptului de ipotecă rezultând din contractul de împrumut autentificat sub nr... din 25.05.2006 de Biroul Notarului Public .. este reglementat de dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă de la 1865, astfel cum erau în vigoare la data încheierii contractului şi care prevăd că: „ Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel”.

Curtea apreciază că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că în privinţa prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a ipotecii sunt incidente dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza a II a din acelaşi act normativ. Şi aceasta, întrucât dispoziţiile tezei a II a se referă la titlurile emise în materia acţiunilor reale imobiliare şi nu orice titlu care atestă un drept real imobiliar. Dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza a II a sunt lipsite de echivoc şi se referă la titlul obţinut în urma exercitării unei acţiuni civile având ca obiect valorificarea unui drept real asupra unui imobil. Fiind dispoziţii speciale, derogatorii de la norma generală statuată în art. 405 alin. 1 teza I, acestea sunt de strictă interpretare şi nu permit extinderea la alte situaţii decât cele reglementate, fie şi pe considerentul(reţinut de instanţa de apel) că în caz contrar s-ar crea o situaţie de discriminare între cei care deja beneficiază de un titlu în materie reală(cazul creditorului garantat cu ipotecă imobiliară) şi cei care, pentru a-şi valorifica dreptul real de garanţie sunt nevoiţi să introducă acţiuni reale. Prin deciziile nr. 818, 819, 820, 821 din 3 iulie 2008 Curtea Constituţională în mod repetat a stabilit că prevederile art. 1,2 alin. 1-3 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Prin urmare, cum în speţă ipoteca a fost instituită prin contractul autentificat sub nr. .. din 25.05.2006 de Biroul Notarului Public .. şi nu printr-un titlu emis într-o acţiune reală imobiliară, termenul de prescripţie a executării silite este termenul general de 3 ani, reglementat de art. 405 alin. 1 teza I Cod procedură civilă şi nu termenul special de 10 ani reglementat de art. 405 alin. 1 teza a II a din acelaşi act normativ, fiind întemeiat astfel motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Nu pot fi primite susţinerile pârâtului intimat în sensul că nu ar fi îndeplinită prescripţia ipotecii faţă de dispoziţiile art. 1786 din Vechiul Cod civil, care prevede că inscripţia ipotecară conservă dreptul timp de 15 ani, având în vedere că în privinţa ipotecii constituite prin contractul de credit autentificat sub nr. 2498 din 25.05.2006 nu s-a procedat la efectuarea inscripţiei ipotecare în conformitate cu dispoziţiile art. 1786 Cod civil, ci s-a procedat la înscrierea ipotecii în cartea funciară nedefinitivă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 7/1996, efectele înscrierii în cartea funciară fiind cele reglementate de acest act normativ. În plus, inscripţia ipotecară, astfel cum era reglementată de Vechiul Cod civil, era o formă de publicitate imobiliară prin care se realiza evidenţa sarcinilor reale, publicitatea ipotecilor şi privilegiilor imobiliare, opozabilitatea faţă de terţi a acestora, determinarea rangului, adică a gradului de preferinţă între creditorii privilegiaţi şi ipotecari. Lipsa înscrierii atrăgea inopozabilitatea, adică ineficacitatea dreptului real dobândit faţă de terţi. Termenul de 15 ani reglementat de art. 1786 Cod civil nu era un termen de prescripţie pentru executarea silită a contractului de ipotecă, ci era termenul în care erau conservate efectele înscrierii iniţiale. Dacă înscrierea nu era reînnoită înainte de expirarea termenului de 15 ani, aceasta se perima, ceea ce însemna că îşi pierdea efectul de opozabilitate faţă de terţi şi rangul de preferinţă, dar nu avea nici un efect în privinţa prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

Cât priveşte stingerea ipotecii pe cale accesorie, Curtea reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1800 alin. 1 pct. 1 din Vechiul Cod civil, ipotecile se sting prin stingerea obligaţiei principale. Este real că art. 1091 din Vechiul Cod civil enumeră printre modurile de stingere a obligaţiilor şi prescripţia. În sistemul Codului civil de la 1864, pe temeiul dispozițiilor art. 1091 și art. 1837, prescripțiunea liberatorie reprezenta, într-adevăr, un caz de stingere a obligației și, implicit, a dreptului subiectiv civil corelativ. Odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, regimul juridic al prescripției extinctive a suferit o modificare substanțială, stabilindu-se că, prin prescripție, nu se stinge însuși dreptul subiectiv civil, ci doar dreptul (material) la acțiune prin care se valorifică dreptul subiectiv civil (art. 1 alin. 1), consecința fiind aceea că, chiar dacă obligația a fost executată voluntar după împlinirea termenului de prescripție, plata este considerată justificată, iar nu o plată nedatorată (art. 20), ceea ce se admisese și sub imperiul Codului civil de la 1864, în doctrina și jurisprudența aferente acestuia, însă numai din rațiuni de echitate, căci textele de lege din vechiul Cod civil nu conțineau expres această soluție. Prin urmare, este real că prescripţia dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei principale nu stinge obligaţia. Însă, în contextul în care a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei principale, dreptul de ipotecă, care a fost instituit tocmai pentru garantarea executării acestei obligaţii, nu mai poate fi pus în executare, regimul juridic al dreptului de ipotecă în reglementarea Vechiului Cod civil, neputând fi disociat de regimul dreptului personal de creanţă căruia îi este ataşat. Dreptul de ipotecă conferă creditorului dreptul de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla pentru satisfacerea creanţei sale. Însă, în contextul în care nu mai poate obţine executarea silită a creanţei, este evident că nu mai poate urmări silit nici bunul care avea menirea de a garanta această executare.

Or, odată încetate efectele contractului de ipotecă consecinţă a imposibilităţii executării sale silite, se impunea şi radierea înscrierii acestuia în cartea funciară în conformitate cu dispoziţiile art. 33 alin. 4 şi 34 pct. 3 Cod procedură civilă, nefiind incidente dispoziţiile art. 1788 Cod civil de la 1864 invocate de intimat, considerentele fiind identice cu cele expuse în privinţa art. 1786 din Vechiul Cod civil.

Faţă de cele reţinute Curtea constată că motivele de apel ale pârâtului au fost admise de instanţa de apel cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 405 alin. 1 teza a II a din Codul de procedură civilă şi a art. 1880 alin. 1 pct. 1 şi 4 din Vechiul Cod civil, astfel încât este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Ca urmare, în temeiul art. 496 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul şi va casa decizia civilă nr. 1183 din 20.11.2020 a Tribunalului Suceava în sensul că va respinge apelul ca nefondat.

Curtea reţine că nu se mai impune a fi analizat motivul de la pct. 2 din memoriul de recurs, fiind formulat în subsidiar faţă de motivul de recurs de la pct. 1 care a fost găsit întemeiat.

De asemenea, Curtea va înlătura apărările intimatului din întâmpinare care vizează incidenţa în speţă a dispoziţiilor Noului Cod civil şi a deciziei nr. 60/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii a luat naştere la data de 25 mai 2006 (data încheierii contractului de credit cu garanţie imobiliară), respectiv data de 31.05.2006 (data înscrierii ipotecii în cartea funciară), fiind supus dispoziţiilor Vechiului Cod civil, aşa cum impun dispoziţiile art. 102 alin. 1 şi 103 din Legea nr. 71/2011.

În temeiul art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va obliga intimatul să plătească recurentei A. cheltuieli de judecată din recurs constând în onorariu avocat ..şi ½ din taxa judiciară de timbru aferentă recursului, iar recurentului B. .. ½ din taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac.

Domenii speta

Spete similare