Recurs. Litigii cu profesioniști. Pretenții. Acțiunea respinsă ca prescrisă la fond, soluție menținută în apel. Invocarea întreruperii cursului prescripției extinctive prin înregistrarea creanței în contabilitatea debitorului pârât. Netemeinicia recursulu

Recurs. Litigii cu profesioniști. Pretenții. Acțiunea respinsă ca prescrisă la fond, soluție menținută în apel. Invocarea întreruperii cursului prescripției extinctive prin înregistrarea creanței în contabilitatea debitorului pârât. Netemeinicia recursului

- art. 2537 alineat 1, art. 2538 Cod civil

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă

Decizia nr. 174 din 26 octombrie 2021

Prin Sentința civilă nr. (...)/02.11.2020 pronunțată de Judecătoria (...), a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta (R) SRL (...), în contradictoriu cu pârâta SC (P) SA (...), fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC (R) SRL (...) a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, și schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, admiterea acțiunii introductive, obligarea intimatei pârâte la plata sumei de 79.029,24 lei reprezentând contravaloare servicii reparații auto, obligarea intimatei pârâte la plata de dobânzi legale penalizatoare, începând cu data scadenței fiecărei facturi și până la data plății integrale, cu cheltuieli de judecată în fond și apel.

Prin Decizia nr. (...)/Ap din 2 aprilie 2021, Tribunalul (...) a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă (R) SRL, în contradictoriu cu intimata-pârâtă (P) SA, împotriva Sentinței civile nr. (...)/02.11.2020 pronunțate de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/2019, în cauza având ca obiect pretenții, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Apelanta-reclamantă (R) SRL a emis în sarcina intimatei-pârâte (P) SA facturile alegate în cauza de față (filele 8, 10-14, 16-22, 130-131 din dosarul primei instanțe), factura nr. (...)26/17.07.2015 fiind scadentă la data de 17.08.2015, factura nr. (...)28/18.07.2015 fiind scadentă la data de 18.08.2015, factura nr. (...)126/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, factura nr. (...)124/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, factura nr. (...)114/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, factura nr. (...)108/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, factura nr. (...)109/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, factura nr. (...)125/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, factura nr. (...)127/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, factura nr. (...)128/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, factura nr. (...)129/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, factura nr. (...)30/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, factura nr. (...)31/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, factura nr. (...)32/18.11.2015 fiind scadentă la data de 18.12.2015, iar factura nr. (...)146/18.12.2015 fiind scadentă la data de 18.01.2016.

Legea aplicabilă în privința prescripției dreptului material la acțiune este legea aflată în vigoare la momentul nașterii dreptului la acțiune, respectiv la momentul la care prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă, sens în care, raportat la dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, incidente în cauză sunt dispozițiile cuprinse în acest act normativ.

Astfel, sub acest aspect, este de observat că, în susținerea cererii de chemare în judecată, apelanta-reclamantă s-a prevalat de facturi a căror scadență s-a împlinit după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Or, potrivit art. 2.517 Cod civil, „termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”. Totodată, este de observat că, potrivit art. 2.524 alin. (1)-(2) Cod civil, „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute. (2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului”. Astfel, câtă vreme obligația de plată a contravalorii facturilor mai sus-menționate a devenit exigibilă la data de 17.08.2015, 18.08.2015, 18.12.2015, respectiv 18.01.2016, prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data respectivă și s-a împlinit până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

După cum în mod temeinic s-a reținut prin sentința apelată, corespondența electronică atașată cererii (fila 4 din dosarul primei instanțe) nu poate fi echivalată punerii în întârziere reglementate prin dispozițiile art. 1.522 Cod civil pentru a se considera că prin aceasta a operat întreruperea prescripției dreptului material la acțiune (nefiind vorba despre o notificare prin care să se solicite intimatei-pârâte executarea obligației de plată), cu atât mai mult cu cât este vorba despre un mesaj transmis prin e-mail după împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune (respectiv, la data de 30.01.2019).

Contrar aprecierii apelantei-reclamante, în cauză nu a fost făcută dovada întreruperii prescripției în conformitate cu dispozițiile art. 2.537 Cod civil (potrivit cărora: „prescripția se întrerupe: 1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția; 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie; 3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă; 4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere; 5. în alte cazuri prevăzute de lege”).

În ceea ce privește recunoașterea dreptului, mai este de observat că, potrivit dispozițiilor art. 2.538 Cod civil, „(1) Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea. (3) Poate invoca recunoașterea tacită și cel îndreptățit la restituirea unei prestații făcute în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, rezoluțiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală ori personală”.

Intimata-pârâtă a recunoscut, prin răspunsul la interogatoriu depus în primă instanță, faptul că a procedat la înregistrarea în contabilitate a facturilor alegate de apelanta-reclamantă, precizând că orice factură comunicată societății se înregistrează în contabilitate și, ulterior, urmează să se clarifice natura sumelor înscrise (filele 146-147 din dosarul primei instanțe).

Recunoașterea (mărturisirea) dreptului este o manifestare unilaterală de voință a debitorului prin care acesta atestă dreptul creditorului și renunță la beneficiul termenului de prescripție scurs până în momentul recunoașterii, iar, prin această recunoaștere, se probează faptul că titularul dreptului la acțiune (creditorul) nu a fost neglijent și a avut motive să nu acționeze. Recunoașterea expresă poate să rezulte din orice înscris care constată mărturisirea existenței dreptului, precum o scrisoare adresată creditorului în acest scop, iar recunoașterea tacită poate să rezulte din orice act sau fapt care presupune mărturisirea dreptului, precum plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

În contextul în care recunoașterea expresă a datoriei trebuie să fie neîndoielnică și fără rezerve, este evident că înregistrarea în contabilitatea societății intimate-pârâte a facturilor comunicate acesteia de către apelanta-reclamantă nu poate fi echivalată unei recunoașteri de datorie, respectiv nu este de natură să justifice pasivitatea de care a dat dovadă apelanta-reclamantă, cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre un act juridic adresat acesteia.

Faptul că nu s-a făcut dovada formulării propunerii comisiei de inventariere de anulare a datoriei ca prescrise, cu ocazia inventarierii anuale a patrimoniului, nu semnifică nicidecum recunoașterea de către intimata-pârâtă a dreptului supus prescripției, cu atât mai mult cu cât prescripția s-a împlinit, în cazul ultimei facturi, cu mai puțin de două luni înainte de formularea cererii introductive.

Interpretarea apelantei-reclamante în sensul că înregistrarea în contabilitatea intimatei-pârâte a facturilor emise în sarcina sa, urmată de aprobarea acestora prin bilanțurile contabile anuale, semnifică recunoașterea datoriei alegate prin cerere, este de natură să conducă la concluzia inadmisibilă că, în cazul datoriilor înregistrate în contabilitatea unei societăți, ar fi imposibilă împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, ceea ce este în mod evident contrar voinței legiuitorului, întrucât o atare concluzie anihilează funcționalitatea contului destinat înregistrării datoriilor prescrise. Or, conform dispozițiilor cuprinse în Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate, în debitul contului 401 “Furnizori” se înregistrează inclusiv datoriile prescrise, scutite sau anulate, potrivit legii (758).

Pentru a se constata împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, nu este necesar să se facă dovada înscrierii în contabilitatea societății a debitului invocat prin cerere în contul destinat datoriilor prescrise cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, persoanele prevăzute la art. 1 din același act normativ au obligația să efectueze inventarierea generală a elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii deținute la începutul activității, cel puțin o dată în cursul exercițiului financiar, precum și în cazul fuziunii, divizării ori transformării sau al lichidării și în alte situații prevăzute de lege. Legea nu prevede în sarcina intimatei-pârâte obligația efectuării inventarierii elementelor menționate imediat după împlinirea termenului de prescripție pentru fiecare datorie în parte, sens în care soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune nu este influențată de contul în care a fost înregistrat în contabilitatea intimatei-pârâte debitul derivat din facturile alegate de apelanta-reclamantă în cauza de față.

Practica judiciară de care s-a prevalat apelanta-reclamantă (filele 112-126 din dosarul primei instanțe, fila 3 din dosarul de apel) vizează raporturi juridice având o natură specifică, respectiv raporturi juridice între acționar/asociat și societate, sens în care mențiunile din evidența contabilă a societății prezintă o relevanță diferită întrucât asociatul/acționarul are acces la actele contabile ale societății, pe când o terță persoană, chiar având calitatea de creditor al societății, nu are un asemenea acces, de principiu.

Instanța de apel a apreciat că prin cererea de apel a fost invocată efectuarea unor plăți parțiale de către intimata-pârâtă (fila 3), însă nu a fost făcută dovada acestora și, mai mult, după cum s-a subliniat și prin întâmpinare de către intimata-pârâtă (fila 23), contravaloarea facturilor invocate de apelanta-reclamantă este inferioară creanței pretinse prin cererea de chemare în judecată. Or, în acest context, nu a putut fi reținută întreruperea cursului prescripției ca urmare a unor plăți parțiale pretins a fi efectuate de către intimata-pârâtă în contul facturilor invocate în cerere.

Câtă vreme apelanta-reclamantă nu a făcut dovada întreruperii ori suspendării termenului de prescripție, în conformitate cu dispozițiile art. 2.532 - art. 2.543 Cod civil, instanța de apel a constatat că dreptul material la acțiune în privința contravalorii facturilor mai sus-menționate s-a prescris la data de 17.08.2018, 18.08.2018, 18.12.2018, respectiv 18.01.2019. Or, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei (...) la data de 05.03.2019 (fila 2 din dosarul primei instanțe), respectiv după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut la art. 2.517 Cod civil, în privința fiecăreia dintre facturile mai sus-arătate. În consecință, instanța de apel a constatat că în mod temeinic și legal a fost admisă prin sentința apelată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Împotriva acestei hotărârii, în termen, legal timbrat, a declarat recurs recurenta SC (R) SRL solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, admiterii acțiunii introductive, obligarea intimatei pârâte la plata sumei de 79.029,24 lei reprezentând contravaloare servicii reparați auto, obligarea intimatei pârâte la plata de dobânzi legale penalizatoare, începând cu data scadenței fiecărei facturi ți până la data plății integrale.

Recurenta apreciază că instanța de apel, în mod nelegal și netemeinic a respins apelul formulat de aceasta, menținând soluția instanței de fond în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material incidente în speță.

În conformitate cu prevederile art. 2537 alin. 1 Cod civil, act normativ sub imperiul căruia a început cursul prescripției, prescripția este întreruptă prin recunoașterea în orice mod a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Recunoașterea dreptului trebuie să provină tot de la cel în folosul căruia curge prescripția – debitor. Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacit, să rezulte din manifestări neîndoielnice care să ateste existența dreptului.

Potrivit art. 2538 alin. 2, constituie act de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea în tot sau în parte a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

În speță, cursul prescripției a fost întrerupt.

Înregistrarea în contabilitatea intimatei pârâte a facturilor emise de recurenta reclamantă, respectiv cuprinderea acestora în bilanțul societății pârâte, aprobat de adunarea generală a asociaților, succesiv în fiecare an, începând cu data formulării acțiunii introductive, reprezintă o veritabilă recunoaștere a creanței potrivit prevederilor art. 2537 alin. 1 Cod civil.

În contradicție cu instanța de apel, recurenta consideră aprobarea anuală a bilanțurilor de către societatea intimată, bilanțuri în care, printre altele, sunt constatate/înregistrate datoriile intimatei față de recurent, drept o recunoaștere de datorie, care, în conformitate cu prevederile art. 2537 alin. 1 Cod civil, întrerupe cursul prescripției.

Potrivit susținerilor intimatei, sumele datorate recurentei au fost contabilizate de intimată în contul contabil 462 creditori diverși. Astfel, sumele solicitate de recurentă se regăsesc în evidența contabilă proprie a intimatei, contabilizate cu titlul de datorie față de creditori (contul 462 - creditori diverși), inclusiv față de recurentă, cuprinzând detaliat existența și întinderea sumelor datorate, mențiuni efectuate succesiv în fiecare bilanț anual al societății intimate, până în prezent.

Mai arată că sumele solicitate prin acțiunea obiect al prezentului litigiu se regăsesc contabilizate în contul contabil 462, nu în contul 758, care contabilizează, printre altele, datorii față de creditori diverși, prescrise.

Reglementările contabile din 29.12.2014 privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate, precum și reglementările contabile anterioare, prevăd în mod distinct, în situația incidenței prescripției pentru datoriile societății, contabilizarea în conturi distincte (758) pentru sumele datorate de societate și prescrise.

Solicită a se vedea practica constantă a Curții de Apel Oradea în acest sens (aprecierea înregistrărilor în contabilitate ca o recunoaștere a creanței, respectiv o întrerupere a cursului prescripției), Decizia civila nr. (...)/21.112.2015 pronunțată în dosar nr. (...)/2013, care, sub acest aspect a reținut: “în ceea ce privește termenul de prescripție pentru dividendele aferente anului 2008, în mod corect instanța de fond a reținut că acest termen a fost întrerupt în temeiul art. 16 lit. a) din Decretul Lege nr. 167/1958 întrucât pârâta, prin aprobarea bilanțurilor pe anii 2009, 2010, 2011 a recunoscut, înăuntrul termenului de prescriptive existența datoriei”.

Practica Tribunalului (...) este în același sens, indicând Sentința civilă nr. 286/18.11.2019 pronunțată în dosar 1654/83/2018.

În drept, recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Intimata, legal citată, nu și-a precizat poziția în scris față de prezentul recurs.

Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate de recurentă, Curtea de Apel a constatat că acesta nu este întemeiat și l-a respins, pentru următoarele considerente:

Recurenta critică hotărârea instanței de fond doar sub aspectul nereținerii de către aceasta a înregistrărilor din contabilitatea debitoarei ca și cauză de întrerupere a cursului prescripției extinctive, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune. Consideră recurenta că instanța de apel a încălcat prevederile art. 2537 alin. 1 Cod civil, fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă.

Potrivit art. 2537 pct. 1 Cod civil, prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția.

Recurenta consideră că înregistrarea în contabilitatea debitorului a creanței sale reprezintă o recunoaștere a datoriei, aptă să întrerupă cursul prescripției extinctive.

În acord cu instanța de apel, Curtea a constatat că, în conformitate cu prevederile art. 2538 Cod civil, recunoașterea la care se referă art. 2537 pct. 1 poate fi expresă sau tacită, iar atunci când este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie asemenea acte, conform textului legal arătat, plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

Așadar, raportat la aceste prevederi legale, în acord cu instanța de apel, Curtea a reținut că recunoașterea tacită a datoriei trebuie să rezulte din manifestări ale debitorului în raporturile cu creditorul, față de acesta, neputându-se aprecia că o asemenea recunoaștere operează atunci când debitorul înregistrează în contabilitate pretinsa datorie, câtă vreme o asemenea înregistrare, chiar reprezentând o recunoaștere din partea sa a datoriei, reprezintă un act intern, și nu o manifestare exteriorizată în raporturile cu creditorul din care acesta din urmă să poată deduce că debitorul a recunoscut datoria. Doar o asemenea recunoaștere este aptă să întrerupă cursul prescripției, respectiv doar aceea care este opozabilă creditorului, fiindu-i cunoscută, și nu o recunoaștere în plan intern, față de sine, din partea debitorului, a datoriei.

Legiuitorul reglementează în mod expres nu numai necesitatea ca recunoașterea să rezulte din manifestări ale debitorului față de creditor, ci și ca aceasta să fie lipsită de echivoc. Or, înregistrarea în contabilitate a datoriei nu reprezintă o manifestare lipsită de echivoc, câtă vreme, astfel cum reține și instanța de fond, în contabilitatea unei societăți comerciale se înregistrează, potrivit legii, și datoriile prescrise sau anulate.

Împrejurarea că înregistrarea datoriei recurentei nu s-a făcut în contul aferent datoriilor prescrise nu poate conduce la o altă concluzie, câtă vreme, astfel cum s-a reținut mai sus, debitorul nu a avut nici o manifestare față de creditor prin care să recunoască tacit sau expres creanța.

În ceea ce privește jurisprudența invocată de recurentă, astfel cum, de asemenea, în mod corect a reținut instanța de apel, înregistrarea în contabilitate a dividendelor reprezintă o recunoaștere a datoriei societății față de asociatul acesteia, din moment ce această manifestare a debitorului este opozabilă asociatului care are acces la documentele contabile și participă la formarea voinței sociale.

Hotărârea atacată cu recurs este legală, iar în cauză nu este incident motivul de recurs invocat de recurentă, instanța de apel aplicând în mod corect dispozițiile legale arătate mai sus.

Constatând netemeinicia recursului formulat, Curtea de Apel, în baza art. 496 Cod de procedură civilă, l-a respins. (Decizie redactată și rezumată de judecător Alina TITERLEA)

Domenii speta

Spete similare