Obligația debitorului de a plăti penalități de întârziere pentru neexecutarea hotărârii instanței de contencios administrativ

DREPT ADMINISTRATIV

Recurs. Obligația debitorului de a plăti penalități de întârziere pentru neexecutarea hotărârii instanței de contencios administrativ

- art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

Premisa de la care trebuie pornit în interpretarea condițiilor legale stabilite de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 pentru acordarea penalităților este aceea că astfel de penalități au caracter coercitiv, nu reparator, rolul lor fiind acela de a pune presiune pe debitor pentru a-și executa în natură obligația de a face.

Or, atunci când obligația de a face a fost executată, chiar cu întârziere, după împlinirea termenului legal de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate, dar înainte de a se pronunța o altă hotărâre judecătorească prin care să se stabilească amenzi și penalități, însăși rațiunea stabilirii penalităților încetează, atât timp cât acestea nu au rol reparator și nu constituie un mijloc de reparare a prejudiciului creditorului pentru neexecutarea în termen a obligației de a face.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 332 din 23 aprilie 2021

Prin Sentința nr. (...) din 06.11.2020, Tribunalul (...) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul Municipiului (...) și a respins cererea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Primarul Municipiului (...), ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A admis în parte acțiunea în contencios administrativ fiscal înaintată de reclamanții (R ...), în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului (...).

A obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului (...) să plătească reclamanților o penalitate de 300 lei/zi de întârziere începând de la data de 15.07.2020 și până la îndeplinirea obligației prevăzute în Sentința civilă nr. (...)/CA/11.12.2018 pronunțată în dosarul nr. (...)/2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de îndreptare eroare materială din 03.03.2020 pronunțată în același dosar.

A obligat pârâtul să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 60 lei, taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Consiliul Local al Municipiului (...), solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a sentinței atacate, și în rejudecare, respingerea acțiunii intimaților-reclamanți.

În motivare, recurentul a arătat că în mod corect a reținut instanța de fond că Sentința civilă nr. (...)/2018 a rămas definitivă la data de 15.07.2020 prin rămânerea definitivă a încheierii de îndreptare a erorii materiale, însă de la acea dată, autoritatea publică are la dispoziție un termen legal de 30 zile de a pune în aplicare hotărârea, de bună voie, urmând ca penalitățile de întârziere să fie plătite începând cu 15.08.2020.

În opinia recurentului, dat fiind faptul că în Sentința nr. (...)/2018 nu a fost stabilit un termen, conform art. 24 din Legea nr. 554/2004, Consiliul Local al municipiului (...) avea, un termen de 30 de zile de a pune în aplicare hotărârea judecătorească. În acest termen de 30 de zile, s-a adoptat Hotărârea Consiliului Local nr. (...)/11.08.2020 prin care s-a aprobat documentația P.U.Z. depusă de intimații-reclamanți.

Așadar, arată recurentul, punerea în aplicare a hotărârii judecătorești s-a făcut în termenul legal de 30 zile de la rămânerea ei definitivă, așa că cererea privind stabilirea unor penalități este neîntemeiată.

În drept, recurentul a invocat art. 488 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Intimații, legal citați, nu au formulat întâmpinare.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a chestiunii de drept puse în discuție din oficiu, instanța a constatat următoarele:

Prin Sentința civilă nr. (...)/CA/11.12.2018, pronunțată de Tribunalul (...), definitivă prin Decizia nr. (...)/CA/2019 pronunțată de Curtea de Apel (...) la data de 22 mai 2019, a fost admisă în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții (R ...), în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local (...), în sensul că s-a constatat refuzul nejustificat cu exces de putere al Consiliului Local al Municipiului (...) la adoptarea Hotărârii de Consiliu Local din data de 28.09.2017 punctul 12 al ordinii de zi privind aprobarea documentației P.U.Z. lotizare zona locuit și introducere în intravilan pentru locuințe individuale Amplasament: Municipiul (...), Zona (...), care a fost solicitată de reclamanți prin cererea înregistrată sub nr. (...)/20.09.2017; a fost obligat pârâtul CONSILIUL LOCAL (...) să adopte o hotărâre motivată cu privire la solicitarea reclamanților privind documentația P.U.Z. lotizare zona locuit și introducere în intravilan pentru locuințe individuale Amplasament: Municipiul (...), Zona (...) prin cererea înregistrată sub nr. (...)/20.09.2017; au fost respinse restul pretențiilor formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul în speță.

Prin H.C.L. nr. (...)/11.08.2020 (filele 61-63, vol. II, dosar fond) s-a aprobat documentația Planul urbanistic Zonal Lotizare pentru locuințe individuale depusă prin cererea înregistrată sub nr. (...)/21.03.2017 și care a făcut obiectul proiectului de hotărâre (...)/20.09.2017 în mun. (...), zona (...), în conformitate cu proiectul nr. (...)/2015 și s-a revocat H.C.L. nr. (...)/25.07.2019.

Curtea a constatat că recursul este întemeiat, hotărârea instanței de fond fiind pronunțată pe baza unei interpretări eronate a normelor de drept material incidente în cauză.

Astfel, instanța de control judiciar a reținut că recurentul a criticat hotărârea recurată din perspectiva greșitei stabiliri a momentului de la care recurenta putea fi obligată la plata penalităților de întârziere, aceste critici de nelegalitate putând fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Instanța de recurs, în acord cu judecătorul fondului, a constatat că sunt incidente în speță prevederile art. 24 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, forma în vigoare la data formulării cererilor introductive care statuează că „(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din Codul de procedură civilă.”

Curtea a reținut că aceste dispoziții legale trebuie interpretate în lumina considerentelor Deciziei nr. 16/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care a stabilit că „ 74. Aceasta deoarece mijlocul procedural prevăzut de art. 906 din Codul de procedură civilă este complementar celui reglementat de art. 892 din Codul de procedură civilă. Cel din urmă are drept scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligației ce implică faptul său personal, constituind temeiul pentru acordarea despăgubirilor destinate acoperirii acestui prejudiciu, în timp ce penalitatea reprezintă o sancțiune pentru nerespectarea aceleiași obligații, de natură să îl constrângă pe debitor să execute în natură obligația stabilită în sarcina sa.

75. În consecință, cât timp penalitățile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor, ele se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptățit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură și o finalitate juridică diferite. Din acest motiv, dispozițiile de drept material și procesual permit concurența daunelor-interese moratorii sau compensatorii cu sumele de bani acordate cu titlu de penalități (art. 1.516 din Codul civil, art. 892 din Codul de procedură civilă și art. 906 din Codul de procedură civilă).

De asemenea, prin Decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curți de Casație și justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că „71. De altfel, dacă s-ar accepta interpretarea enunțată mai sus, în sensul că termenul de 3 luni este un termen de decădere, ar rezulta că legea nu prevede niciun termen prohibitiv pentru creditor, acesta fiind îndreptățit să solicite stabilirea amenzii definitive și a penalităților imediat după pronunțarea (eventual rămânerea definitivă) a încheierii de aplicare a acestor sancțiuni. Prin aceste consecințe s-ar nega însăși rațiunea reglementării în două etape a procedurii de aplicare a măsurilor coercitive, care este aceea de a pune, într-o primă etapă, presiune pe debitor pentru ca acesta să execute hotărârea judecătorească și doar dacă această presiune se dovedește ineficientă se trece, în a doua etapă, la stabilirea unor sume concrete și a unor despăgubiri pentru neexecutare. Negându-se existența unui termen prohibitiv înăuntrul căruia să se aștepte ca măsurile coercitive să dea rezultate, întreaga procedură devine doar o procedură de stabilire a unor sancțiuni, fără nicio finalitate practică în planul executării silite”.

Având în vedere caracterul obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești a hotărârilor pronunțate în dezlegarea unor chestiuni de drept de către instanța supremă, potrivit art. 521 alin. (3) Cod procedură civilă, obligativitate care privește și considerentele decizorii ale unor astfel de hotărâri, Curtea a constatat că premisa de la care trebuie pornit în interpretarea condițiilor legale stabilite de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 pentru acordarea penalităților este aceea că astfel de penalități au caracter coercitiv, nu reparator, rolul lor fiind acela de a pune presiune pe debitor pentru a-și executa în natură obligația de a face.

Așadar, esența reglementării penalităților o constituie oferirea unui mijloc de constrângere în plus la dispoziția creditorului obligației de a face.

Or, atunci când obligația de a face a fost executată, chiar cu întârziere, după împlinirea termenului legal de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate de o instanță de contencios administrativ, dar înainte de a se pronunța o altă hotărâre judecătorească prin care să se stabilească amenzi și penalități, însăși rațiunea stabilirii penalităților încetează, atât timp cât acestea nu au rol reparator, așadar nu constituie un mijloc de reparare a prejudiciului creditorului pentru neexecutarea în termen a obligației de a face, ci au doar un rol coercitiv, de constrângere a debitorului la executare.

Pe cale de consecință, dacă debitorul și-a executat obligația de a face anterior pronunțării instanței de contencios administrativ asupra obligației debitorului de a plăti penalități, o astfel de obligație nu mai poate fi instituită, deoarece nu ar mai avea niciun rol, nicio rațiune de a exista, atât timp cât singurul său rol este acela de a-l constrânge pe debitor la executare în natură.

Or, în speță, tocmai aceasta este situația juridică generată de adoptarea de către recurentă a H.C.L. nr. (...)/11.08.2020 prin care recurentul și-a executat în natură obligația de a face stabilită prin Sentința civilă nr. (...)/CA/11.12.2018, pronunțată de Tribunalul (...), definitivă prin Decizia nr. (...)/CA/2019 pronunțată de Curtea de Apel (...) la data de 22 mai 2019.

Având în vedere că debitorul obligației de a face, recurentul din prezenta cauză, își executase în natură obligația prin emiterea H.C.L. nr. (...)/11.08.2020 anterior pronunțării sentinței recurate, Curtea a constatat că nu mai erau îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 pentru obligarea recurentului la plata penalităților de întârziere.

Astfel, din această perspectivă, hotărârea recurată a fost pronunțată pe baza unei greșite interpretări a normelor de drept material incidente în speță, astfel că nu s-a mai impus analizarea celorlalte motive de recurs susținute de recurent.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a casat în parte sentința recurată și a respins ca nefondată acțiunea.

Având în vedere că intimații au căzut în pretenții, existând și cererea recurentei de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea i-a obligat pe intimați la plata sumei de 100 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru în faza procesuală a recursului.

Domenii speta

Spete similare