Încălcarea interdicţiei de construire în zona de siguranţă a conductelor magistrale de gaz. Consecinţe

În cauză, după cum corect a stabilit prima instanță, pârâtul AA a solicitat și obținut avizul favorabil din partea operatorului de transport gaze naturale, societatea BB SA, însă nu a respectat condițiile impuse prin acesta referitoare la distanța minimă de 20 de metri dintre construcţie şi conductă.

 În atare situaţie, devin incidente prevederile art. 24 alin. 1 din Ordinul nr. 47/2003 (MEC) pentru aprobarea Procedurii de emitere a avizului în vederea autorizării executării construcţiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale conform cărora „în cazul nerespectării condiţiilor impuse prin avizul operatorilor din sectorul petrol şi gaze naturale, acesta îşi pierde valabilitatea, operatorii având obligaţia să notifice pierderea valabilităţii avizului emitentului autorizaţiei de construire, care va dispune măsurile prevăzute de lege pentru astfel de situaţii”.

În consecinţă, simplul fapt al nerespectării condiţiilor impuse în avizul emis de recurentă conduce la pierderea valabilităţii acestuia. Acest aviz a fost unul dintre actele care au stat la baza emiterii certificatului de urbanism. Atât avizul, cât şi certificatul de urbanism fac parte din documentaţia pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, astfel cum prevede art. 7 alin.1 din Legea nr. 50/1991. Iar potrivit art. 5 alin. 3 din Legea nr. 50/1991, „avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism (…) se anexează şi devin parte integrantă din autorizaţia de construire”. Aşadar, avizul este unul dintre actele premergătoare eliberării autorizaţiei de construire, parte integrantă a acesteia, astfel că pierderea valabilităţii lui (a avizului) se repercutează asupra valabilităţii actului final – autorizaţia de construire.

Prin sentința nr. X din data de 22 Octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Harghita s-a respins acţiunea formulată de reclamanta BB SA împotriva pârâţilor primarul municipiului Odorheiu Secuiesc şi AA având ca obiect anularea autorizației de construire nr. x/12.05.2011 emisă de primarul municipiului Odorheiu Secuiesc și obligarea pârâtului AA la desființarea construcțiilor edificate în municipiul Odorheiu Secuiesc, zona SS, fără nr. (în prezent strada Y, nr. y ).

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs BB cerând casarea în tot a sentinţei atacate şi în rejudecarea cauzei anularea în tot a autorizaţiei de construire nr. x din 12.05.2011 emisă  de Primăria municipiului Odorheiu Secuiesc şi obligarea intimatului AA să desfiinţeze construcţia realizată ilegal, cu readucerea terenului situat în municipiul Odorheiu Secuiesc, str. SS, judeţul Harghita, la starea iniţială existentă înaintea începerii lucrărilor de construire, în termen de 30 zile de la pronunțarea  hotărârii.

În motivarea căii de atac recurenta a arătat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 Cod de procedură civilă. 

Instanţa de fond a reţinut că la data emiterii autorizaţiei de construire nu erau în vigoare dispoziţiile art. 190 din Legea nr. 123/10.07.2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale, însă nu a ținut seama de faptul că şi normele legale anterioare, adică Legea gazelor, nr. 351/2004 (în vigoare de la data de 14 august 2004 până la data de 10 iulie 2012), la art. 96 prevedea exact aceeaşi interdicţie privind construcţiile în zona de siguranţă. Astfel, reclamanta și-a întemeiat acţiunea pe legislaţia în vigoare la momentul promovării acţiunii.

S-a subliniat faptul că interdicţia are acelaşi conţinut şi anume acela de a nu se construi în zona de protecţie a obiectivelor Sistemului Naţional de Transport Gaze Naturale.

A redat dispoziţiile art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004 şi a subliniat că hotărârea instanţei de fond nesocoteşte prevederile anterior citate, similare cu cele prevăzute de Legea nr.123/2012.

S-a subliniat că nu are relevanţă aspectul că recurenta și-a întemeiat acţiunea pe prevederile Legii nr. 123/2012 şi nu pe cele ale Legii nr. 351/2004 atât timp cât ambele legi prevăd aceeaşi interdicţie expresă a terţilor de a realiza lucrări în zona de siguranţă a conductei de gaz metan, sens în care a invocat prevederile art.124 alin. 1 din Constituţia României.

S-a mai precizat și că hotărârea instanţei de fond nesocoteşte şi prevederile art. 3 pct. 56 din Legea nr. 351/2004 referitoare la zona de siguranţă.

De asemenea o altă normă de drept material de care instanţa de fond nu a ţinut cont este cea prevăzută la art. 24 alin. 1 din Ordinul nr. 47/2003.

Aşa cum rezultă din declaraţia martorului CC şi din documentele depuse de intimat la dosarul cauzei şi anume procesele-verbale încheiate în diferite faze ale edificării construcţiei, nu a fost respectată obligaţia cuprinsă în avizul favorabil cu condiţii nr. x/x/19.04.2011 la punctul nr. 1, reprezentanţii BB nu au fost convocaţi nici la predarea amplasamentului nici pe parcursul execuţiei lucrărilor în vederea supravegherii desfăşurării acestora.

De asemenea din raportul de expertiză specialitatea construcţii, punctul 8.1., rezultă concluzia că intimatul AA a edificat o construcţie care nu respectă autorizaţia de construire şi avizul emis de BB.

Din niciuna dintre probele administrate în cauză nu reiese faptul că pârâtul ar fi îndeplinit obligaţia precizată mai sus şi că reprezentanții recurentei ar fi participat la predarea amplasamentului sau aceasta ar fi fost înştiinţată în vreun fel în privinţa începerii lucrărilor.

Astfel, prima instanță s-a rezumat la a constata faptul că pârâtul AA a obţinut avizul favorabil BB nr. x/x/19.04.2011 şi că acest aviz impune respectarea anumitor condiţii printre care prezenţa reprezentantului BB la predarea amplasamentului şi supravegherea lucrărilor, fără a aprecia dacă din materialul probator rezultă respectarea sau nerespectarea acestor condiţii.

De asemenea, din cuprinsul ambelor rapoarte de expertiză reiese că distanţa dintre casa de locuit edificată de pârât şi conducta de transport gaze naturale, este mai mică decât cea legală, şi anume cea prevăzută în proiectul avizat de societatea BB, de 20 m.

Recurenta a mai arătat că în mod eronat prima instanță a reținut că pârâtul AA a luat toate măsurile previzibile pentru a se asigura că va construi în condiţii de legalitate, fără să aplice prevederile Ordinului nr. 47/2003 mai sus menţionate.

Contrariul celor reținute de tribunal rezultă din faptul că avizul şi normele legale nu au fost respectate, rezultatul fiind edificarea construcţiei în zona de siguranţă a conductei. Atât timp cât pârâtul cunoştea că există o conductă pe acel teren, respectiv locul în care este amplasată aceasta, era foarte uşor de realizat faptul că se încalcă atât avizul cât şi legea prin realizarea construcţiei.

S-a susținut de către recurentă că și dacă s-ar presupune că pârâtul nu are nicio culpă, acest lucru nu permite încălcarea legii ori punerea în pericol a persoanelor. Lipsa culpei nu presupune că respectiva construcţie nu ar reprezenta un pericol ori că legea poate fi încălcată, mai ales în condiţiile în care prin Legea nr.123/2012 s-au menţinut aceleaşi interdicţii (art. 100 pct. 91 şi 92, art. 191).

În al treilea rând s-a invocat faptul că instanţa de fond nu a aplicat nici prevederile alineatului 15, al art. 7 din Legea nr. 50/1991 care stipulează obligaţia solicitantului de a relua procedura de avizare şi de a obţine o nouă autorizaţie de construire în cazul modificării elementelor care au stat la baza emiterii acestora : "Avizele/Acordurile emise în condiţiile legii îşi menţin valabilitatea pe toată perioada implementării investiţiilor, până la finalizarea executării lucrărilor pentru care au fost eliberate, respectiv până la data semnării procesului-verbal de recepţie finală a lucrărilor, cu condiţia începerii execuţiei lucrărilor în termenul prevăzut de lege, cu excepţia cazurilor în care pe parcursul execuţiei lucrărilor sunt identificate elemente noi care să impună reluarea procedurilor de avizare prevăzute de lege, necunoscute la data emiterii avizelor/acordurilor, precum şi/sau modificări ale condiţiilor care au stat la baza emiterii acestora, după caz."

Astfel, distanţa legală de 20 m, între obiectivele sistemului naţional de transport gaze naturale şi construcţii, este unul dintre elementele esenţiale care stă la baza emiterii avizului de amplasament de către BB S.A., astfel că în cazul modificării acestei distanţe în timpul execuţiei construcţiei, proprietarul avea obligaţia solicitării unui nou aviz de amplasament.

În această situație, în momentul în care proprietarul a decis modificarea amplasamentului casei faţă de cel proiectat şi avizat, avea obligaţia reluării procedurii de avizare pentru noul amplasament.

Având în vedere prevederile art. 5, alin. (3) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează faptul că "avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism, împreună cu punctul de vedere al autorităţii competente pentru protecţia mediului sau, după caz, actul administrativ al acesteia, obţinute potrivit prevederilor alin. (1) şi (2) se anexează şi devin parte integrantă din autorizaţia de construire", autorizaţia obţinută de intimatul AA în deplină legalitate, îşi pierde valabilitatea, ca urmare a nerespectării proiectului şi a condiţiilor impuse de BB S.A. prin avizul nr. x/x/19.04.2011 în timpul execuţiei construcţiei.

În al patrulea rând s-a subliniat că o altă prevedere legală interpretată în mod eronat de instanţa de fond este cea privitoare la distanţa legală de 20 m între conductele de transport gaze naturale şi construcţiile cu destinaţia de a fi ocupate de oameni, şi anume decizia preşedintelui A.N.R.G.N. nr. 1220/2006 de aprobare a Normelor tehnice pentru proiectarea şi execuţia conductelor de alimentare din amonte şi de transport gaze naturale şi ordinul comun al Ministerului Economiei şi Comerţului, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Ministerul Administraţiei şi Internelor nr. 47/1203/503/2003, în interpretarea instanţei de fond normele anterior amintite prevăd "distanţa de 20 de metri în contextul proiectării şi executării conductelor de gaz, iar nu al clădirilor din zonă".

Recurenta a precizat că o asemenea interpretare a instanţei de fond este fundamental eronată şi că distanţa de 20 m de referă la spaţiul minim care trebuie să existe între conducta de transport gaze naturale şi clădirile cu destinaţia de a fi ocupate de oameni. Acest aspect rezultă inclusiv din documentaţia P.U.D. aprobată la nivelul Municipiului Odorheiu Secuiesc prin Hotărârea nr. 29/2009 a Consiliului Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc în care se precizează textual interdicţia de construire pe o lăţime de 40 m în zona de protecţie a conductei de gaz, fapt reţinut de instanţă în cuprinsul hotărârii pronunțate.

De altfel, normele tehnice mai sus menţionate sunt emise în temeiul art. 95 din Legea nr. 351/2004, respectiv şi în aplicarea prevederilor art. 3 pct. 56 coroborat cu art. 96 din aceeaşi lege, terţilor le este interzis să realizeze construcţii de orice fel în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale.

Recurenta a subliniat și faptul că normele tehnice prevăd o distanţă minimă a construcţiilor faţă de obiectivele din sectorul gazelor naturale fără a avea importanţă dacă conducta sau construcţia este edificată prima (interdicţia vizează coexistenţa construcţiilor cu conductele de gaz metan cu nerespectarea zonei de siguranţă).

În al cincilea rând s-a arătat că un alt argument invocat de instanţa de fond pentru a respingerea acţiunii este acela că solicitarea de demolare a casei constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al pârâtului, prin emiterea autorizaţiei de construire nr. 63/12 mai 2011 pârâtul beneficiind de un bun conform art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO.

Faţă de aceste susţineri s-a precizat faptul că această construcţie este amplasată la o distanţă cuprinsă între 8,7 m şi 14,65 m faţă de conducta de transport gaze naturale, în condiţiile în care distanţa minimă obligatorie este de 20 m faţă de obiectivul respectiv. Construcţia edificată afectează exploatarea în siguranţă a conductei de transport gaze naturale, astfel că este incidentă interdicția de construire, prevăzută în prezent de Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, act normativ care preia textele de legea anterioară, Legea gazelor nr. 351/2004, privitoare la interdicţiile pentru terţi în zona de siguranță. De fapt aceeaşi interdicţie se regăsea şi în conţinutul art. 6.21 si 6.22 din Normele tehnice pentru proiectarea şi execuţia conductelor de alimentare din amonte şi de transport gaze naturale aprobate prin Decizia Preşedintelui A.N.R.G.N. nr. 1220/2006, abrogată de Ordinul nr. 118/2013 privind Normele tehnice pentru proiectarea şi execuţia conductelor de transport al gazelor naturale.

Pericolul căruia se supun persoanele şi bunurile aflate în casa care nu respectă distanţa legală faţă de obiectivele sistemului naţional de transport gaze naturale, în speţă casa de locuit a familiei AA, bunurile care se găsesc în aceasta şi însăşi familia în discuţie rezultă din raportul de expertiză specialitatea „Petrol şi gaze”. Măsura pentru îndepărtarea stării de pericol este reprezentată de desfiinţarea construcţiei astfel încât să fie respectată distanţa legală de 20 m.

Cu toate acestea instanţa a pus mai presus dreptul de proprietate al pârâtului, drept dobândit în condiții nelegale, decât siguranţa acestuia şi a familiei sale, siguranţa bunurilor publice (a Sistemului Naţional de Transport Gaze Naturale) şi continuitatea alimentării cu gaze a consumatorilor casnici şi industriali din Odorheiu Secuiesc şi împrejurimi.

S-a concluzionat astfel că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO, întrucât proprietarul nu a dobândit un bun cu bună-credinţă, dovadă în acest sens fiind faptul că a nu a respectat amplasamentul proiectat al casei de locuit şi nici obligaţia de informare a Transgaz privind începerea lucrărilor, condiţii impuse prin avizul nr. y/y din 5 noiembrie 2008 emis de BB.

De asemenea desfiinţarea construcţiei reprezintă o măsură de intrare în legalitate şi nu echivalează cu o expropriere, iar art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO nu este încălcat.

Intimatul Municipiul Odorheiu Secuiesc a depus întâmpinare cerând respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe.

S-a arătat că în data de 12.05.2011 a fost emisă de către Primarul municipiului Odorheiu Secuiesc autorizaţia de construire nr. x/2011 la solicitarea lui AA, pe imobilul aflat în judeţul Harghita, municipiul Odorheiu Secuiesc, zona SS, fără nr.

Intimatul a precizat că sentința Tribunalului Harghita este legală şi temeinică iar recursul declarat este nefondat.

Astfel, recurentul a făcut referire doar la interdicţia de a construi în zona de siguranţă a conductelor de transport gaze naturale, însă aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, trebuie aplicate şi prevederile deciziei A.N.R.G.N. nr. 1220/2006, care prevede printre altele, că proiectarea şi executarea conductelor de transport gaz trebuie să respecte distanţa de 20 de m pe ambele părţi ale conductei, precum şi faptul că traseul conductelor de gaze trebuie amplasat în extravilanul localităţilor, şi doar în cazuri şi în condiţii specifice pot fi amplasate conductele de gaze pe un teren intravilan.

S-a mai susținut că pe lângă aceste prevederi, este important de reţinut şi faptul că reclamanta avea obligaţia de a supraveghea lucrările executate, prin verificarea periodică a acestora, lucrări care au fost executate pe baza măsurătorilor făcute de către angajaţii reclamantei, cu respectarea documentaţiei depuse.

Intimatul a apreciat că în această situație, inclusiv pe baza documentaţiilor depuse (printre altele şi avizul favorabil emis de BB S.A.) a fost emisă, în mod legal, autorizaţia de construire nr. x/12.05.2011 (cu menţiunea respectării distanţei de 20 de m).

Astfel, la data emiterii actului, condiţiile prevăzute de lege erau respectate, actul fiind emis în condiţiile prevăzute de lege, aşa cum a constatat şi instanţa de fond, neexistând motive de anulare a acesteia pentru nelegalitate.

În ceea ce priveşte ingerinţa prevăzută de C.E.D.O., s-a arătat că reclamanta a susţinut fără nici o probă că proprietarul nu a dobândit bunul în mod legal, astfel că dreptul nu e dobândit cu bună-credinţă.

 Intimatul a precizat că așa cum a reținut și prima instanță, pârâtul AA a obţinut un bun în sensul art. 1 din protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. Astfel, în jurisprudența Curţii, la demolarea unei case de locuit, instanţa trebuie să ţină cont de caracteristicile fiecărei cauze în parte şi să se pronunţe cu respectarea principiului proporţionalităţii. În cauza de faţă nu este vorba despre un bun oarecare, ci despre o casă de locuit, o casă familială, a cărei demolare ar avea urmări grave asupra situației familiei pârâtului.

În acest sens s-a subliniat că CEDO a statuat că instanţa trebuie să ţină cont şi să examineze echilibrul  dintre drepturile celor care stau să-si piardă locuinţa, ca urmare a unei decizii de demolare şi interesul pentru a asigura punerea în aplicare efectivă a reglementărilor în vigoare. Astfel, în cauza de faţă desfiinţarea construcţiei (realizate pe baza unei autorizaţii emisă în mod legal) ar avea consecinţe mult mai grave decât pericolul existent în momentul de faţă.

Intimatul AA a depus întâmpinare cerând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca legală şi temeinică.

S-a cerut de asemenea și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză.

Cu privire la critica formulată de recurenta referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material s-a arătat de către intimat că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar fiind una de contencios administrativ, pentru a fi întemeiată, trebuia ca actul administrativ atacat să fie în contradicţie expresă cu o dispoziţie legală concretă.

În cauză, recurenta-reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 190 din Legea nr. 123/10.07.2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale, respectiv pe dispoziţiile art. 7 alin. 15 din Legea nr. 50/1991 iar în motivare s-a invocat faptul că intimatul a obţinut avizul favorabil nr. x/x/19.04.2011 în baza unui proiect care respecta distanţele legale, însă autorizaţia de construire şi-a pierdut valabilitatea, având în vedere că în faza de execuţie acesta nu ar fi respectat condiţiile din avizul emis de BB SA, respectiv proiectul vizat de recurenta conform planului de situaţie.

A redat prevederile art. 190 din Legea nr. 123/2012 şi a arătat că, în ceea ce priveşte aplicabilitatea acestor dispoziţii, instanţa de fond în mod corect a constatat că la momentul emiterii actului atacat nu erau în vigoare aceste dispoziţii legale, care interzic expres realizarea construcţiilor în zona de siguranţă a obiectivelor de gaze naturale, legea fiind ulterioară autorizaţiei de construire atacat (12.05.2011).

De asemenea, s-a subliniat că prima instanță în mod corect a constatat că la epoca actului erau în vigoare prevederile Deciziei preşedintelui A.N.R.G.N. nr. 1220/2006 de aprobare a Normelor tehnice pentru proiectarea şi execuţia conductelor de alimentare din amonte şi de transport gaze naturale şi ordinul comun a Ministerului economiei şi Comerţului, Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, Ministerul Administraţiei şi Internelor nr. 47/1203/503/2003, care prevăd distanţa de 20 de metri în contextul proiectării şi executării conductelor de gaz, iar nu al clădirilor din zonă.

Intimatul a precizat că şi condiţiile în care s-ar raporta la dispoziţiile invocate de către recurenta în cadrul recursului declarat (art. 96 din Legea nr. 351/2004 privind Legea gazelor), nici aceste dispoziţii legale nu pot determina anularea autorizaţiei de construire, din moment ce nu există contradicţie între dispoziţia legală şi actul administrativ atacat.

Referitor la prevederile art. 7 alin 15 din Legea nr. 50/1991 invocate pe parcursul procesului, potrivit cărora în situaţia în care în timpul executării lucrărilor şi numai în perioada de valabilitate a autorizaţiei de construire survin modificări de temă privind lucrările de construcţii autorizate, care conduc la necesitatea modificării acestora, titularul are obligaţia de a solicita o nouă autorizaţie de construire, potrivit prevederilor prezentei legi s-a cerut să se constate că nici aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauză, neexistând modificări de temă privind lucrările de construcţii autorizate, prin urmare nu a existat obligaţia solicitării unei noi autorizaţii de construire.

Astfel, raportat la temeiul de drept al acţiunii şi al cererii de recurs, respectiv art. 5 alin. 3, art. 7 alin. 15 din Legea nr. 50/1991 şi art. 96 din Legea nr. 351/2004, nici unul dintre aceste dispoziţii legale nu pot determina anularea autorizaţiei de construire, neexistând contradicţie între dispoziţia legală şi actul administrativ atacat.

Referitor la susţinerea recurentei în sensul că instanţa de fond nu ar fi ţinut cont de prevederile art. 24 alin. 1 din Ordinul nr. 47/2003 s-a arătat că potrivit dispoziţiilor mai sus invocate, în cazul nerespectării condiţiilor impuse prin avizul operatorilor din sectorul petrol şi gaze natural, acesta îşi pierde valabilitatea.

Contrar susţinerilor recurentei, aşa cum rezultă din întregul probatoriul administrat, intimatul a respectat toate condiţiile impuse prin avizul favorabil BB nr. x/x/19.04.2011, inclusiv cu privire la înştiinţarea reprezentanţilor BB înainte de începerea lucrărilor de construire.

Astfel, înainte de începerea lucrării a fost anunţat martorul CC, reprezentant al recurentei, care venind la faţa locului a indicat și marcat traseul conductei. 

Instanţa de fond în mod corect a constatat că subsemnatul am luat măsurile previzibile pentru a se asigura că voi construi în condiţii de legalitate, obţinând de la toate autorităţile implicate avizele şi autorizările necesare.

Mai mult, intimatul a fost cel care a sesizat către reprezentanţii recurentei faptul că în urma efectuării lucrărilor de canalizare, s-a constatat că conducta de transport gaze se află la o distanţă mai mică față de casa construită, decât cea stabilită de către angajaţii recurentei, reclamând modalitatea în care au măsurat distanţa dintre cele două obiective și solicitând rezolvarea situației.

S-a arătat că ulterior, după sesizarea făcută, în data de 13.12.2011, reprezentanții BB au venit la faţa locului, constatând că distanţa dintre conducta de transport gaze şi casa construită este de doar 12,5 m, faţă de măsurătorile efectuate în luna iunie 2011, solicitând şi un exemplar al autorizaţiei de construire nr. x/12.05.2011.

Intimatul a precizat că situaţia juridică creată se datorează culpei recurentei, care contrar prevederilor Ordinului M.E.C/M.T.C.T/M.A.I nr. 47/2003 pentru aprobarea procedurii de emitere a avizului în vederea executării construcţiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale, nu a identificat cu precizie traseul conductei, respectiv nu a cunoscut exact traseul conductei, aspecte care rezultă din probele administrate: planul de situaţie scara 1:500 întocmit de firma CONUS vizat de reprezentantul recurentei, care confirmă poziţia greşită a conductei în teren, probele testimoniale cu martorii DD şi CC, raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul EE.

S-a precizat că astfel reiese că autorizaţia de construire nr. x/2011 respectă în totalitate documentaţia care a fost impusă prin certificatul de urbanism, mai mult, chiar recurenta a fost cea care a procedat la măsurarea distanței de 20 m dintre conducta de transport gaze şi locul de unde se putea începe construcţia, iar invocarea propriei culpa în ceea ce priveşte emiterea avizului favorabil, nu poate conduce la anularea unui act administrativ emis în condiţiile legii.

În ceea ce privește critica formulată de către recurenta, în sensul că instanţa de fond în mod greşit a considerat că demolarea casei de locuit ar constitui o ingerinţă în dreptul de proprietate, s-a susținut că demolarea construcţiei este nejustificată şi raportat la constatările expertului EE privind măsurile legale pentru eliminarea stării de pericol.

Astfel, din raportul de expertiză tehnică judiciară rezultă că există o soluţie tehnică pentru deviere, care ar elimina pericolul invocat în acţiune, respectiv repoziționarea conductei subterane de gaze în condițiile legii și cu respectarea condițiilor tehnice stipulate de BB.

De asemenea s-a precizat că măsura demolării nu este justificată nici din prisma valorii imobilului, care valorează 76.697 Eur, după cum rezultă din Raportul de evaluare nr. 1338 din 16.05.2019 întocmit de societatea FF SRL existând o disproporţionalitate evidentă între cuantumul valorii investite în casa de locuit, în raport cu valoarea de investiţie al conductei subterane de gaze.

Intimatul a subliniat că desfiinţarea construcţiei are o funcţie reparatorie, reprezentând o formă a răspunderii civile delictuale, urmând a se limita la repararea prejudiciului, motiv pentru care desfiinţarea unei construcţii nu poate fi dispusă decât în momentul în care este sigură inexistenţa unei căi mai economice de restabilire a legalităţii, fiind cunoscută cu exactitate şi limita prejudiciului suferit de reclamanta.

Corecta interpretare sau aplicare a normelor de drept material impune ca mai întâi să se stabilească dacă există posibilitatea soluţiei economice (cum ar fi lucrări de deviere/înlocuire a conductei de transport gaz), desfiinţarea construcţiilor fiind măsura aplicabilă doar în cazul în care prima variantă nu este posibilă.

Mai mult, recurenta a aşteptat încă 6 luni de la plângerea prealabilă, înaintând acţiunea aproape în ultima zi din termenul legal, ceea ce nu este în spiritul importanţei motivelor invocate în acţiune. Dacă într-adevăr situaţia este atât de gravă încât se solicită demolarea casei de locuit, nu se justifică reacţia întârziată a acesteia. Astfel, nu există o proporţionalitate dintre dreptul invocat şi încălcarea în asemenea măsură a dreptului de proprietate al intimatului prin anihilarea acestuia.

Analizând legalitatea hotărârii atacate, prin prisma motivelor de casare invocate, Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În motivarea căii de atac recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă (atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), susținând că au fost interpretate greșit prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii (art. 7 alin. 15), ale Legii nr. 351/2004 (art. 3 pct. 56, art. 86, art. 95, art. 96), ale Legii nr. 123/2012 privind Legea energiei electrice şi a gazelor naturale (art. 100 pct. 91, 92, art. 190) ale Ordinului comun nr. 47/2003 (MEC) pentru aprobarea Procedurii de emitere a avizului în vederea autorizării executării construcţiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze natural.

În primul rând, cu privire la temeiul juridic al acțiunii, prima instanță a apreciat greșit că aceasta ar fi fost exercitată exclusiv în baza Legii nr. 123/2012 (Legea energiei electrice și a gazelor naturale), fiind invocată interdicția de construire prevăzută de art. 190, lege care nu era în vigoare la data emiterii autorizației de construire.

Critica adusă de recurentă în acest sens este fondată, prin acțiunea introductivă precizându-se că interdicția de construire în zona de siguranță a conductelor magistrale de gaz metan era prevăzută la data înregistrării cererii de chemare în judecată în art. 190 din Legea nr. 123/2012, dispoziție care la data emiterii autorizației de construire era prevăzută de actul normativ anterior, Legea nr. 351/2004 privind Legea gazelor – art. 96 (vol. 1, fila 4 paragraful 6 din cererea de chemare în judecată).

Aceeași mențiune a fost făcută de către reclamantă prin „Răspunsul la întâmpinarea depusă de pârâtul AA” (vol. 1, fila 120 paragraful 1) cu referire la succesiunea celor două legi, după ce pârâtul AA a subliniat prin întâmpinarea depusă că Legea nr. 123/2012 nu retroactivează.

De asemenea, reclamanta a procedat similar și cu prevederile Ordinului nr. 118/2013 privind Normele tehnice pentru proiectarea și execuția conductelor de transport al gazelor naturale, precizând că acesta a abrogat și înlocuit Decizia Președintelui ANRE nr. 1220/2006 care era în vigoare la data emiterii autorizației de construire.

Referitor deci la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, din art. 196 Cod de procedură civilă reiese că „motivele de drept” ale cererii de chemare în judecată (cerință prevăzută de art. 194 lit. d) Cod de procedură civilă) nu reprezintă un element esențial al cererii, lipsa motivelor de drept nefiind sancționată cu nulitatea.

Pe de altă parte, rolul judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 Cod de procedură civilă, presupune și posibilitatea ca acesta „să pună în dezbaterea acestora (părților) orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau întâmpinare” (alin. 2). La fel, alin. 4 al aceluiași articol prevede că „Judecătorul dă sau restabilește calificarea exactă a actelor sau faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă”.

În cauză se observă că părțile, independent de pasivitatea judecătorului, „au pus în discuție” temeiul juridic al interdicției de construire în zona de protecție a conductelor de transport al gazului metan, ridicând problema aplicării legii civile în timp.

Astfel, art. 3 pct. 56 din Legea nr. 351/2004 definea „zona de siguranță” ca fiind „zona adiacentă obiectivelor din sectorul gazelor naturale, extinsă în spaţiu, în care se instituie restricţii şi interdicţii, în scopul asigurării funcţionării normale şi pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor şi mediului, stabilite prin norme tehnice; zona de siguranţă cuprinde şi zona de protecţie”.

 Conform art. 96 din Legea nr. 351/2004, „Pentru protecţia obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terţilor: a) să realizeze construcţii de orice fel în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale; în cazul în care, în mod excepţional, este necesar ca pe terenul pe care este amplasată reţeaua de alimentare cu gaze naturale să se execute o construcţie, beneficiarul acesteia şi/sau proprietarul va/vor suporta toate cheltuielile de modificare a traseului reţelei, în următoarele condiţii : …”.

O interdicție identică a fost prevăzută și în art. 190 lit. a) din Legea nr. 123/2012 care a abrogat și înlocuit Legea nr. 351/2004 astfel că există o continuitate în reglementarea obligațiilor și interdicțiilor proprietarilor de teren traversate de conductele de transport gaz metan.

De asemenea, art. 12 Ordinul nr. 47/2003 (MEC) pentru aprobarea Procedurii de emitere a avizului în vederea autorizării executării construcţiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale prevedea și prevede că „Persoanele fizice şi juridice care realizează una sau mai multe dintre lucrările de construcţie prevăzute la art. 2 au următoarele obligaţii : a) să solicite avizul operatorilor din sectorul petrol şi gaze naturale, conform cerinţelor din certificatul de urbanism; b) să respecte întocmai condiţiile impuse prin avizul operatorilor din sectorul petrol şi gaze naturale; c) să nu intervină în nici un fel asupra obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale”.

În cauză, după cum corect a stabilit prima instanță, pârâtul AA a solicitat și obținut avizul favorabil din partea operatorului de transport gaze naturale, societatea BB SA, însă nu a respectat condițiile impuse prin acesta referitoare la distanța minimă de 20 de metri dintre construcţie şi conductă, concluzie la care a ajuns expertul în construcţii care a arătat că „clădirea casă de locuit poziţionată pe teren nu respectă planşa A-02 Plan de situaţie din documentaţia de autorizare nr. x/12.05.2011”, conchizând că construcţia „nu respectă autorizaţia de construcţie, cu documentele aferente şi avizul” emis de recurentă.

În atare situaţie, în cauză devin incidente prevederile art. 24 alin. 1 din Ordinul nr. 47/2003 (MEC) pentru aprobarea Procedurii de emitere a avizului în vederea autorizării executării construcţiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale conform cărora „în cazul nerespectării condiţiilor impuse prin avizul operatorilor din sectorul petrol şi gaze naturale, acesta îşi pierde valabilitatea, operatorii având obligaţia să notifice pierderea valabilităţii avizului emitentului autorizaţiei de construire, care va dispune măsurile prevăzute de lege pentru astfel de situaţii”.

O astfel de notificare a fost trimisă de recurenta-reclamantă către emitentul autorizaţiei (notificarea nr. x/12.12.2016, comunicată la data de 19.12.2016 – fila 16 dosar fond).

Ca atare, simplul fapt al nerespectării condiţiilor impuse în avizul emis de recurentă conduce la pierderea valabilităţii acestuia. Acest aviz a fost unul dintre actele care au stat la baza emiterii certificatului de urbanism. Atât avizul, cât şi certificatul de urbanism fac parte din documentaţia pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, astfel cum prevede art. 7 alin.1 din Legea nr. 50/1991. Iar potrivit art. 5 alin. 3 din Legea nr. 50/1991, „avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism (…) se anexează şi devin parte integrantă din autorizaţia de construire”. Aşadar, avizul este unul dintre actele premergătoare eliberării autorizaţiei de construire, parte integrantă a acesteia, astfel că pierderea valabilităţii lui (a avizului) se repercutează asupra valabilităţii actului final – autorizaţia de construire.

Apărarea pârâtului-intimat în sensul că situaţia juridică creată s-ar datora culpei reclamantei-recurente care nu a identificat cu precizie traseul conductei nu este de natură a conduce la respingerea recursului.

Ceea ce interesează este rezultatul obţinut – adică edificarea de către pârâtul AA a construcţiei cu nerespectarea condițiilor impuse prin avizul favorabil acordat referitoare la distanţa minimă faţă de conductă. Avizul este unul obligatoriu sub aspectul condiţiilor pe care le impune.

De altfel, chiar şi din expertiza efectuată de ing. RR, expert tehnic judiciar în domeniul petrol şi gaze, rezultă că construcţia edificată de pârâtul AA nu respectă distanţele minime de siguranţă faţă de conducta de gaz (aşadar, distanţa de 20 metri impusă prin aviz – filele 24-44, 59-63 vol. II dosar fond). 

Acestea sunt şi argumentele pentru care nici o eventuală culpă a proiectantului sau a constructorului nu justifică nerespectarea de către pârâtul intimat a autorizației de construire (care include avizele impuse de certificatul de urbanism, deci şi avizul emis de recurentă) şi nu putea conduce la respingerea acțiunii, astfel că în cauză devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod proc.civ.

În ceea ce priveşte petitul de desfiinţare a construcţiei, Curtea apreciază că şi acesta este fondat, critica recurentei referitoare la încălcarea art. 1 din protocolul 1 adiţional CEDO fiind întemeiată.

Astfel, în primul rând se impune a se reţine că această cerere este admisibilă în prezentul cadru procesual câtă vreme nu se identifică nici o dispoziţie care să interzică instanţei de contencios administrativ să dispună, ca urmare a anulării autorizaţiei de construire, şi desfiinţarea construcţiei edificate cu nerespectarea dispoziţiilor legale.

Într-adevăr, în analiza acestei măsuri se impun a se avea în vedere principiile invocate în apărare de pârâţi: principiul salvgardării construcţiei, principiul reparării integrale a prejudiciului, principiul proporţionalităţii, principiul securităţii raporturilor juridice – principii ce împiedică sau limitează posibilitatea desfiinţării construcţiei.

În ceea ce priveşte principiul salvgardării construcţiei, acesta are în vedere situaţia în care se pot identifica măsuri care să permită restabilirea legalităţii, astfel încât să nu se ajungă la desfiinţare. Cu alte cuvinte, aşa cum s-a apărat intimatul AA, se impune a se stabili mai întâi dacă există posibilitatea unei soluţii economice, o modalitate de intrare în legalitate, desfiinţarea construcţiei fiind aplicabilă doar în măsura în care cea dintâi nu este posibilă.

Însă, o astfel de măsură de restabilire a legalităţii nu poate fi reţinută câtă vreme în cauză se discută despre edificarea construcţiei cu nerespectarea distanţei minime de 20 de metri faţă de conducta de gaz.

O astfel de soluţie nu este nici devierea conductei de gaz propusă de intimatul AA. În primul rând, pentru că aceasta presupune o procedură care poate fi demarată de recurentă şi impune mai multe activităţi (de proiectare a conductei care presupune întocmirea unui studiu de fezabilitate, elaborarea proiectului tehnic, stabilirea detaliilor de execuţie; stabilirea traseului conductei care impune şi obţinerea acordului deţinătorilor de teren care ar fi afectate de lucrările de deviere a conductei). Pe de altă parte, această soluţie este una care presupune costuri. Aşadar, soluţia propusă de intimat este una condiţionată, astfel încât nu se poate reţine că este o variantă economică. Cu alte cuvinte, această propunere de restabilire a legalităţii nu este una certă, presupunând parcurgerea mai multor etape, depinzând de mai mulţi factori, iar nu doar de voinţa intimatului AA.

Nici invocarea principiului reparării integrale a prejudiciului nu este de natură a conduce la respingerea recursului.

În cauză reclamanta nu a invocat un prejudiciu în susţinerea acţiunii, ci a invocat nesocotirea unor norme imperative care sunt de natură a garanta funcţionarea normală a obiectivelor în discuţie (a conductei de gaz) şi, în egală măsură, urmăresc evitarea unei stări de pericol pentru construcţia edificată şi pentru persoanele care vor locui în ea. Cu alte cuvinte, suntem în situaţia în care reclamanta nu reclamă o vătămare. Însă, ceea ce susţine măsura desfiinţării construcţiei este principiul priorităţii interesului public faţă de cel privat: aceasta în contextul în care construcţia încalcă tocmai astfel de reguli menite să protejeze un interes public. Din această perspectivă, nici referirea intimatului AA la valoarea imobilului nu este un argument care să conducă la concluzia caracterului nefondat al cererii de desfiinţare a construcţiei.

Referitor la încălcarea dreptului de proprietate, Curtea reţine, în primul rând, în disonanţă cu recurenta, că suntem în prezenţa unui bun în sensul CEDO. În acest sens, s-a pronunţat şi CEDO în repetate rânduri (cauza nr. 46577/15, 21 aprilie 2016, Ivanova şi Cherkezov împotriva Bulgariei; cauza nr. 17170/04 și alte 5 cereri, 3 mai 2011, Keriman Tekin și alții împotriva Turciei).

Cu toate acestea, nu se poate constata o încălcare în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, dat fiind faptul că construcţia a fost edificată cu nerespectarea avizului emis de recurentă și, deci, cu încălcarea reglementărilor legale la care am făcut anterior referire.

În atare situaţie, ingerinţa în dreptul de proprietate al pârâtului AA este una justificată, respectând cerințele de legalitate, de urmărire a unui obiectiv legitim şi de proporționalitate cu scopul urmărit. Astfel cum a subliniat CEDO, orice ingerință din partea unei autorități publice la respectarea „bunurilor” poate fi justificată numai dacă servește unui interes public (sau general) legitim (Béláné Nagy împotriva Ungariei(MC), pct. 113; Lekić împotriva Sloveniei(MC), pct. 105).

Or, măsura desfiinţării construcţiei respectă acest just echilibru între cerințele interesului general (eliminarea stării de pericol pentru integritatea conductei şi a persoanelor aflate în jur), și cele de protejare a dreptul de proprietate al pârâtului. În acest sens, s-a pronunţat şi CEDO în cauza nr. 46577/15, 21 aprilie 2016, Ivanova şi Cherkezov împotriva Bulgariei.

Nici invocarea de către pârâtul-intimat AA a faptului că recurenta ar fi promovat acţiunea la limita termenului de prescripţie nu este un argument care să conducă la respingerea recursului. Chiar dacă autorizaţia de construire a fost eliberată la data de 12 mai 2011, iar acţiunea a promovată în octombrie 2017, nu poate fi ignorat faptul că din chiar întâmpinarea depusă la fond de pârât rezultă că reprezentanţii reclamantei-recurente au constatat la data de 13 decembrie 2011 că construcţia este edificată la o distanţă mai mică de 20 de metri faţă de conducta de gaz (fila 89 dosar fond). Aşadar, nu se poate reţine că s-ar încălca principiul proporţionalităţii sau cel al securităţii raporturilor juridice, termenul în care s-a solicitat desfiinţarea construcţiei fiind unul rezonabil. De altfel, astfel cum s-a subliniat anterior, măsura desfiinţării rezultă din aplicarea prioritară a principiului prevalenţei interesului public faţă de cel privat.

Pentru aceste considerente, Curtea va admite recursul, în baza art. 496 alin. 1 Cod proc.civ., cu consecinţa casării sentinţei atacate, în baza art. 496 alin. 2 Cod proc.civ. şi, în rejudecare, în temeiul art. 498 alin. 1 Cod proc.civ., va admite cererea formulată de BB SA în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Odorheiu Secuiesc şi AA,va anula autorizaţia de construire nr. x/12.05.2011 emisă de Primarul Municipiul Odorheiu Secuiesc şi va obliga intimatul-pârât AA să desfiinţeze construcţia realizată în Municipiul Odorheiu Secuiesc, str. SS, jud. Harghita şi să readucă terenul la starea existentă înaintea începerii lucrărilor de construire.

Domenii speta

Spete similare