Cerere de restituire a taxei pe poluare. Hotărârea din 14 octombrie 2020, pronunţată de cjue în Cauza sc Valoris srl vs. dgrfp Craiova - ajfp Vâlcea. Efecte.

Asupra compatibilității termenului pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii s-a pronunțat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 14 octombrie 2020, în cauza C-677/19, SC Valoris SRL împotriva Direcției Regionale a Finanțelor Publice Craiova – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, Administrației Fondului pentru Mediu, statuând că principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an şi care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce vizează remedierea încălcării dreptului menționat; principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru în ceea ce priveşte cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

Pentru a ajunge la această din urmă concluzie, Curtea a reținut, în esență, că „cu toate că adoptarea OUG nr. 52/2017, care impune data de 31 august 2018 ca dată limită pentru a solicita restituirea taxelor românești pe poluare plătite, dar nedatorate din perspectiva dreptului Uniunii, a avut ca efect favorabil prelungirea termenului de restituire aplicabil unora dintre contribuabilii care au plătit aceste taxe, este cert că această adoptare a avut de asemenea ca efect dezavantajos reducerea termenului de restituire aplicabil altor contribuabili, care au pierdut beneficiul deplin al perioadei de cinci ani prevăzute la articolul 219 din Codul de procedură fiscală, dispoziție care a rămas, în schimb, pe deplin aplicabilă în ceea ce privește creanțele fiscale achitate, dar nedatorate din perspectiva dreptului național. Or, principiul echivalenței nu permite compensarea unui dezavantaj suferit de un grup de contribuabili cu un avantaj acordat unui alt grup care se află într-o situație similară”.

Or, analizând situaţia reclamantei, se constată că aceasta se încadrează în prima categorie de contribuabili, pentru care adoptarea OUG nr. 52/2017 a avut ca efect prelungirea termenului de restituire, în condiţiile în care acesta era împlinit potrivit dreptului comun, astfel că, în cazul său, nu se poate reţine o încălcare a principiului echivalenţei.

Prin Sentința nr. X din data de 17 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Harghita - secția civilă în dosarul nr. Y/96/2020, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă; a admis acţiunea formulată de către reclamanta AA în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita şi în consecinţă: a dispus anularea Deciziei de calcul nr. x din 16 iulie 2008 şi a Adresei nr. y din 14 octombrie 2019; a obligat pârâta să îi restituie reclamantei suma de 3.922 lei, plătită cu  chitanța  seria TS4A nr. 6220497, la care se adaugă dobânda fiscală începând cu data plăţii taxei de poluare, 16 iulie 2008 şi până la data restituirii integrale a acesteia; a admis cererea de chemare în garanție, formulată de pârâtă împotriva Administraţiei Fondului pentru Mediu şi, în consecinţă, a obligat chemata în garanție să vireze în contul pârâtei suma care trebuie restituită  reclamantului şi a obligat pârâta să îi plătească reclamantului suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, în termenul legal, atât pârâta cât şi chemata în garanţie.

Prin recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, invocându-se prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedura civilă.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, recurenta-pârâtă a arătat că la data de 4 august 2017, Guvernul României a adoptat OUG nr. 52/2017 privind restituirea sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule si timbrul de mediu pentru autovehicule, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 644 din 07 august 2017.

Actul normativ sus menţionat a intrat în vigoare la data de 07 iulie 2017 şi are în vedere necesitatea armonizării legislaţiei naţionale cu hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi evitarea posibilei declanşări a unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de stat membru al Uniunii Europene. Ordonanța reglementează restituirea pe cale administrativă, la cerere, a sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule şi timbrul de mediu pentru autovehicule.

Recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile acestei ordonanțe, apreciind astfel că suntem în prezenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, raportat la art. 252 Cod procedură civilă.

A invocat dispozițiile art. 1 alin. 1, alin. 3 şi alin. 5 din OUG nr. 52/2015 şi a arătat că cererea de restituire se soluționează prin decizie emisă de către organul fiscal central competent, în conformitate cu prevederile art. 77 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, care se comunică contribuabilului, conform prevederilor art. 47 din Legea nr. 207/2015, iar restituirea sumelor prevăzute la alin. 1 se realizează în baza deciziilor emise de organul fiscal central competent, potrivit prevederilor Legii nr. 207/2015.

Ca atare, a învederat că instanţa de judecată nu are competenţa de a calcula şi a dispune o eventuală restituire de sume, singurul căreia i-a fost atribuită o asemenea competenţă fiind organul fiscal la care a fost achitată taxa.

Recurenta-pârâtă a menționat că, în baza noilor prevederi legale, acţiunea formulată poate fi considerată inadmisibilă, doar organului fiscal revenindu-i competenţa de a se pronunţa cu privire la o eventuala cerere de restituire.

A arătat că intimata-reclamantă a solicitat prin cererea înregistrată sub nr. xx din 30 septembrie 2019 pe cale administrativă restituirea sumei de 3.922 lei achitată cu titlu de timbru de mediu conform OUG nr. 52/2017. Prin Adresa nr. y din 14 octombrie 2019 DGRFP Braşov, prin AJFP Harghita, a respins cererea, arătând că intimata-reclamantă este decăzută din dreptul de a solicita restituirea acestei sume, potrivit art. 1 alin. 2 din OUG nr. 52/2017.

Prin recursul formulat de chemata în garanție Administraţia Fondului pentru Mediu, aceasta a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamanta AA şi a cererii de chemare în garanție a Administraţiei Fondului pentru Mediu, invocând dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, recurenta-chemată în garanție a arătat că soluția instanţei de fond este netemeinică și nelegală, invocând prevederile OUG nr. 52/2017, conform cărora cererea de restituire se adresează organului fiscal central competent şi se soluţionează de acesta. Cu privire la admiterea cererii de chemare în garanţie, recurenta-chemată în garanție a considerat că această soluţie este neîntemeiată, având în vedere faptul că, deşi AFM gestionează veniturile provenite din timbrul de mediu, această instituţie nu are competentă să soluţioneze cererile de restituire.

A invocat dispozițiile art. 3, subpunctele 3.1, 3.2, 3.3 din Normele metodologice de punere în aplicare a OUG nr. 52/2017, aprobate prin Ordinul Ministerului Mediului nr. 1488/2017, art. 1, alin. 3 din OUG nr. 52/2017, art. 4 din OUG nr. 52/2017 și art. 30 din Legea 207/2015 și a arătat că autoritatea aflată în raport direct cu persoana prejudiciată este Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin structurile de specialitate cu atribuţii de administrare a creanţelor fiscale inclusiv unităţile subordonate acesteia, neavând relevantă destinația dată sumei încasate.

Faptul că taxa încasată are ca destinaţie fondul de mediu nu generează o obligaţie de garanție a Administrației Fondului pentru Mediu, raporturile între autorităţi urmând a fi reglate prin mecanisme bugetare, iar nu prin acţiuni în garanție.

În acest sens, a solicitat a se observa că, la nivel legislativ, statul ia măsuri în vederea restituirii acestor sume, prin crearea de mecanisme administrative, care să ducă la regularizarea acestor solicitări, tocmai pentru a fluidiza procesul de restituire.

Astfel, chemarea în garanție de către AJFP Harghita nu reprezintă decât o încărcare inutilă a instanţelor de judecată, în condiţiile în care actele normative adoptate reglementează în mod concret atât modalităţile de restituire, cât şi cele de decontare ulterioară a sumelor, recurenta făcând referire la art. 5 din OUG nr. 31/2019 şi HG nr. 29/2019.

Chemarea în garanție se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire şi poate fi formulată nu numai în cazul drepturilor garantate legal ori convenţional, care reies din lege sau din contractul încheiat de părţi, ci şi ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire.

Aşadar, având în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în garanţie îl reprezintă restituirea sumei reprezentând taxă cu titlu de timbru de mediu şi luând în considerare faptul că Administraţia Fondului pentru Mediu nu are conferită posibilitatea legală de a stabili cuantumul taxei cu titlu de timbru de mediu, de a analiza/verifica cererile de restituire, de a accesa baza de date aparţinând Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi de a dispune prin decizie restituirea sumelor reprezentând taxa cu titlu de timbru de mediu, recurenta-chemată în garanție a solicitat constatarea faptului că instanţa de fond în mod greşit a admis cererea de chemare în garanţie.

În concluzie, atât timp cât între debitorul obligaţiei de plată deduse judecăţii şi chemata în garanţie nu există o obligaţie de garanţie sau de despăgubire, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 72 Cod procedură civilă.

Cu privire la cheltuielile de judecată, recurenta-chemată în garanție a subliniat că faptul că la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să le suporte. Astfel, raportat la obiectul cauzei, Administraţia Fondului pentru Mediu nu are posibilitatea legală de a soluţiona cererile de restituire a sumelor reprezentând timbru de mediu, această obligaţie fiind stabilită de OUG nr. 52/2017 în sarcina Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prin structurile de specialitate, cu atribuţii de administrare a creanţelor fiscale, inclusiv unităţile subordonate acesteia, astfel încât în mod greşit instanţa de judecată a stabilit obligaţia de plată către pârâtă a tuturor sumelor de bani stabilite în sarcina acesteia.

Intimata-reclamantă AA a formulat întâmpinare la recursurile declarate și a solicitat respingerea ambelor recursuri ca fiind neîntemeiate, cu consecinţa menţinerii întrutotul a sentinţei atacate și obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu, constând în onorariul avocaţial.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor normative incidente, Curtea reţine următoarele:

Pârâta recurentă a criticat soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii, invocând caracterul obligatoriu al procedurii reglementate de OUG nr. 52/2017, pentru restituirea sumelor achitate cu titlu de taxă specială, taxă pe poluare, taxă pentru emisiile poluante sau timbru de mediu.

Instanţa de fond, respingând excepţia inadmisibilităţii, a reținut, pe de o parte, că procedura prevăzută de OUG nr. 52/2017 nu este obligatorie, ci constituie o alternativă de obținere a restituirii sumelor achitate de parte cu titlu de taxe declarate ca fiind contrare dreptului european. Pe de altă parte, a apreciat că, în contextul evident al decăderii reclamantei din dreptul de a cere restituirea timbrului de mediu pe calea OUG nr. 52/2017, fiind împlinit termenul prevăzut de art. 1 din acest act normativ, opunerea inadmisibilității acțiunii formulate în temeiul prevederilor de drept europene şi întemeiată pe jurisprudența europeană în materie, ar situa reclamanta în situația de a-i fi închise toate căile legale de a obține restituirea timbrului de mediu declarat în mod repetat nelegal de CJUE.

Se impune precizarea că, deşi prima instanţă a făcut referire în tot cuprinsul considerentelor la timbrul de mediu, suma a cărei restituire s-a solicitat a fost achitată de reclamantă cu titlu de taxă pe poluare, la data de 16.07.2008.

Contrar aprecierii instanţei de fond, Curtea subliniază că procedura administrativă instituită prin OUG nr. 52/2017, astfel cum a fost reglementată de legiuitor, are caracter obligatoriu şi nu facultativ, ca atare paralizează orice acţiune directă în restituire pe calea contenciosului administrativ, singurele acţiuni admisibile fiind cele întemeiate pe dispozițiile art. 1 alin. 9 din OUG nr. 52/2017.

Se impune însă, cu referire la situaţia concretă a reclamantei, analiza compatibilității OUG nr. 52/2017 cu dreptul Uniunii Europene, prin prisma hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-677/19, prin compararea procedurii administrative prevăzute de norma specială menționată cu procedura pe care reclamanta ar fi avut-o la îndemână potrivit dreptului comun.

Mai precis, se discută termenul legal aflat la dispoziția contribuabilului pentru a solicita restituirea unei creanțe fiscale, astfel cum rezultă din norma specială prevăzută de art. 1 alin. 2 din OUG nr. 52/2017, respectiv din prevederile de drept comun cuprinse în art. 135 Cod procedură fiscală (OG nr. 92/2003, în vigoare la data achitării taxei), potrivit cărora: „Dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire”. Aşadar, comparația se impune fi făcută între, pe de o parte, termenul de decădere de aproximativ un an, prevăzut la art. 1 alin. 2 din OUG nr. 52/2017 pentru cererile de restituire a sumelor plătite fără a fi datorate cu titlu de taxe pentru poluare considerate incompatibile cu dreptul Uniunii şi, pe de altă parte, termenul de prescripție de cinci ani, termenul general prevăzut la art. 135 din Codul de procedură fiscală pentru restituirea creanțelor fiscale.

Aşa cum s-a menţionat mai sus, asupra compatibilității termenului pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii s-a pronunțat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 14 octombrie 2020, în cauza C-677/19, SC Valoris SRL împotriva Direcției Regionale a Finanțelor Publice Craiova – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, Administrației Fondului pentru Mediu, statuând că principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an şi care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce vizează remedierea încălcării dreptului menționat; principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru în ceea ce priveşte cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

Pentru a ajunge la această din urmă concluzie, Curtea a reținut, în esență, că „cu toate că adoptarea OUG nr. 52/2017, care impune data de 31 august 2018 ca dată limită pentru a solicita restituirea taxelor românești pe poluare plătite, dar nedatorate din perspectiva dreptului Uniunii, a avut ca efect favorabil prelungirea termenului de restituire aplicabil unora dintre contribuabilii care au plătit aceste taxe, este cert că această adoptare a avut de asemenea ca efect dezavantajos reducerea termenului de restituire aplicabil altor contribuabili, care au pierdut beneficiul deplin al perioadei de cinci ani prevăzute la articolul 219 din Codul de procedură fiscală, dispoziție care a rămas, în schimb, pe deplin aplicabilă în ceea ce privește creanțele fiscale achitate, dar nedatorate din perspectiva dreptului național. Or, principiul echivalenței nu permite compensarea unui dezavantaj suferit de un grup de contribuabili cu un avantaj acordat unui alt grup care se află într-o situație similară”.

Or, analizând situaţia reclamantei, se constată că aceasta se încadrează în prima categorie de contribuabili, pentru care adoptarea OUG nr. 52/2017 a avut ca efect prelungirea termenului de restituire, în condiţiile în care acesta era împlinit potrivit dreptului comun, astfel că, în cazul său, nu se poate reţine o încălcare a principiului echivalenţei.

Într-adevăr, astfel cum a reţinut prima instanţă, în prezent toate căile legale pentru obţinerea restituirii taxei pe poluare achitate sunt închise. Acest fapt nu se datorează însă unei intervenţii a legiuitorului sau a autorităţii publice pârâte, ci strict pasivităţii reclamantei, care nu a solicitat restituirea taxei nici în termenul de prescripţie prevăzut de Codul de procedură fiscală (şi în condiţiile unei jurisprudenţe constante în sensul admiterii unor asemenea cereri), şi nici în termenul suplimentar prevăzut de OUG nr. 52/2017, la intrarea în vigoare a acesteia termenul de prescripţie menţionat fiind deja împlinit.

Pentru reclamantă era aşadar obligatorie respectarea procedurii prevăzute de OUG nr. 52/2017, aceasta fiind, la acel moment, singura cale pentru obţinerea restituirii taxei. Faptul că nu a urmat această procedură nu este de natură a-i deschide calea unei noi proceduri judiciare, nici chiar în condiţiile constatării incompatibilităţii parţiale a ordonanţei cu dreptul Uniunii Europene, acţiunea de drept comun în restituire, în cazul său, fiind blocată ca efect al prescripţiei.

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că este incident motivul de casare invocat de recurenta pârâtă, fiind greşit soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Ca urmare, având în vedere şi dispoziţiile art. 496 Cod procedură civilă, va admite recursurile formulate, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecarea cauzei, va admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamantă, ca inadmisibilă.

Având în vedere soluţia pronunţată asupra cererii principale, pârâta nefiind căzută în pretenţii, faţă de dispoziţiile art. 72 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa va respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva Administraţiei Fondului pentru Mediu.

Domenii speta

Spete similare