Civil.ordin de protectie

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, instanţa constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată de faţă, înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 04.02.2022, sub numărul .../200/2022, reclamanta MPM a solicita, în contradictoriu cu pârâtul MD, emiterea unui de protecţie având în vederea violenţa verbală şi psihică îndreptată împotriva acesteia.

În motivare cererii, reclamanta a arătat că, în data de 24.12.2021, în urma unei crize psihice pârâtul a făcut acuzaţii verbale în sensul că doreşte să părăsească locuinţa de bună voie ca altfel nu ştie ce se va întâmpla cu aceasta. Apoi a înlocuit toate încuietorile la uşi şi nu a mai lăsat-o să îşi ia bunurile din casă.

În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 217/2003.

În probaţiune a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Cererea este scutită de taxa judiciară de timbru, potrivit dispoziţiilor art.41 alin.(2) din Legea nr.217/2003.

La termenul de judecată din data de 07.02.2022 instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul părţilor şi proba testimonială cu un martor.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, doamna MPM (reclamantă – pretinsă victimă) și domnul MD (pârât – pretins agresor) sunt soţi.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie: „În sensul prezentei legi, violența domestică înseamnă orice inacțiune sau acțiune intenționată de violență fizică, sexuală, psihologică, economică, socială, spirituală sau cibernetică, care se produce în mediul familial sau domestic ori între soți sau foști soți, precum și între actuali sau foști parteneri, indiferent dacă agresorul locuiește sau a locuit împreună cu victima.”.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin 1 şi 2 violența domestică se manifestă sub următoarele forme:

a) violența verbală - adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, amenințări, cuvinte și expresii degradante sau umilitoare;

b) violența psihologică - impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune și de suferință psihică în orice mod și prin orice mijloace, prin amenințare verbală sau în orice altă modalitate, șantaj, violență demonstrativă asupra obiectelor și animalelor, afișare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, urmărirea fără drept, supravegherea locuinței, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, efectuarea de apeluri telefonice sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care prin frecvență, conținut sau momentul în care sunt emise creează temere, precum și alte acțiuni cu efect similar;

c) violența fizică - vătămarea corporală ori a sănătății prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înțepare, tăiere, ardere, strangulare, mușcare, în orice formă și de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum și alte acțiuni cu efect similar, supunerea la eforturi fizice epuizante sau la activități cu grad mare de risc pentru viață sau sănătate și integritate corporală, altele decât cele de la lit. e);

d) violența sexuală - agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărțuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreținerii unor relații sexuale forțate, viol conjugal;

e) violența economică - interzicerea activității profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existență primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, acțiunea de sustragere intenționată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a poseda, folosi și dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor și resurselor comune, refuzul de a susține familia, impunerea de munci grele și nocive în detrimentul sănătății, inclusiv unui membru de familie minor, precum și alte acțiuni cu efect similar;

f) violența socială - impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate și de prieteni, interzicerea frecventării instituției de învățământ sau a locului de muncă, interzicerea/limitarea realizării profesionale, impunerea izolării, inclusiv în locuința comună, privarea de acces în spațiul de locuit, deposedarea de acte de identitate, privare intenționată de acces la informație, precum și alte acțiuni cu efect similar;

g) violența spirituală - subestimarea sau diminuarea importanței satisfacerii necesităților moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspirațiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, interzicerea dreptului de a vorbi în limba maternă și de a învăța copiii să vorbească în limba maternă, impunerea aderării la credințe și practici spirituale și religioase inacceptabile, precum și alte acțiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare;

h) violența cibernetică - hărțuire online, mesaje online instigatoare la ură pe bază de gen, urmărire online, amenințări online, publicarea nonconsensuală de informații și conținut grafic intim, accesul ilegal de interceptare a comunicațiilor și datelor private și orice altă formă de utilizare abuzivă a tehnologiei informației și a comunicațiilor prin intermediul calculatoarelor, telefoanelor mobile inteligente sau altor dispozitive similare care folosesc telecomunicațiile sau se pot conecta la internet și pot transmite și utiliza platformele sociale sau de e-mail, cu scopul de a face de rușine, umili, speria, amenința, reduce la tăcere victima.

(2) În nicio formă și în nicio împrejurare, obiceiul, cultura, religia, tradiția și onoarea nu pot fi considerate drept justificare pentru niciun tip de acte de violență definite în prezenta lege.

Dispozițiile art. 38 din Legea nr. 217/2003 prevăd că: (1) Persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri – obligații sau interdicții:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei;

c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d) cazarea/plasarea victimei, cu acordul acesteia, și, după caz, a copiilor, într-un centru de asistență dintre cele prevăzute la art. 19;

e) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiți potrivit prevederilor art. 5, ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate;

f) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

g) obligarea agresorului de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere;

h) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima;

i) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute;

j) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora. Prin reglementarea ordinului de protecție în legislația românească s-a creat o cale de înlăturare a unui pericol iminent la care victima poate fi expusă și care poate genera situații de comitere împotriva sa a unor infracțiuni grave cu privire chiar la dreptul său la viață.

 Pentru că ingerința asupra drepturilor fundamentale ale celui împotriva căruia se emite ordinul este foarte serioasă, legea a permis luarea acestei măsuri doar în anumite condiții și pe o perioadă limitată de timp.

Astfel, în conformitate cu art. 38 din Legea nr. 217/2003 republicată un ordin de protecție se poate emite dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: se constată comiterea unui act de violență în accepțiunea art. 4 din același act normativ, actul de violență este de natură să pună în pericol viața, integritatea sau libertatea victimei și actul este unul de violență în familie în accepțiunea oferită de art.5.

Din coroborarea textelor legale incidente se reține că pentru emiterea unui ordin de protecție, trebuie să existe indicii că, în lipsa măsurilor de protecție, viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea i-ar fi puse în pericol reclamantei, aceste indicii urmând a fi susținute de împrejurări apte să constituie o bază factuală suficientă pentru aprecierea unei stări de pericol iminent, care reclamă o intervenție de urgență a instanței de vreme ce instituția ordinului de protecție are o natura restrictivă de drepturi, negăsindu-și aplicabilitatea decât în condițiile dovedirii necesității măsurii solicitate.

În acest sens, se reține că, în aplicabilitatea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de viață privată include integritatea fizică și psihică a unei persoane, statele părți având o obligația pozitivă de a preveni nerespectarea de către alte persoane a integrității fizice si morale a unui individ atunci când autoritățile știu sau ar fi trebuit sa știe despre aceste nerespectări (Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, nr. 38.719/97, pct. 118, 10 octombrie 2002, și M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 73 si 149).

Totodată, trebuie avut în vedere că măsura de emitere a unui ordin de protecție dispusă în considerarea protejării drepturilor unei alte persoane constituie o ingerință în dreptul la viața privată a presupusului agresor împotriva căruia se dispune și trebuie să fie justificată de împrejurările constatate din coroborarea ansamblului probator precum și să prezinte caracter proporțional cu gravitatea faptelor pretins săvârșite.

Cu ocazia interogatoriului reclamanta a relatat că pârâtul este un om bun doar că  din anul 2019 a fost diagnostica cu anumite afecţiune, Alzheimeir si demenţă şi de  atunci a început să facă crize din orice nimic spunându-i că dacă nu pleacă de bună voie o va arunca de la etaj. Pârâtul a dat-o afară, a schimbat încuietorile de la imobil, şi a stat la sora sa din data de 24.12.2022 şi de atunci nu s-a mai întâlnit cu pârâtul, acesta nedorind să mai vorbească cu aceasta la telefon şi nici să o mai primească în casă.

Reclamanta a mai susţinut că nu a introdus acţiune de divorţ deoarece are o pensie de 1000 lei, iar un eventual proces este de durată, iar ea nu are unde să locuiască, temerea sa este că atunci când  pârâtul se  enervează face rău, ţipă, urlă, a ameninţat-o, iar ea intră într-o stare de teamă. Mai arată că ultimele discuţii cu pârâtul le-a avut în decembrie 2021, atunci i-a fost teamă de acesta şi de atunci, din data de 24 decembrie, locuieşte la sora sa, iar în noaptea de 23/24 decembrie a  dormit încuiată în dormitor deoarece pârâtul s-a enervat de la un raft la sifonier, iar pe data de 23 decembrie, pârâtul i-a spus să plece din domiciliu, însă ea nu a sunat la poliţie deoarece pârâtul este foarte agitat, se enervează si nu doreşte să-i facă rău.

Reclamanta mai arată că prin ordinul de protecţie se poate soluţiona problema dintre părţi, casa poate fi partajată deoarece este compusă din parter, etaj şi mansardă şi are 4 intrări diferite, iar ordinul de protecţie nu ar detensiona situaţa până ce pârâtul nu va urma un tratament, aceasta fiind  declanşatorul bolii de care suferă pârâtul.

Aceasta mai relatat că doreşte ca ambele părţi să urmeze tratament, situaţie în care apreciază că lucrurile s-ar îmbunătăţi.

În cauză a fost audiată martora SF care a declarat că în data de 23.12.2021 a existat un conflict între părţi în care pârâtul i-a spus reclamantei să plece din casă de bună voie iar a doua zi a venit şi a luat-o pe reclamantă din domiciliul comun. A relatat că pârâtul nu este violent fizic, niciodată nu a fost cu reclamanta însă uneori a mai spus vorbe nepotrivite. În schimb nu o mai lasă să între în casa comuna, aceasta schimbând încuietorile de la casă.

Instanţa reţine că stare conflictuală din părţi este cunoscută de ambele părţi, iar această stare conflictuală este legată de faptul că pârâtul nu mai doreşte să convieţuiască cu reclamanta, iar aceasta a schimbat încuietoarele de la imobilul domiciliul comun.

Este adevărat că între soţi au existat discuţii şi tensiuni, însă acestea nu au fost de o gravitate atât de mare încât să pună în pericol viața și integritatea fizică ori psihică sau libertatea persoanei, astfel încât să se impună emiterea unui ordin de protecție împotriva pârâtului.

Deși este evident faptul că părțile au o relație tensionată din ansamblul probelor administrate în cauză nu a rezultat o stare de pericol în sensul prevăzut de art. 38 alin. 1 din Legea 217/2003 pentru reclamantă, pentru ca în scopul înlăturării stării de pericol să se emită ordin de protecție.

Emiterea ordinului de protecție, reprezintă o măsură ce trebuie adoptată în situația în care există dovezi certe din care rezultă faptul că integritatea fizică sau psihică a unei persoane ar fi pusă în pericol în situația în care nu s-ar adopta o atare măsură de natură să restrângă drepturile celui care ar periclita siguranța fizică sau psihică a unui membru al propriei familii.

Măsura adoptată trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol pe care îl reprezintă acțiunile sau inacțiunile întreprinse de persoana care a exercitat actele de violență și cu intensitatea acestora.

Din cuprinsul cererii formulate și a motivelor rezultă că prin acest demers judiciar tinde la emiterea ordinului de protecție, însă, aceste măsuri pot fi luate doar dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru emiterea ordinului de protecție, ori, în speță nu s-a făcut dovada existenței unor acte de violență psihică şi verbală exercitate de pârât și care să fie de natură să pună în pericol viața, sănătatea sau integritatea fizică ori psihică a reclamantei și care să aducă atingere normelor de conduită în vigoare.

Din această perspectivă, instanța reține că potrivit art. 249 din Codul de procedură civilă adoptat prin legea nr. 134/2010, sarcina probei incumbă celui care susține o anumită situație de fapt sau existența unui anumit drept înaintea instanței.

Raportat la susţinerile ambelor părţi, instanţa constată că nu există în prezenta cauză un risc pentru viaţa reclamantei, aceasta fiind revoltată de situaţia existentă între părţi.

Instanţa reţine că între părţi există un conflict vechi, generat de faptul că pârâtul nu o mai primeşte în domiciliul comun pe reclamantă.

Din interogatoriul administrat în faţa instanţei dar şi din declaraţia martorei rezultă că singurul conflict între părţi este general de modul în care pârâtul a ales să folosească în mod exclusiv bunul proprietate comună.

Instanţa reţine că starea conflictuală existentă între părţi nu este de natură a genera reclamantei o temere reală pentru viaţa sa, ameninţările pârâtului nefiind probate în niciun fel, ci se circumscrie unor stări conflictuale existente între foşti soţi care îşi dispută masa partajabilă.

Instanța apreciază că actele pârâtului nu pot fi calificate drept violență în sensul Legii nr.217/2003, lipsind atât gravitatea, cât și frecvența necesare. Faptul că reclamanta, prin prisma experienței și principiilor sale de viață, percepe hiperbolizat anumite manifestări  ale pârâtului și este mai afectată decât o persoană medie în condiții similare nu constituie justificare pentru emiterea unui ordin de protecție, fiind necesar a se respecta o proporționalitate între nevoia reală de protecție a victimei și restrângerea drepturilor pretinsului agresor.

Conflictul dintre aceștia poate îmbrăca doar forma unui litigiu civil în legătură cu proprietatea imobilului în discuție.

Din aceste mijloace de probă, instanţa constată că nu s-a făcut dovada unor acte de violenţă verbală manifestate de către agresor asupra victimei, în înţelesul art. 4 din Legea nr. 217/200. Pentru a se dispune măsurile legale prevăzute de Legea nr. 217/2003, trebuie să existe dovada că măsura ordinului de protecţie se impune pentru înlăturarea unui pericol, or, un atare pericol nu rezultă că s-a produs, cel puţin la nivel psihologic în persoana victimei. Instanța reține că, din probele administrate în cauză, nu rezultă, fără putință de tăgadă, că agresorul a manifestat acte de violență verbală care au fost de natură să pună în pericol viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea victimei, astfel încât să justifice luarea măsurilor de protecţie prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 217/2003.

Raportat la susţinerile ambelor părţi, instanţa constată că nu există în prezenta cauză un risc pentru viaţa reclamantei, aceasta fiind revoltată de situaţia existentă între părţi.

Instanţa reţine că între părţi există un conflict care se întinde pe o perioadă mai lungă, lucru confirmat de martora SF.

Instanţa nu tăgăduieşte nici saturaţia la care este cu putinţă ca în timp părţile să fi ajuns, din pricina multiplelor neînţelegeri şi conflicte a reproşurilor şi a problemelor întâmpinate.

Cu toate acestea, raportat la scopul luării măsurii emiterii unui ordin de protecţie, instanţa apreciază că situaţia din prezenta cauză nu se circumscrie.

Aşa cum a arătat mai sus, în prezenta cauză, făcând raportarea la probatoriul existent, instanţa a reţinut dovedită fără putinţă de tăgadă numai violenţa verbală, generarea scandalului și a tensiunii reciproce.

Fără a nega capacitatea acestei forme de violenţă de a constitui temei pentru luarea unei măsuri provizorii precum cea a ordinului de protecţie, instanţa constată că aceasta nu este însă o condiţie singulară.

Ea trebuie coroborată cu natura particulară, recentă şi gravă a evenimentului, care o face să constituie un factor de pericol iminent, care creează o temere victimei, şi care nu se poate înlătura altfel decât prin îndepărtarea agresorului prin emiterea ordinului.

Din această perspectivă, instanţa apreciază că reclamanta nu a putut proba faptul că în legătură cu acest eveniment a resimţit o temere aparte, mai mare decât în alte ocazii, care nu se poate risipi decât prin punerea sa la adăpost faţă de pârât. Mai degrabă, prin prezentul ordin, aceasta a demonstrat că nu mai are capacitatea să tolereze neînelegerile, conflictele, că a ajuns la saturaţie, astfel că doreşte să-şi găsească liniştea, să nu mai aibă legături sau contact cu pârâtul, să fie ferită de acesta.

Cele de mai sus, pe care instanţa nu le contestă şi le poate înţelege foarte bine, se pot soluţiona însă prin partajarea imobilului în care locuiesc cei doi, astfel încât niciunul din ei să nu mai aibă niciun fel de contact cu celalalt şi să nu mai fie nevoiti să se întâlnească sau să se audă şi să se deranjeze reciproc, nefiind incidente dispoziţiile din materia ordinului de protecţie.

Altfel spus, emiterea unui ordin de protecţie presupune intervenţia brutală a autorităţilor (instanţa de judecată şi alte autorităţi ale statului) în dreptul la viaţa privată a persoanelor, prin limitarea/îngrădirea extremă a unor drepturi, până la suprimarea temporară a acestora, care nu poate avea loc decât în condiţii absolut excepţionale, când în lipsa intervenţiei se poate intui existenţa unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a vieţii persoanei/persoanelor agresate, generată de violenţa agresorului manifestată în diferitele modalităţi descrise de lege.

Evident relaţia dinte părţi este una tensionată, ambele părţi adoptând un comportament nefiresc, deşi ar fi putut găsi modalităţi pentru a evita aceste neînţelegeri. La data de 23.12.2021 tensiunea dintre părţi a fost una ridicată, care a condus la acte de violenţă reduse, recunoscute în parte de ambele părţi. Aceste fapte pot reprezenta, aşa cum am arătat mai sus, motive de divorţ, însă pentru a putea fi emis ordinul de protecţie trebuie îndeplinite condiţiile expuse mai sus.

Având în vedere și considerentele de fapt expuse anterior, instanța apreciază că în cauza dedusă judecății nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru emiterea unui ordin de protecție. Astfel, din probele administrate a rezultat că nu au existat acte de violență, în sensul art. 4 din Legea nr. 217/2003.

În consecință, instanța va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Cu privire la onorariul avocaților din oficiu, instanţa urmează să dispună plata sumei de câte 500 lei, reprezentând onorariul avocaților din oficiu desemnați să asigure asistenţa juridică obligatorie a reclamantei și a pârâtului, din fondurile Ministerului Justiţiei, prin raportare la prevederile art.2 pct.1 lit.o) din Protocolul privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică.

Domenii speta

Spete similare