Refugiați. Definirea noțiunii de persecuție. Obligația de a urmări stadiul procedurii.

Actele de persecuție pot lua, după caz, forma actelor de violență fizică și psihică, inclusiv a actelor de violență sexuală, a măsurilor legale, administrative, polițienești și/sau judiciare, care sunt discriminatorii sau sunt aplicate într-o manieră discriminatorie, a acuzării sau pedepsei disproporționate ori discriminatorii, a imposibilității rejudecării ca urmare a unei pedepse discriminatorii sau disproporționate, a acuzării sau pedepsirii ca urmare a refuzului de îndeplinire a serviciului militar în caz de conflict, atunci când îndeplinirea serviciului militar ar presupune săvârşirea de crime sau acte care intră sub incidența cauzelor de excludere prevăzute la art. 25 alin. (1) din lege ori a abuzurilor sau actelor de discriminare specifice genului, precum și abuzurilor sau actelor de discriminare specifice privind copiii.

Atitudinea petentului, părăsind centrul de cazare, denotă dezinteres total faţă de procedura declanşată. Potrivit art. 19 lit. e, f și g din Legea nr. 122/2006, pe durata procedurii de azil, străinul care solicită acordarea unei forme de protecţie are obligaţia de a urmări stadiul procedurii şi de a informa autorităţile competente cu privire la orice schimbare de reşedinţă, obligaţia de a răspunde la solicitările organelor cu atribuții în domeniul azilului și obligaţia de a nu părăsi localitatea de reşedinţă fără autorizarea Oficiului Român pentru Imigrări.

Sentința civilă nr. 5821/23.08.2022 a Judecătoriei Galați

Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. 1 din Legea nr. 122/2006, statutul de refugiat se recunoaşte, la cerere, cetățeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social, se află în afara țării de origine şi care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu doreşte să solicite protecţia respectivei țări precum şi apatridului care, aflându-se din motivele menţionate anterior în afara țării în care avea reşedinţa obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu doreşte să se întoarcă în respectiva ţară şi cărora nu li se aplică cauzele de excludere de la recunoaşterea statutului de refugiat, prevăzute de lege.

Protecţia subsidiară, pe de altă parte, se poate acorda, în condiţiile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 122/2006, cetățeanului străin sau apatridului care nu îndeplineşte condiţiile pentru recunoaşterea statutului de refugiat şi cu privire la care există motive întemeiate să se creadă că, în cazul returnării în ţara de origine, respectiv în ţara în care îşi avea reşedinţa obișnuită, va fi expus unui risc serios, în sensul prevederilor alin. 2, care nu poate sau, din cauza acestui risc, care nu doreşte protecţia acelei țări şi căruia nu i se aplică cauzele de excludere de la acordarea acestei forme de protecţie, prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. 1 lit. a din Legea nr. 122/2006, cererea de azil ce face obiectul procedurii accelerate este considerată evident nefondată dacă se constată, în cazurile enumerate la alin. 2, lipsa de fundament al invocării unei temeri de persecuție sau a expunerii la un risc serios în ţara de origine, în condiţiile art. 23 alin. 1 sau ale art. 26 din lege. Astfel, lipsa de fundament al invocării unei temeri de persecuție sau a expunerii la un risc serios în ţara de origine există în următoarele cazuri: a) solicitantul nu invocă nicio temere de persecuție în sensul art. 23 sau o expunere la un risc serios în sensul art. 26; b) solicitantul nu oferă date sau informaţii în sensul că ar fi expus unei temeri de persecuție sau unui risc serios ori relatările sale nu conțin detalii circumstanțiale sau personale; c) cererea de azil este evident lipsită de credibilitate, în sensul că relatarea solicitantului este incoerentă, contradictorie sau flagrant neadevărată faţă de situaţia din ţara sa de origine.

Potrivit art. 12 din  H.G nr. 1251/2006, la aprecierea temerii bine întemeiate de persecuție, potrivit art. 23 alin. 1 şi a riscului serios potrivit art. 26 din lege autoritatea competentă va lua în considerare atât dacă aceasta a fost cauzată de evenimente care s-au petrecut anterior părăsirii țării de origine, cât şi dacă aceasta a fost cauzată de evenimente care s-au petrecut ulterior părăsirii țării de origine. De asemenea, autoritatea competentă va lua în considerare că temerea bine întemeiată de persecuție, în sensul art. 23 alin. 1 din lege, poate fi cauzată şi de acţiunile desfăşurate de solicitant după părăsirea țării de origine, îndeosebi atunci când s-a stabilit că acţiunile respective constituie expresia şi continuarea convingerilor sau a orientărilor pe care le avea în ţara de origine.

Potrivit art. 9 alin. 1 din HG nr. 1251/2006, la stabilirea îndeplinirii condiţiei referitoare la persecuție autorităţile competente trebuie să aibă în vedere actele şi faptele care a) sunt suficient de grave prin natura lor sau datorită includerii acestora într-o practica sistematica, precum si datorită recurenței lor, încât să constituie o încălcare grava a drepturilor fundamentale ale omului, în special a drepturilor de la care nu se pot face derogări potrivit art. 15 alin. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, încheiata la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificata prin Legea nr. 30/1994 sau b) alcătuiesc un ansamblu de măsuri diverse, inclusiv încălcări ale drepturilor omului, care sunt suficient de grave pentru a afecta o persoană în aceeaşi măsură prevăzută la lit. a).

 Actele şi faptele prevăzute la alin. 1 pot fi considerate că reprezintă persecuție dacă au fost determinate de motive cum sunt rasa, naționalitatea, religia, apartenența la un anumit grup social sau opinia politică, indiferent dacă acestea sunt reale sau au fost atribuite persoanei în cauză de agentul care exercită persecuția.

Actele de persecuție pot lua, după caz, forma actelor de violență fizică și psihică, inclusiv a actelor de violență sexuală, a măsurilor legale, administrative, polițienești și/sau judiciare, care sunt discriminatorii sau sunt aplicate într-o manieră discriminatorie, a acuzării sau pedepsei disproporționate ori discriminatorii, a imposibilității rejudecării ca urmare a unei pedepse discriminatorii sau disproporționate, a acuzării sau pedepsirii ca urmare a refuzului de îndeplinire a serviciului militar în caz de conflict, atunci când îndeplinirea serviciului militar ar presupune săvârşirea de crime sau acte care intră sub incidența cauzelor de excludere prevăzute la art. 25 alin. (1) din lege ori a abuzurilor sau actelor de discriminare specifice genului, precum și abuzurilor sau actelor de discriminare specifice privind copiii.

Se reţine că agenţii de persecuție, potrivit art. 11 din H.G. nr. 1251/2006 pot fi statul, partidele sau organizaţiile care controlează statul sau o parte importantă din teritoriul acestuia; agenți neguvernamentali, în cazul în care se poate demonstra că agenţii menţionaţi la lit. a) şi b), inclusiv organizaţiile internaționale, nu pot sau nu doresc să acorde o protecţie împotriva persecuțiilor sau a riscurilor serioase în sensul art. 111. De asemenea, în ceea ce priveşte condiţia riscului serios de a fi supus torturii sau tratamentelor inumane ori degradante acesta trebuie să fie mai mult decât o simplă posibilitate.

Un solicitant al statutului de refugiat trebuie, în mod normal, să prezinte motive serioase care se bazează pe teama sa individuală de persecuție. Se poate presupune că o persoană are o temere bine întemeiată de a fi persecutată dacă a fost deja victima persecuției dintr-unul din motivele enumerate în Convenţia din 1951. Totuşi, cuvântul "temere" nu se referă numai la persoane care au fost deja persecutate, ci şi la acelea care doresc să evite o situaţie ce ar atrage riscul persecuției.

Statutul de refugiat nu este determinat doar de simpla existenţă a unei stări de spirit a celui în cauză, ci şi de situaţia obiectivă pe care se bazează aceasta. Termenul "temeri bine întemeiate" conţine deci atât un element subiectiv cât şi unul obiectiv, iar pentru determinarea existenţei unei temeri bine întemeiate trebuie luate în considerație ambele elemente.

Datorită importanței pe care definiția o acordă elementului subiectiv, o stabilire a credibilității este indispensabilă, acolo unde circumstanțele invocate nu reies suficient de clar din faptele din dosar. Va fi necesar să se ia în considerație trecutul personal şi familial al solicitantului, apartenența sa la un anume grup rasial, religios, naţional, social sau politic, interpretarea sa personală a situaţiei în care se află şi experiențele sale personale - cu alte cuvinte, orice ar putea servi pentru a indica faptul că motivul predominant al cererii sale este temerea. Temerea trebuie să fie rezonabilă. Totuşi, temerea exagerată poate fi bine întemeiată dacă, ţinând cont de toate elementele cazului respectiv, o astfel de stare de spirit poate fi considerată justificată.

Instanţa constată, după stabilirea elementelor de fapt şi analiza temeiurilor de drept invocate de părţi, faptul că situaţia particulară a petentului ce a determinat părăsirea țării de origine nu justifică acordarea sprijinului statului român, în condiţiile art. 23 sau ale art. 26 din  Legea nr. 122/2006, aspectele susţinute nefiind nici suficiente pentru recunoaşterea statului de refugiat, nici pertinente pentru acordarea unei protecții subsidiare.

Așadar, solicitantul nu a invocat o temere personală raportată la situaţia generală din ţara de origine/zona din care provine, astfel încât nu poate fi reţinut un risc individualizat la adresa sa. În contextul în care nu este negată seriozitatea motivelor invocate, se observă totuşi lipsa unei legături cauzale directe şi suficiente între situaţia personală a solicitantului relatată cu ocazia interviului preliminar şi posibilitatea ca acesta să fie persecutat din motive confesionale ori supus unui risc actual sau cel puţin previzibil, refuzul de întoarcere în ţara de origine având o cauză economică, respectiv lipsa mijloacelor de trai ori a posibilităților de dezvoltare pe plan financiar.

Mai mult decât atât, reţine instanţa că atitudinea petentului, părăsind centrul de cazare, denotă dezinteres total faţă de procedura declanşată. Potrivit art. 19 lit. e, f și g din Legea nr. 122/2006, pe durata procedurii de azil, străinul care solicită acordarea unei forme de protecţie are obligaţia de a urmări stadiul procedurii şi de a informa autorităţile competente cu privire la orice schimbare de reşedinţă, obligaţia de a răspunde la solicitările organelor cu atribuții în domeniul azilului și obligaţia de a nu părăsi localitatea de reşedinţă fără autorizarea Oficiului Român pentru Imigrări.

Instanţa constată că, în cauză, petentul a încălcat, fără motiv întemeiat, obligaţia de a urmări stadiul procedurii de azil şi de a informa autorităţile competente cu privire la orice schimbare de reşedinţă, precum şi cea de a nu părăsi localitatea de reşedinţă fără autorizarea intimatei.

Domenii speta

Spete similare