Pretenții. Răspundere civilă delictuală.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 01.10.2019, sub nr. 28837/299/2019, reclamanții Sectorul 1 al Municipiului B. prin Primar pentru Primăria Sectorului 1 B. și Primarul Sectorului 1 al Municipiului B. pentru Primăria Sectorului 1 B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Biroul Executorilor Judecătorești Asociați I., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 7.675,5 lei reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de judecarea dosarului nr. 5373/299/2017, solicitate pe cale separată.

În motivare, a arătat că între părţi s-a derulat litigiul civil ce a făcut obiectul dosarului nr. 5373/299/2017 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în cadrul căruia BEJA I. a solicitat validarea popririi din data de 20.12.2016 în dosarul nr. 269/2016, iar prin s.c nr. 4580/08.06.2017 instanța a respins cererea de validare a popririi, modificată, ca rămasă fără obiect, a luat act că petentul B.E.J.A. "I." nu a solicitat cheltuieli de judecată și că terţii popriţi au precizat că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Au precizat reclamanții că cererea de validare a popririi a fost introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosință și fără calitate procesuală pasivă, iar prin răspunsul la întâmpinare BEJA a arătat că renunță la cererea de validare formulată în contradictoriu cu Primăria Sectorului 1 B., ceea ce echivalează cu o recunoaștere tacită a propriei culpe pentru promovarea unei acțiuni neîntemeiate.

Reclamanții au menționat că pentru asigurarea apărării în dosarul nr. 5373/299/2017 au efectuat cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat, fiind emise facturile fiscale nr. 1249/30.04.2017 în valoare de 4.349,45 lei și nr. 1266/31.05.2017 în valoare de 3.326,05 lei. Facturile au fost achitate din bugetul public local al Sectorului 1 al mun. B. prin ordin de plată nr. 1745/12.06.2017 și nr. 2101/12.07.2017.

Au învederat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată au caracter necesar, real, cert, lichid și exigibil.

În drept, au invocat prevederile art. 30, art. 194, art. 453 alin. (1), art. 790 alin.(1), art. 406 alin. (3) C. proc. civ., art. 1357 C. civ., art. 21 din Legea nr. 215/2001, art. 109 din O.U.G. nr. 57/2019, O.U.G. nr. 80/2013.

În dovedire, au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

La data de 20.10.2019, pârâta E. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, a arătat că cererea de validare a popririi a rămas fără obiect, debitorul achitându-și datoria. A precizat că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este exorbitantă, având în vedere că procesul a avut un singur termen de judecată, iar reclamanta are un serviciu juridic, nefiind necesară angajarea unui avocat din bani publici. Totodată, a menționat că s-a ajuns la validarea popririi tocmai din culpa reclamantei, care, ca ordonator de credite al debitorului, avea obligația să monitorizeze dacă acesta a făcut sau nu plățile la timp.

Pârâta a mai precizat că nu a formulat cererea de validare a popririi, că prin întâmpinare  și-a exprimat punctul de vedere conform căruia Primăria Sectorului 1 nu are capacitate procesuală, dar și că nu s-a dovedit prejudiciul și fapta cauzatoare de prejudicii.

În drept, a invocat art. 205 C. proc. civ.

În dovedire, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

La data de 30.10.2019, pârâtul BEJA I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivare, a arătat pârâtul că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât executorul judecătoresc poate dobândi calitate procesuală doar atunci când refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare. A precizat că în procedura de validare a popririi, executorul nu are calitate de reclamant, nu reprezintă creditorul și nu poate fi subiect al raportului juridic în obligația de plată a cheltuielilor de judecată. În această procedură, executorul își păstrează doar calitatea de a sesiza instanța, după care se vor cita obligatoriu creditorul și debitorul.

A mai menționat că răspunderea executorului poate fi angajată numai pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor profesionale, iar prin sesizarea instanței cu cererea de validare a popririi executorul și-a exercitat o prerogativă conferită de lege, nefiind adusă vreo dovadă a abuzului de drept. A invocat și decizia RIL nr. 8/2016 a ICCJ.

În drept, a invocat art. 15, art. 205 C. proc. civ., Legea nr. 188/2000, art. 1357 C. civ.

În dovedire, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.

Analizând probele administrate în cauză, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

În fapt, instanţa reţine că prin acțiunea înregistrată pe rolu1 Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nr. dosar 5373/299/2017, petentul BEJA I. a chemat în judecată pe creditoarea E. S.R.L., debitoarea Școala cu Clasele I-VIII nr. ..., terții popriți AU și al US Sector 1 și Primăria Sectorului 1 B., solicitând validarea popririi înființate prin adresa din data de 20.12.2016 în dosar executare nr. 269/2016 până la concurența sumei de 101.781,38 lei.

Prin s.c nr. 4580/08.06.2017, definitivă prin neapelare, instanța a respins cererea de validare a popririi, modificată, ca rămasă fără obiect, a luat act că petentul B.E.J.A. "I." nu a solicitat cheltuieli de judecată și că terţii popriţi au precizat că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru organizarea apărării în dosarul nr. 5373/299/2017, în baza contractului de servicii juridice nr. J-AC 37/24.04.2017 încheiat cu Cabinet de Avocat I., Sectorul 1 al Municipiului B. a efectuat cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat, fiind emise facturile fiscale nr. 1249/30.04.2017 în valoare de 4.349,45 lei și nr. 1266/31.05.2017 în valoare de 3.326,05 lei. Facturile au fost achitate de Sectorul 1 al Municipiului B. prin ordin de plată nr. 1745/12.06.2017 și nr. 2101/12.07.2017.

În drept, potrivit art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate, conform art. 451 C. proc. civ., întrucât a determinat, în mod culpabil, în sensul art. 1349 Cod civil, efectuarea unor cheltuieli de către partea adversă.

Textul nu distinge după cum solicitarea de obligare la plata acestor cheltuieli se face pe cale accesorie, în cadrul procesului în vederea căruia au fost efectuate sau pe cale separată, iar unde legea nu distinge, nici cei chemaţi să o aplice nu o pot face, potrivit adagiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Regimul acordării cheltuielilor de judecată este guvernat de principiul disponibilităţii, ceea ce înseamnă că acestea vor fi acordate numai în măsura în care au fost solicitate. Dacă persoanele implicate într-un litigiu nu au solicitat cheltuieli de judecată în cadrul procesului, nimic nu se opune ca acestea să fie solicitate pe calea unei acţiuni separate, indiferent dacă în procesul care le-a generat s-a făcut sau nu menţiunea ca acestea urmează a fi solicitate pe cale separată.

De asemenea, prin Decizia nr. 59/2017 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 18.858/4/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluţionat definitiv, dispoziţiile art. 453 alin. (1) Codul de procedură civilă rămân aplicabile.

În speță, cu privire la apărarea pârâtului BEJA I., referitoare la faptul că nu are calitate procesuală pasivă, instanța constată că BEJA I. a figurat ca participant în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. 5373/299/2017, astfel că nu se poate susține că executorul judecătoresc nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, în care se solicită, pe cale separată, cheltuielile de judecată efectuate în dosarul antemenționat. Apărările executorului judecătoresc privind lipsa calităţii procesuale pasive au fost calificate ca fiind chestiuni de fond, urmând a fi analizate ca atare.

Astfel, se constată că, prin decizia nr. 8 din 16 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. 1 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 460 alin. 1, art. 246 alin. 1 şi 3 şi art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) şi (3) şi art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanţă, ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit sau de către debitor. Decizia Înaltei Curți este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

În considerentele deciziei, Înalta Curte a reținut:

„În esenţă, problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti vizează posibilitatea legală de obligare a executorului judecătoresc, în raport cu conţinutul normelor speciale înscrise în legea care reglementează activitatea acestei categorii profesionale, la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la judecarea cererii de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanţă, în acest ultim caz interpretarea vizând doar situaţia în care respingerea cererii de validare a fost consecinţa îndeplinirii obligaţiilor rezultate din titlul executoriu.

13. Referitor la interpretarea dispoziţiilor legale în discuţie, cu titlu prealabil, se impune a sublinia faptul că executarea în natură şi voluntară a obligaţiei stabilite în sarcina debitorului printr-o hotărâre judecătorească sau alt titlu executoriu a fost transpusă în planul dreptului procesual civil, cu valoare de principiu. Însă, în situaţia neexecutării benevole de către debitor a obligaţiei sale, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procedurale menite realizării dreptului recunoscut creditorului, prin titlul său executoriu. Astfel, în situaţia în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, la cererea creditorului, dacă prin lege nu se dispune altfel, ca expresie a aplicabilităţii principiului disponibilităţii şi în materia executării silite.

14. Codul de procedură civilă şi Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, consacră regula potrivit căreia executarea silită a oricărui titlu executoriu se realizează de către executorul judecătoresc căruia i se conferă un rol activ în tot cursul executării, drept consecinţă a faptului că acesta exercită un serviciu public, a cărui normală desfăşurare trebuie garantată chiar de către stat, în virtutea obligaţiei pozitive reglementate, în mod expres, în art. 626 din Codul de procedură civilă. Aşadar, impunerea realizării întocmai a dispoziţiilor cuprinse în titlul executoriu se duce la îndeplinire cu concursul organului de executare, respectiv al executorului judecătoresc, acesta fiind autoritatea învestită de stat cu puterea de a impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane care deţin bunurile acestuia obligaţia de a executa dispoziţiile cuprinse în titlul executoriu.

15. Problema de drept asupra căreia instanţa supremă este chemată a se pronunţa reclamă necesitatea de a clarifica împrejurarea dacă, în raport cu statutul şi competenţa conferite prin legea specială şi dispoziţiile procedurale, executorul judecătoresc are calitatea de parte în procedura de validare a popririi, dat fiind faptul că temeiul juridic pentru acordarea cheltuielilor de judecată este reprezentat de atitudinea procesuală culpabilă a părţii care "cade în pretenţii", deoarece, potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 [corespondent art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă], obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată poate fi instituită numai în sarcina persoanei care are calitatea de parte. Dispoziţiile înscrise în Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de executor judecătoresc stipulând, în cuprinsul art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a), că executorii judecătoreşti sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public constând în executarea silită a dispoziţiilor civile din titlurile executorii, precum şi îndeplinirea altor atribuţii date prin lege în competenţa lor. Totodată, articolul 2 alin. (2) din acelaşi act normativ stipulează că actele îndeplinite de executorii judecătoreşti, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura acestora, precum şi numărul de înregistrare şi data, sunt acte de autoritate publică şi au forţa probantă prevăzută de lege. Aşadar, din interpretarea sistematică a celor două articole evocate rezultă că profesia de executor judecătoresc are un statut special, care implică exercitarea autorităţii statului în vederea ducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în hotărârile judecătoreşti şi alte titluri executorii, scop în care legiuitorul a conferit autoritatea necesară actelor înfăptuite de către acesta, în cadrul competenţelor sale, calificându-le ca acte de autoritate publică, cu forţa probantă corespunzătoare unor asemenea acte, în măsura în care sunt datate şi înregistrate şi poartă ştampila şi semnătura executorului judecătoresc.

16. Examinarea poziţiei procesuale a executorului judecătoresc pentru sesizarea instanţei de executare în vederea validării popririi reclamă necesitatea de a se avea în vedere natura juridică a etapei validării, respectiv de măsură de executare silită, în cadrul procedurii de urmărire silită prin poprire. În scopul eficientizării procedurii execuţionale a popririi, legiuitorul a prevăzut posibilitatea executării silite directe a terţului poprit, în cazul în care nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale ce îi revin pentru efectuarea popririi. Or, această posibilitate de constrângere a terţului, realizată prin intermediul instanţei de executare, evidenţiază importanţa validării popririi ca procedură de excepţie, determinată de conduita terţului poprit. Astfel, potrivit art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 [corespondent art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă] "Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi".Textul analizat consacră sfera persoanelor cărora legiuitorul le deschide exerciţiul dreptului de a sesiza instanţa de executare cu cerere de validare în scopul aplicării normelor sancţionatoare în privinţa terţului care nu a îndeplinit obligaţiile legale ce îi reveneau pentru efectuarea popririi şi îndestularea creanţei creditorului. Refuzul terţului poprit de a executa poprirea poate echivala cu o nerecunoaştere a creanţei, astfel încât creditorul urmăritor şi debitorul, ca părţi ale raportului juridic execuţional, derivat din titlul executoriu, justifică interesul în formularea cererii de validare a popririi. În cursul acestei proceduri, ce îmbracă forma unui proces civil, instanţa are obligaţia să verifice, pe fond, existenţa raporturilor obligaţionale dintre părţi, pentru a da o hotărâre de validare a popririi. Din această perspectivă, trebuie avut în vedere că etapa validării popririi are ca efect principal transferul creanţei poprite din patrimoniul debitorului urmărit în cel al creditorului popritor, cesiune necesară atunci când terţul nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite de lege în sarcina sa şi care constituie temeiul de drept material al urmăririi directe a patrimoniului terţului poprit, în măsura necesară realizării sumelor pentru care s-a dispus validarea şi care constituie titlul executoriu al creditorului popritor împotriva terţului poprit. Drept urmare, numai în contradictoriu cu aceste părţi ale raportului juridic dedus judecăţii se analizează dacă terţul poprit datorează sume de bani, cu respectarea pentru toate părţile a garanţiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil.

17. Cu titlu de excepţie de la principiul disponibilităţii, pe lângă creditorul urmăritor şi debitor, dispoziţiile procedurale conferă expres şi executorului judecătoresc dreptul de a sesiza instanţa de executare cu cerere de validare a popririi. Aşadar, normele înscrise în art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 [corespondent art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă] instituie ex lege dreptul executorului judecătoresc de a sesiza instanţa de executare cu cerere de validare a popririi şi, implicit, îi conferă o legitimare procesuală specială într-un atare demers judiciar, în considerarea serviciului public îndeplinit, de a pune în executare dispoziţiile civile din titlurile executorii, potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Dat fiind caracterul de măsură de executare al etapei validării popririi, raţiunea justificării unui atare caz de intervenţie activă a executorului judecătoresc în cadrul procedurii judiciare execuţionale se axează pe considerente de asigurare a legalităţii actelor de urmărire pe care acesta le îndeplineşte şi de recunoaştere a posibilităţii organului de executare de a sesiza instanţa de executare, ca expresie a rolului său activ în desfăşurarea executării silite. În plus, validarea popririi constituie un act de executare a cărui îndeplinire este solicitată de executor în beneficiul creditorului, ca orice act de executare efectuat de către acesta, ce are ca finalitate realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

18. Astfel, configurarea elementelor legitimării procesuale extraordinare a executorului judecătoresc în cadrul cererii de validare a popririi, în considerarea atribuţiilor ce-i sunt acordate de lege în procedura execuţională, se circumscrie unui mecanism juridic de realizare a obligaţiei impuse persoanelor care datorează sume de bani debitorului urmărit sau deţin bunuri pentru acesta de a comunica informaţiile necesare. Cum actele executorului judecătoresc sunt calificate ca acte de autoritate publică, ce pot fi duse la îndeplinire prin constrângere, sesizarea instanţei de executare cu cererea de chemare în judecată a terţului poprit reprezintă o modalitate de a-l obliga să răspundă cu privire la sumele de bani ori titlurile pe care le datorează debitorului.

19. Faptul că dispoziţiile procedurale recunosc executorului judecătoresc, faţă de rolul central şi esenţial pe care îl exercită în desfăşurarea executării silite, dreptul de a sesiza instanţa în vederea validării popririi nu are semnificaţia că, în urma exercitării acestei prerogative, acesta dobândeşte calitate procesuală proprie. Executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuţional existent între creditor şi debitor, care are ca temei titlul executoriu şi nu se află în niciun raport juridic legal cu terţul poprit care, la rândul lui, se află într-un raport juridic obligaţional cu debitorul şi este obligat, prin lege, faţă de creditor să indisponibilizeze sumele de bani pe care le datorează debitorului, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit. Legitimarea procesuală a executorului judecătoresc, conferită de lege, este una limitată şi diferită de calitatea subiectelor de drept implicate în poprire, iar poziţia sa procesuală nu poate fi confundată cu cea a părţilor raportului juridic din procedura validării popririi, ale căror demersuri judiciare urmăresc să protejeze drepturi şi interese proprii în justiţie (...). Tocmai pentru acest motiv, când sesizarea instanţei cu cerere de validare a popririi este realizată numai de către executorul judecătoresc, în calitate de reclamant trebuie citat creditorul, iar în calitate de intimaţi debitorul şi terţul poprit, deoarece executorul judecătoresc nu acţionează ca parte a procedurii execuţionale, fiind plasat în afara raporturilor juridice existente sau care iau naştere între subiectele de drept cu ocazia validării popririi. Prin urmare, executorul judecătoresc, deşi învestit prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public - ducerea la îndeplinire a obligaţiilor prevăzute de titlul executoriu - serviciu pentru care a fost învestit de către o autoritate publică (Ministerul Justiţiei), îl reprezintă pe creditor în derularea raportului execuţional care s-a născut între creditor şi debitor şi acţionează în interesul unei bune administrări a justiţiei, reprezentând un organ auxiliar al acesteia pentru ducerea la îndeplinire, prin intermediul mijloacelor juridice prevăzute de lege, a dispoziţiilor civile din titlurile executorii.

20. Relativ la activitatea desfăşurată de executorii judecătoreşti, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a statuat (a se vedea Decizia nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 1 august 2007), în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că activitatea executorilor judecătoreşti constituie "un element esenţial al statului de drept", iar, întrucât aceştia nu deţin forţa publică coercitivă, "statului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca ei să poată duce la îndeplinire sarcina cu care au fost învestiţi, în special prin asigurarea concursului efectiv al altor autorităţi care pot impune prin forţă executarea atunci când este cazul, măsuri în lipsa cărora garanţiile de care beneficiază justiţiabilul în faţa instanţelor îşi pierd raţiunea de a fi" (Cauza Pini şi Bertani/Manera şi Atripaldi împotriva României, 2004).

21. Sub acest aspect, subliniind importanţa executării silite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu şi lipsit de eficienţă practică dacă ordinea juridică internă a statului, care respectă preeminenţa dreptului, ar permite ca o hotărâre judecătorească sau un alt înscris care constituie titlu executoriu să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Statul, în calitate de depozitar al forţei publice, este chemat să manifeste un comportament vigilent şi să-l asiste pe creditor în executarea hotărârii care îi este favorabilă. Aşadar, dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti este unul dintre aspectele dreptului de acces la justiţie şi reclamă, prin natura sa, o reglementare din partea statului.

22. În concluzie, recunoscând dreptul executorului judecătoresc de a sesiza instanţa de executare cu cereri care ţin de executarea silită iniţiată la solicitarea creditorului [cu titlu de exemplu: solicitarea privind încuviinţarea executării silite - art. 666 alin. (1) din Codul de procedură civilă; solicitarea privind conexarea executărilor privitor la aceleaşi bunuri - art. 654 alin. (1) din Codul de procedură civilă; solicitarea, în cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti, privind accesul la bunurile debitorului - art. 680 alin. (2) din Codul de procedură civilă; cererea privind constatarea perimării - art. 698 alin. (1) din Codul de procedură civilă; cererea pentru luarea măsurilor de conservare şi administrare a titlurilor de valoare şi de numire, dacă este cazul, a unui curator special - art. 746 alin. (7) din Codul de procedură civilă; cererea de evacuare a debitorului sau a terţului dobânditor din imobilul urmărit - art. 830 din Codul de procedură civilă; solicitarea aplicării de penalităţi debitorului în cadrul executării hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori - art. 910 alin. (3) raportat la art. 906 din Codul de procedură civilă; solicitarea aplicării unei amenzi judiciare oricărei persoane care nesocoteşte dispoziţiile privind desfăşurarea normală a executării silite - art. 188 alin. (2) din Codul de procedură civilă etc.], astfel cum este şi cererea de validare a popririi, legiuitorul nu îi stabileşte şi calitate de parte în raportul juridic dedus judecăţii privind executarea creanţei faţă de debitor, dat fiind caracterul de măsură de executare a etapei validării, natura serviciului prestat de către acesta şi temeiul juridic în baza căruia desfăşoară activitatea de executare silită. Executorul judecătoresc este învestit, prin lege, să îndeplinească un serviciu de interes public în mod independent, actele acestuia fiind acte de autoritate publică, ceea ce îi conferă un statut aparte, de vreme ce i-a fost delegată o parte din puterea publică, respectiv cea referitoare la ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii.

23. Într-adevăr, pe lângă dreptul executorului judecătoresc de a sesiza instanţa de executare, anumite dispoziţii procesuale reglementează expres şi situaţiile în care acesta poate fi chemat în instanţă, conferindu-i calitate procesuală pasivă. Astfel este ipoteza reglementată de art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 [corespondent art. 712 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă], respectiv cazul refuzului începerii executării silite sau a întocmirii unui act de executare în condiţiile prevăzute de lege, precum şi ipoteza formulării unei contestaţii de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă], în această din urmă situaţie efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanţa de executare fiind răsfrânt direct în patrimoniul executorului judecătoresc.24. Însă, în cazul textului legal analizat, reglementat de art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 [corespondent art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă], sesizând instanţa de executare cu cerere de validare a popririi, executorul judecătoresc acţionează ca un mandatar (n.n. – a se observa comparaţie folosită, nefiind vorba despre un contract de mandat în sensul legii civile, noţiunea de mandatar fiind utilizată lato sensu şi inserată într-o structură gramaticală comparativă, nu atributivă), în numele şi interesul creditorului, în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite de lege în procedura execuţională, fiind evident că, din această perspectivă, nu poate fi obligat nici la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanţă, ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit sau de către debitor. Problema suportării cheltuielilor de judecată prilejuite de validarea popririi trebuie analizată doar prin raportare la părţile implicate în această formă de urmărire silită şi ţinând cont de regimul juridic al cheltuielilor de executare reglementat de art. 371^1 din Codul de procedură civilă din 1856, corespondent art. 670 din Codul de procedură civilă, care se va aplica în mod corespunzător”.

În dosarul nr. 5373/299/2017, instanța a respins cererea de validare a popririi ca rămasă fără obiect, reținând că debitorul și-a executat obligația de îi incumba. Or, conform Deciziei RIL nr. 8/2016 a ICCJ, în această situație executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la solicitarea de obligare a creditorului E. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, instanța reține, în primul rând, contrar susținerii reclamanților, că între creditor și executorul judecătoresc nu există un raport de prepușenie și nici un contract de mandat. Legitimarea procesuală a executorului judecătoresc în cererea de validare a popririi derivă din prevederile Legii nr. 188/2000 şi ale Codului de procedură civilă, neputându-se pune problema existenţei unui raport juridic civil între executor şi creditor, ca urmare a existenţei unui contract de mandat (în sensul legii civile).

Pe de altă parte, consideră instanţa că, în ceea ce priveşte pe creditoarea E. S.R.L. nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că societatea nu este partea care a pierdut procesul, nefiind partea care a formulat cererea de chemare în judecată respinsă, ca rămasă fără obiect. Se reţine, în acest context, că nu doar executorul judecătoresc, ci însuşi creditorul are dreptul de a formula o cerere de validare a popririi, ceea ce, în dosarul nr. 5373/299/2017, nu s-a întâmplat, creditorul neacţionând, neformulând cererea de chemare în judecată.

Totodată, chiar reclamantele au recunoscut că în dosarul nr. 5373/299/2017 E. S.R.L. a achiesat la susţinerile terţului poprit Primăria S.1 B., privind lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a acestuia, sens în care nu se poate constata că există o culpă procesuală a creditoarei E. S.R.L. în dosarul 5373/299/2017.

Astfel, nu se poate susţine că există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii a creditorului, motiv pentru care instanţa apreciază că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată şi în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor faţă de pârâta E. S.R.L.

În aceste condiţii, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare