În materia executării ipotecare, după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune pentru valorificarea dreptului personal născut din contractul de credit (cel de 3 ani), obligaţia de restituire în temeiul acţiunii ipotecare executorii nu

Prin î.c. nr. 1910/19.04.2021 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. .../../... s-a respins excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare, precum şi contestaţia la executare.

Prin d.c. nr. 381/12.10.2021, Tribunalul Arad a admis apelul de apelanţii contestatori  A şi B în contradictoriu cu intimata BANCA C împotriva î.c. 1910/19.04.2021 pe care a schimbat-o în parte, sens în care a stabilit că  suma  ce constituie obiectul executării silite imobiliare este formată  exclusiv din debitul principal restant în cuantum de x CHF, la care nu se adaugă alte accesorii în afara cheltuielilor de executare  silită.

În motivarea deciziei sa-u  reţinut următoarele :

„Prima instanţă a respins contestaţia prin care s-a invocat prescrierea dreptului băncii de a executa ipoteca cu motivarea că  termenul aferent de prescripţie este cel de 10  ani,, prev. de art. 405, al. 1 C.pr. civ. 1865 coroborat  cu  art. 706, al.1 C.pr.civ. 1865.

A mai  avut  în vedere prima instanţă  faptul că, a fost  respectat şi termenul de 30  de zile prev. de art. 20  din Legea nr. 190/1999.

Apelanţii au invocat în cererea lor de apel incidenţa prescripţiei de 3 ani cu privire la creanţa principală şi limitarea, astfel, a executării silite asupra bunului ipotecat doar pentru valoarea ipotecii înscrisă în C.F, nu şi pentru  accesorii, coroborat cu  prescrierea şi a ipotecii  raportat la caracterul ei  accesoriu.

 De asemenea, susţin apelanţii  că nu  a fost  respectat termenul de 30  de zile prev. de art. 19-20 din Legea nr. 190/1999.

Analizând aceste critici, instanţa de apel va constata că, potrivit contractului de credit ipotecar nr. ..., apelanţii au accesat  un credit ipotecar în baza Legii nr. 190/1999, pentru  suma de ... CHF în vederea cumpărării imobilului situat în ..., sens în care s-a constituit asupra acestui imobil ipoteca imobiliară autentificată  sub nr. ... pentru  suma de ... CHF.

Prin actul adiţional nr. .../07.07.2009, părţile contractului de credit au decis reeşalonarea şi modificarea întregului contract  de credit, sens în care soldul de ... CHF s-a reeşalonat conform  noului grafic pe o perioadă  de 399  de luni.

Prin actul adiţional nr. .../04.04.2011, din nou s-au modificat condiţiile creditului .

Prin actul adiţional nr. .../07.09.2012, părţile au modificat încă o dată  condiţiile de creditare, sens în care acestea au  convenit ca soldul de ... CHF să fie reeşalonat pe o perioadă de ...  de luni.

În acest punct al analizei, instanţa de apel consideră necesar să  reliefeze importanţa aplicării în cauză a disp. art. 102 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Noului Cod Civil, dispoziţii potrivit cărora :

„ART. 102

(1) Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

(2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privinţa elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1)”.

Ceea ce  trebuie avut în vedere în contextul modificărilor normative care s-au  succedat şi s-au pliat peste  actele adiţionale semnate de părţi, este faptul că  ultimul act adiţional, prin care se modifică  durata de restituire a creditului este încheiat sub imperiul noului cod civil, astfel încât, în aprecierea instanţei  de apel, disp.  art. 2504 C.civ. (Legea nr. 287/2009) sunt pe deplin aplicabile raportului juridic  născut ca urmare a semnării  acestui  act adiţional.

Contestatorii susţin că ultima plată a creditului cuprins în titlu executoriu a fost efectuat în data de 29.12.2015, în sumă de .... CHF.

Este adevărat că, sub imperiul vechiului cod civil, nu exista încorporat  în structura acestui  act normativ o dispoziţie similară celei  cuprinse în art. 2504 N.C.civ., însă  ea se regăsea în vechiul cod de procedură  civilă, mai exact, în art. 405 C.pr.civ. 1865, potrivit căruia :

„Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.

Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie”.

Anterior Legii nr. 138/2014, art. 2504 C.civ. avea următorul conţinut :

„ART. 2504

Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată

(1) Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat”.

Conform art. 74 din Legea nr. 76/2012, dreptul la acţiunea ipotecară prevăzut de art. 2.504 din Codul civil nu se stinge prin prescripţie, ci doar ca efect al stingerii ipotecii în condiţiile art. 2.428 din Codul civil. Dispoziţiile art. 696^1 alin. (2) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile.

Ulterior Legii nr. 138 din 15 octombrie 2014, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte, publicată în  monitorul oficial  nr. 753 din 16 octombrie 2014, art. 2504 C.civ. are următorul conţinut :

„ART. 2504

Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată

(1) Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat.”

Conform art. 74 din Legea nr. 76/2012, cu modificările ulterioare, dreptul la acţiunea ipotecară prevăzut de art. 2.504 din Codul civil este imprescriptibil. Dispoziţiile Codului de procedură civilă privitoare la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită rămân aplicabile.

Conceptualizarea caracterului  autonom al acţiunii ipotecare în noul cod civil  într-o  formă superioară  faţă  de vechea legislaţie nu  are ca şi consecinţă concluzia privind inexistenţa acestui  caracter sub imperiul vechii legi.

În legătură  cu  această problematică privind aplicarea în timp a dispozițiilor art. 2504 C.civ, respectiv dacă aceste dispoziții legale sunt aplicabile, ratione tempore, în ipoteza în care contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul Codului civil 1864 și a Decretului lege nr.167/1958 iar termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, instanţa de apel face trimitere şi la „Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, București, 15 decembrie 2020, p. 49”, redată în extras în materialul „Repertoriu de practică privind litigiile cu profesionişţi şi de insolvenţă”, pag. 267 şi urm. întocmit de I.N.M. şi disponibil pe pagina de internet a acestuia (inm-lex@ro), material pe care instanţa este datoare să-l ia în considerare în temeiul disp. art. 1 din C.civ., în partea privitoare la uzanţele publicate în culegeri  elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu şi care se prezumă astfel că  există până la proba contrară :

„Codul Civil de la 1864 a stabilit pentru ipotecă regimul juridic al unui drept real accesoriu, în sensul că aceasta "însoțește obligația pe care o are debitorul față de creditor, a cărei soartă o împărtășește integral" .

Potrivit art. 1800 pct. 1 și 4 C. civ. 1864 ipotecile se sting prin stingerea obligației principale și prin prescripție.

De asemenea, având în vedere dispozițiile speciale ale art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție extinctivă, reținem că legiuitorul a consolidat caracterul accesoriu al ipotecii prin reglementarea legăturii indisolubile între creanța principală și garanția reprezentată și garanția reprezentată de ipotecă (mai precis între acțiunea personală și acțiunea ipotecară).

Codul Civil în vigoare păstrează această regulă (a se vedea art. 2503 alin. (1)), însă instituie prin art. 2504 alin (1) o excepție importantă chiar cu referire la acțiunea ipotecară, în sensul că prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară.

Mai mult, potrivit art. 74 din Legea nr. 76/2012, dreptul la acțiunea ipotecară prevăzut de art. 2504 C. civ. este imprescriptibil. Dispozițiile Codului de procedură civilă privitoare la prescripția dreptului de a obține executarea silită rămân aplicabile.

Atât jurisprudența cât și doctrina au marcat explicit schimbarea importantă a regimului juridic al ipotecii.

Astfel, prin Decizia nr. 60/2017 pronunțată în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut:

„ […] există anumite instituţii juridice care ar rămâne fără aplicabilitate, în absenţa recunoaşterii caracterului executoriu independent al contractului de ipotecă. Un exemplu în acest sens îl constituie art. 2.504 alin. (1) din Codul civil, conform căruia "prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri". În doctrină s-a subliniat faptul că, de principiu, ipoteca are caracter accesoriu, subzistând cât timp există obligaţia pe care o garantează. Totuşi, în cazul prescripţiei dreptului la acţiune privind creanţa principală, dreptul la acţiune ipotecară va continua să existe, putând fi valorificat în condiţiile legii. În absenţa posibilităţii de a executa silit ipoteca însăşi, textul art. 2.504 din Codul civil nu şi-ar găsi aplicabilitatea, pe fondul intervenirii prescripţiei dreptului de a executa contractul principal. […]

În ceea ce privește independența și întinderea caracterului executoriu al contractului de ipotecă în noua reglementare, raportat la caracterul accesoriu al ipotecii, rezultă că, deși, în principiu, ipoteca este analizată ca un accesoriu al unui raport obligațional principal, caracterul accesoriu al ipotecii necesită anumite nuanțări. […]

Astfel, noua reglementare conferă principiului accesorium sequitur principale un anumit caracter de relativitate. […] Prin urmare, legătura dintre ipoteca și creanță nu mai este una indestructibilă, ci, mai degrabă, una de circumstanță.. […]

În același sens, noua reglementare aduce mutații considerabile în ceea ce privește accesorialitatea ipotecii. Astfel, la nivelul dreptului real, ipoteca poate fi cesionată independent de creanța principală, conform art. 2.358 din Codul civil, poate fi constituită (în mod valabil) pentru a garanta o creanță încă nenăscută (viitoare sau eventuală), conform art. 2.370 din Codul civil, sau de întindere variabilă, în sensul art. 2.371 alin. (1) din Codul civil, și poate supraviețui stingerii obligației principale, în sensul art. 2.428 alin. (3) din Codul civil. […]

În consecință, caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare nu poate anula sau limita substanțial caracterul executoriu al contractului de ipoteca, în măsura în care nu exista nicio dispoziție legală sau justificare de ordin interpretativ. În acest sens se poate aprecia ca legiuitorul însuși a considerat necesară extinderea „beneficiului de titlu executoriu pentru orice contract de ipoteca, luând în considerare modalitatea specifică de executare a acestei garanții reale”, pentru ca ipotecile să poată fi executate rapid, în mod direct.”

În doctrină s-a arătat că de fapt, ˝reglementarea a parcurs două etape succesive: într-o primă etapă, art. 2504 alin. (1) NCC a „decuplat” acțiunea ipotecară de cea personală […] În a doua etapă, nou regăsita independență a acțiunii ipotecare a fost însoțită de declararea caracterului său imprescriptibil. […]

Dacă acceptăm că dreptul de creanță este apărat prin acțiunea personală, acțiunea ipotecară va fi atașată (ca remediu) dreptului real de garanție. Prin urmare, problema este cea a (im)prescriptibilității unui drept real (fie el și accesoriu).˝

Observăm, inclusiv în lumina celor citate, că dispoziţiile art. 2504 C. civ., privind imprescriptibilitatea acțiunii ipotecare (caracterul autonom al prescripției ipotecii în raport cu prescripția creanței principale) sunt expresia concepţiei actuale a legiuitorului asupra acțiunii ipotecare.

Regimul referitor la prescripţia extinctivă al acţiunii ipotecare va fi supus reglementării noi, ulterior intrării în vigoare a Codului civil, deoarece aceasta, chiar dacă se realizează în temeiul unei convenţii încheiate sub imperiul Codului civil de la 1864, poate fi exercitată numai „în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa” , aşadar, numai după împlinirea (declararea anticipată a ) scadenţei, care, prin ipoteza în discuţie, este plasată ulterior datei de 1 octombrie 2011.

În acest caz, în raport cu dispoziţiile art. 6 C. civ. şi art. 201 din Lege nr. 71/2011 apreciem că prescripţia extinctivă a acţiunii ipotecare este guvernată de normele Codului civil, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile regulile prevăzute de art. 2504 C. civ.

Caracterul imprescriptibil al acţiunii ipotecare nu face, însă, inaplicabile dispoziţiile art. 706 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ (referitoare la dreptul de a obţine executarea silită), concluzie ce se desprinde din dispoziţiile exprese ale art. 74 teza II-a din Legea nr. 76/2012, mai sus citate, şi chiar din cuprinsul art. 2504 alin. (1) teza a II-a C. civ. („ sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită”) .

În concluzie, opinia INM este în sensul că art. 2504 C. civ. este aplicabil în ipoteza în care contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul Codului civil 1864 şi a Decretului lege nr.167/1958 iar termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă după intrarea în vigoare a Noului Cod civil”.

În raport de aceste consideraţiuni privind incidenţa disp. art. 2504 C.civ. în privinţa contractelor încheiate sub vechiul cod civil dacă  termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită s-a născut sub imperiul noului cod civil, cu  atât mai mult se justifică recunoaşterea  aplicabilităţii  disp. art. 2504 C.civ. în cazul contractelor de credit modificate prin acte adiţionale încheiate după data de 01.10.2011.

Prin urmare, orice aserţiune privitoare la justificarea aplicării termenului de prescripţie de 3 ani unei acţiunii ipotecare (care nu este  identică cu acţiunea în pretenţii decurgând din neexecutarea contractului) exercitate sub imperiul noului cod civil este nefondată.

Reţinând că  noţiunea de „acţiune civilă”, astfel cum este ea definită inclusiv în cuprinsul art. 29 C.pr.civ., include ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces,  instanţa de apel relevă  faptul că acţiunea civilă  ca şi  formă  de manifestare include atât dreptul de a sesiza instanţa (actio) cât şi  dreptul de a cere executarea silită (executio).

Pe cale de consecinţă, acţiunea ipotecară condamnatorie, reglementată  de art. 2504 C.civ. este imprescriptibilă, în timp ce acţiunea ipotecară executorie este prescriptibilă în termenul de 10  ani prevăzut de art. 74 din Legea nr. 76/2012.

Ceea ce are de analizat instanţa în acest dosar este o acţiune ipotecară executorie manifestată prin punerea în executare a  ipotecii în cadrul cererii  de urmărire silită imobiliară înregistrată la executorul judecătoresc la data de 01.10.2020.,  în raport de neplata creditului ulterior datei  de 16.01.2015, dată la care s-a emis prima somaţie de plată, depusă la fila ... în dosar execuţional ./... al B.E.J. XX, respectiv de data de 29.12.2015, când s-a făcut ultima plată în sumă de ... CHF.

Deoarece termenul de prescripţie extinctivă de 10  ani nu  este împlinit la data de 01.10.2020 în raport cu cele două  date calendaristice anterioare : 16.01.2015, respectiv 29.12.2015, în mod corect a procedat prima instanţă la respingere excepţiei prescrierii extinctive care reglementează acţiunea ipotecară executorie în privinţa debitului principal.

Ceea ce nu s-a avut în vedere la fond este incidenţa şi modul de aplicare în cauză a disp. al. 2 al art. 2504 C.civ. potrivit cărora,  dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat coroborat  cu  al. 1 al aceluiaşi  articol, care limitează întinderea executării la valoarea bunurilor ipotecate.

Prin urmare, după împlinirea  termenului de prescripţie a dreptului la acţiune pentru  valorificarea dreptului personal născut din contractul de credit (cel de 3 ani), obligaţia de restituire în temeiul acţiunii ipotecare executorii nu mai poate fi  valorificată pentru  întreaga sumă, ci doar pentru capitalul principal,  fără dobânzi şi alte accesorii şi  doar în limita valorii  bunului ipotecat.

Aplicând acest raţionament în cauză, instanţa de apel va observa că cererea de executare silită din dosarul execuţional din anul 2020 este formulată pentru  suma de .... CHF, din care :

-... CHF, debit principal,

-... CHF, dobânzi  restante,

-... CHF, penalităţi şi

-... CHF, comisioane restante,

în timp ce valoarea imobilului ipotecat, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, este de ... euro.

Luând în considerare cele 2 valori indicate de art. 2504, al. 2 C.civ., respectiv ... CHF, debit principal, şi ... euro, valoarea de expertiză a imobilului, instanţa de apel constată  că  se impune în cauză limitarea întinderii executării  silite la suma de ... CHF (cea mai mică  dintre cele 2), la care nu se vor adăuga alte accesorii în afara cheltuielilor de executare  silită.

Cât priveşte  susţinerile apelanţilor privind nerespectarea disp.  art. 19 şi 20  din Legea nr. 190/1999 notificările din anul 2020, acestea sunt nefondate în raport de cele ce succed :

Spre deosebire de notificările aferente executării silite demarate în dosar execuţional nr. ../... al B.E.J. XXX, ale căror forme de executare au  anulate de Judecătoria Arad prin s.c. nr. 2159/19.04.2016, notificări  care nu  au  fost  emise cu confirmare de primire, notificările din dosarul execuţional nr. .../...., care formează obiectul prezentei  contestaţii, au  fost  emise cu  conformare de primire, sens în care debitorii au  semnat  de primire (f. 38-4 1 din dosarul execuţional).

În legătură  cu  faptul că în acele notificări  s-a indicat un termen de 5 zile şi nu  termenul de 30 de zile la care face referire art. 19-20 din Legea nr. 190/1999, instanţa de apel constată  că  acest viciu  formal nu  reprezintă un motiv de nulitate a actelor de procedură deoarece de la data primirii  notificării (05.08.2020) şi până la data sesizării executorului judecătoresc (01.10.2020) au  trecut mai mult de 30  de zile, astfel încât debitorii apelanţi  nu pot invoca o vătămare .

Potrivit art. 20 din legea nr. 190/1999, în cazul în care, în termen de 30 de zile de la data primirii notificării prevăzute la art. 19, împrumutatul nu execută obligaţiile asupra cărora a fost notificat, contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare se consideră reziliat de plin drept şi întreaga sumă a creditului, cu dobânzile aferente la data operării rezilierii, devine exigibilă.

Prin respectiva notificare li s-a adus la cunoştinţă  debitorilor cuantumul datoriei restante şi li s-a pus în vedere să  o  achite.

O eventuală sancţiune a nulităţii  actului procedural ar fi  putut  să  intervină în situaţia în care datorită  timpului scurt dintre data notificării  şi data demarării  executării silite, debitorii  nu  ar fi  avut la dispoziţie cele 30  de zile pentru  a plăti  datoria şi a evita astfel rezilierea contractului.

Or, în cauză, debitorii  au  fost  notificaţi în luna August  2020, iar cererea de executare silită  a fost  emisă în luna Octombrie 2020, debitorii apelanţi  având suficient timp pentru  a plăti ceea ce oricum datorau încă din 2016, când s-a iniţiat prima executare silită.

Pe cale  de consecinţă, nu  există nicio  vătămare a debitorilor de natură  a antrena anularea executării silite conform art. 704 C.pr.civ. raportat  la art. 175, al. 2 C.pr.civ.

Pentru  toate aceste considerente, în baza art. 480  C.pr.civ., se va admite apelul  şi se va stabili că  suma ce constituie obiectul executării silite imobiliare este formată  exclusiv din debitul principal restant în cuantum de ... CHF, la care nu se adaugă alte accesorii în afara cheltuielilor de executare  silită.

Domenii speta

Spete similare