Pretenţii

Cod ECLI ECLI:RO:TBCVN:2022:....................

R O M Â N I A

TRIBUNALUL COVASNA

SECŢIA CIVILĂ

Dosar nr. .....................

Completul de apel/recurs specializat în soluţionarea cauzelor

în materiile civil, litigii cu profesioniştii şi minori şi familie

DECIZIA CIVILĂ NR. 177/A

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE: .........

JUDECĂTOR: ...........

GREFIER: ................

Pe rol fiind pronunţarea asupra apelului declarat de apelantul INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCŢII I.S.C. în contradictoriu cu intimata ............ S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1066/01.07.2021 pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe în dosarul nr. 2531/305/2020, având ca obiect pretenţii.

Instanţa constată că a rămas în pronunţare asupra cauzei în şedinţa publică din data de 15 februarie 2022, potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunţarea pentru data de 1 martie, 8 martie, 22 martie, respectiv pentru data de astăzi.

TRIBUNALUL

Prin  sentinţa civilă nr. 1066 din 01.07.2021, pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe, s-a dispus admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă cu privire la cota de 0,1% şi penalităţile aferente izvorâte din autorizaţiile de construire nr. 18/05.09.2011 şi nr. 18/05.09.2013.

Instanța de fond a constatat prescris dreptul reclamantei de a solicita obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere aferente cotei de 0,1% izvorâte din autorizaţiile de construire nr. 18/05.09.2011 şi nr. 18/05.09.2013.

A fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii în contradictoriu cu pârâta ............ S.A, ca neîntemeiată, fiind respinse  cererile părţilor privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.

Motivele pe care se întemeiază sentinţa judecătoriei.

Prima instanţă a reţinut că  prin autorizaţia de construire nr. 18/05.09.2011, pârâta a fost autorizată să realizeze lucrările de reabilitare şi extindere reţele de alimentare cu apă şi canalizare, staţii de pompare apă potabilă, staţii de pompare apă uzată şi conducte de refulare din cadrul proiectului “Extindere şi modernizare a sistemelor de apă şi apă uzată în Judeţul Covasna”, în valoare de 13.742.318 euro, echivalentul a 58.307.281,04 lei (f. 21-23).

Prin autorizaţia de construire nr. 18/05.09.2013, pârâta a fost autorizată să continue lucrările începute sub autorizaţia de construcţie nr. 18/05.09.2011, valoarea autorizaţiei fiind în cuantum de 13.742.318 euro, echivalentul a 58.307.281,04 lei (f. 24-27).

Ulterior, prin autorizaţia de construire nr. 17/06.09.2017, pârâta a fost autorizată să termine lucrările începute sub autorizaţia nr. 18/2011 şi continuate sub autorizaţia nr. 18/2013, valoarea acestei din urmă autorizaţii fiind în cuantum de 7.789.744,43 lei (f. 28-30).

La data de 16.10.2017, pârâta a transmis reclamantei o notificare prin care a adus la cunoştinţa acesteia începerea lucrărilor de construcţii potrivit autorizaţiei de construire nr. 17/2017 (f. 33).

La data de 17.05.2019, pârâta a comunicat reclamantei că la data de 19.04.2019 au fost finalizate lucrările de construcţii avizate prin cele trei autorizaţii de construire (f. 36), anexând totodată o declaraţie privitoare la valoarea reală a lucrărilor realizate-14.329.535,53 lei (f. 37). Aceeaşi valoare a fost înscrisă şi în cadrul procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor (f. 49-57).

În drept, analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, în conformitate cu disp. art. 248 C.proc.civ., instanţa a reţinut pentru început că debitele pretinse de către reclamant au natura unor creanţe fiscale, concluzie desprinsă din decizia nr. 8/2018 pronunţată de ICCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cadrul căreia s-a statuat cu efect obligatoriu că ”În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 329/2009 și poziția 5 din anexa nr. 1 la aceeași lege, precum și cu prevederile art. 21 și 22 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, obligația de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire este o obligație fiscală.” De asemenea, prin aceeaşi decizie s-a reținut că ”În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu prevederile art. 91 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, obligația fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripție de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale.” Deşi decizia face referire la obligaţia de plată a sumei echivalente cotei de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor autorizate, instanţa a reţinut că aceasta este deopotrivă aplicabilă şi obligaţiei de plată a cotei de 0,5%, astfel cum a fost instituită în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/1995 prin Legea nr. 177/2015.

În ceea ce privește prescrierea dreptului reclamantului de a solicita obligarea pârâtei la plata sumei echivalente cotei de 0,1% din valoarea lucrării autorizate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, instanța a reținut aplicabilitatea mutatis mutandis a raționamentului avut în vedere la emiterea deciziei nr. 8/2018 anterior citate. Astfel, instanța a avut în vedere natura creanței prin prisma destinației finale a sumelor de bani datorate de pârâtă, respectiv bugetul de stat, iar nu prin prisma organului colector ori a atribuțiilor principale ale acestuia. Prin urmare, și în aceată situație creanța este una fiscală, astfel că termenul de prescripție este cel special de 5 ani, prevăzut de Codul de Procedură fiscală în vigoare la data nașterii creanței.

În cauză, urmare a obţinerii celor două autorizaţii de construire la care excepţia invocată de pârâtă se referă, acesteia îi revenea obligaţia achitării următoarele debite: 1. 58.307,28 lei, reprezentând 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate prin AC nr. 18/2011, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, 2. 58.307,28 lei, reprezentând 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate prin AC nr. 18/2011, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, 3. 408.150,96 lei, reprezentând cota de 0,7% aplicată valorii lucrării autorizate prin AC nr. 18/2011, potrivit art.  40 alin. 1 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare la data emiterii autorizaţiei, şi. 4. 408.150,96 lei, reprezentând cota de 0,7% aplicată valorii lucrării autorizate prin AC nr. 18/2013, potrivit art.  40 alin. 1 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare la data emiterii autorizaţiei.

Referitor la debitele echivalente cotei de 0,1% izvorâte din cele două autorizaţii de construire, s-a reţinut că potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 50/1991 (forma în vigoare la data emiterii autorizaţiilor), “Virarea sumelor stabilite conform dispoziţiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcţii, judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8).”. În acord cu dispoziţiile art. 7 alin. 8 din aceeaşi lege “Investitorul are obligaţia să înştiinţeze autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire, precum şi inspectoratul teritorial în construcţii asupra datei la care vor începe lucrările autorizate. În caz contrar, dacă constatarea faptei de începere a lucrărilor fără înştiinţare s-a făcut în termenul de valabilitate a autorizaţiei, data începerii lucrărilor se consideră ca fiind ziua următoare datei de emitere a autorizaţiei.”

Prin urmare, în cazul în care investitorul îşi respectă obligaţia transmiterii înştiinţării privind data începerii lucrărilor, termenul de prescripţie al obligaţiei de plată a contravalorii cotei echivalente cu 0,1% din valoarea lucrărilor începe să curgă de la data înştiinţării. În caz contrar, termenul de prescripţie începe să curgă retroactiv, de la data emiterii autorizaţiei de construire, sub condiţia constatării faptei de începere a lucrărilor fără înştiinţarea prealabilă în termenul de valabilitate al autorizaţiei.

În speţa dedusă judecăţii, pentru obligaţia de plată a contravalorii cotei de 0,1% aferentă AC nr. 18/2011, termenul a început să curgă la data de 31.12.2012, ca urmare a comunicării de către pârâtă către reclamant a înştiinţării privind începerea lucrărilor (f. 35). Ţinând seama de durata termenului de prescripţie (5 ani), rezultă că sub acest aspect dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei de plată a contravalorii cotei de 0,1% aferentă AC nr. 18/2011 s-a prescris la data de 31.12.2017, anterior formulării cererii de chemare în judecată. Aşadar, s-a reţinut că la momentul formulării acţiunii dreptul reclamantului era prescris, excepţia invocată de pârâtă în privinţa acestui debit fiind admisă.

Pentru obligaţia de plată a contravalorii cotei de 0,1% aferentă AC nr. 18/2013, termenul de prescripţie a început să curgă la data emiterii autorizaţiei de construire, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada transmiterii către reclamant a unei înştiinţări privind data începerii lucrărilor, iar reclamantul putea constata începerea lucrărilor fără înştiinţarea prealabilă la data de 01.10.2013, cu ocazia încheierii procesului verbal de control a calităţii lucrărilor în faze determinate (f. 80). În consecinţă, s-a reţinut că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 05.09.2018, excepţia invocată de pârâtă sub acest aspect fiind admisă.

Referitor la debitele echivalente cotei de 0,7%  izvorâte din autorizaţiile de construire nr. 18/2011 şi nr. 18/2013, s-a reţinut că potrivit art. 40 alin. 1 din Legea nr. 10/1995 (forma în vigoare la data emiterii autorizaţiilor), „Investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70 % din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire (....).Calculul şi virarea sumelor respective se fac eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor.”

În cauză, sub acest aspect, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune al reclamantei a început să curgă odată cu emiterea celor două autorizaţii de construcţie (nr. 18/2011 şi nr. 18/2013), însă a fost intrerupt prin efectuarea de către pârâtă a unor plăţi parţiale la datele de 17.06.2014 şi 08.10.2014(pentru prima autorizaţie, f. 42,43), 08.06.2015 şi 09.09.2015 (pentru a doua autorizaţie-f. 44,45), precum şi prin notificarea emisă de reclamant şi comunicată pârâtei, în termenul de prescripţie, la data de 18.06.2019 (f. 58), astfel că dreptul material la acţiune nu era prescris la data formulării cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, excepţia prescripţiei invocată de către pârâtă  a fost admisă numai cu privire la dreptul reclamantului de a pretinde contravaloarea cotei de 0,1% aferentă autorizaţiilor de construire nr. 18/2011 şi nr. 18/2013. Faţă de dispoziţiile art. 2503 alin. 1 C.civ., instanţa a constatat că şi dreptul material la acţiune cu privire la penalităţile aferente contravalorii cotei de 0,1% calculată pentru cele două autorizaţii de construire este prescris.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că deşi valoarea însumată a celor trei autorizaţii de construire emise pârâtei a fost în cuantum de 124.404.306,51 lei, valoarea lucrărilor realizate a fost în cuantum de 14.329.595,53 lei (fără TVA), potrivit procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor (f. 49).

Pe parcursul execuţiei lucrărilor, pârâta a avansat cu titlul de contravaloare cote aferente valorii autorizate suma totală de 117.791,98 lei (f. 41-47).

Potrivit art. 77 alin. 1 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991, “La finalizarea lucrărilor de construcții autorizate, emitentul autorizației are obligația de a regulariza taxele și cotele legale, inclusiv cele prevăzute la art. 70, în funcție de valoarea finală (rezultată) a investiției, susținută cu documentele furnizate de investitor/beneficiar, în conformitate cu prevederile art. 76 lit. a).” Prin “cotele legale” prevăzute la art. 70 se înţelege cota de 0,1% prevăzută de Legea nr. 50/1991 şi cota de 0,5% prevăzută de Legea nr. 10/1995 (0,7% anterior modificării).

Prin urmare, în urma regularizării taxelor şi cotelor, pârâtei îi revine obligaţia dovedirii achitării sumei de 85.977,56 lei, compusă din 14.329,59 lei reprezentând contravaloare cotă de 0,1% şi 71.647,97 lei reprezentând contravaloare cotă 0,5%.

Deşi potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 50/1991şi art. 43 alin. 3 din Legea nr. 10/1995, întârzierea la plată a sumelor echivalente celor două cote atrage aplicarea penalităţilor în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, nu trebuie omis că aceste penalităţi au caracter moratoriu, în sensul prevăzut de art. 1535 C.civ.

Fiind vorba despre penalităţi de întârziere datorate de către debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, acestea trebuie raportate la datoria efectivă a debitorului, iar nu la datoria estimată anticipat. Cu alte cuvinte, nu pot fi imputate debitorului acele penalităţi calculate prin raportare la valoarea autorizaţiilor de construire (124.404.306,51 lei) de care în final nu a mai beneficiat (lucrarea realizată efectiv fiind în valoare de 14.329.595,53 lei), din cauze independente de culpa proprie.

În consecinţă, având în vedere că penalităţile pretinse de reclamant au fost calculate prin raportare la valoarea autorizaţiilor de construire care, în final, nu a mai fost atinsă, valoarea lucrării realizate fiind net inferioară, cererea sa de obligarea a pârâtei la plata acestora a fost respinsă ca neîntemeiată.

Referitor la cererile părţilor privind plata cheltuielilor de judecată, instanţa a reţinut că potrivit art. 452 C.proc.civ., “Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.”. Cum în cauză niciuna dintre părţi nu a făcut dovada avansării unor cheltuieli de judecată, cererile acestora au fost respinse ca neîntemeiate.

 Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii  solicitând modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii formulate.

 În motivare se arată că instanţa de fond, în considerentele sentinţei civile, greşit a interpretat prevederile art. 30 ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, precum şi cele ale art. 40, respectiv art. 43 ale Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, pronunţând o soluţie total nelegală în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru diferenţa de cote/penalizări de întârziere datorate de investitor în baza AC nr. 18/05,09.2011 si AC nr. 18/05.09.2013 şi respingerea pe fond a pretenţiilor, inclusiv a penalizărilor de întârziere generate de neplata acestora la data anunţului de începere a lucrărilor. În acest sens, apelantul invocă disp. art. 7 alin. 8 din Lg. nr. 50/1991, art. 30 alin. 1 şi art. 43 din aceeaşi lege, susţinând că excepţia este vădit neîntemeiată.

Se arată că termenul de prescripţie este cel prevăzut de Codul de procedură fiscală, respectiv 5 ani, care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit creanţa fiscală. Acest moment este dat în speţă de recepţia la terminarea lucrărilor, când devin incidente dispoziţiile legale menţionate mai sus, respectiv data de 23.05.2019, astfel că termenul de prescripţie pentru valorificarea dreptului pretins nu era împlinit. Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată de I.S.C. la data de 07.07.2020, rezultă cu puterea evidenţei că termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune nu a fost depăşit, iar excepţia prescripţiei este neîntemeiată. Neefectuarea plăţilor sau efectuarea acestora cu întârziere conduce la aplicarea penalităţilor de întârziere pentru sumele datorate, conform prevederilor legale invocate. Astfel, beneficiara autorizaţiei de construire, ............ S.A. avea obligaţia legală ca, odată cu depunerea anunţului de începere a lucrărilor de construcţii autorizate cu AC nr. 18/05.09.2011, să procedeze la achitarea cotei de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, datorate în baza art. 30 alin. 1 din Legea nr. 50/1991.

Apelantul a învederat instanței că investitoarea a achitat în contul lucrărilor anunţate în 2011 doar suma de 25.814,76 lei, cu titlu plată parţială cotă de 0,1%, în loc de 62.331,78 lei, cât ar fi fost corect. Pentru diferenţa de 36.517,02 lei este evident că, potrivit Legii speciale (Legea nr. 50/1991), investitorul datorează penalizările de întârziere în sumă de 36.517,02 lei, aferente cotei de 0.1%. Întrucât investiţia a necesitat emiterea a încă două autorizaţii de construire, investitoarei - pârâte îi reveneau aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi în cazul emiterii primei autorizaţii, una dintre obligaţii fiind aceea de anunţare a noilor autorizaţii la IJC Covasna şi de achitare a contravalorii cotei de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, astfel cum a stabilit autoritatea publică emitentă pentru fiecare act în parte. ............ S.A. mai avea de achitat, pe parcursul execuţiei lucrărilor, următoarele sume: - în contul AC nr.18/05.09.2013 suma de 58.307.28 lei cu titlu cotă de 0,1% la care se adaugă penalizările de întârziere, fără a se depăşi debitul datorat; -în contul AC nr. 17/06.09.2017 suma de 7.789,74 lei cu titlu cotă de 0,1% şi suma de 19.474,36 lei cu titlu de ½ din cota de 0,5% din valoarea lucrărilor autorizate, potrivit art. 43 din legea nr. 10/1995.

În final apelantul a invocat a doua critică adusă sentinţei civile, ce vizează greşita interpretare şi aplicare a celor două legi speciale în ceea ce priveşte valorificarea dreptului I.S.C. de a recupera sumele datorate de pârâtă în baza autorizaţiei de construire nr. 17/06.09.2017 emisă pentru terminarea executărilor începute cu AC nr. 18/2011 şi AC nr. 18/2013 şi prin prisma modificărilor legislative survenite asupra Legii nr. 10/1995. Sumele achitate de pârâta ............ SA cu titlu de regularizare a cotelor de 0,1% şi 0,5% aferente lucrărilor de construcţii autorizate conform autorizaţiilor de construire nr. 18/05.09.2011 şi A.C. nr. 18/05.09.2013 nu au devenit exigibile decât la data finalizării lucrărilor şi stabilirii valorii finale a construcţiei, potrivit adresei nr. 6069/16.05.2019 şi a Declaraţiei nr.6071/16.05.2019, astfel că numai la acea dată IJC Covasna putea cunoaşte sumele pe care pârâta le mai are de achitat cu titlu de debit principal precum şi penalizările ce au rezultat ca urmare a neachitării tuturor obligaţiilor de plată în termenul legal stabilit de legiuitor.

Intimata SC ............ SA a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare a arătat că afirmaţia apelantei potrivit căreia momentul naşterii obligaţiei de plată ar fi dat de data încheierii procesului - verbal la terminarea lucrărilor şi nu de data anunţării ISC de începerea lucrărilor sau data eliberării autorizaţiei de construire, după caz, este contrară însăşi scopului urmărit de apelanta - reclamantă prin cererea de chemare în judecată, întrucât dacă intimata ar datora aceste sume doar la terminarea lucrărilor, pe de o parte nu ar avea ce sume datora pentru lucrările neterminate (pentru cele două autorizaţii de construire nu s-a încheiat PVRTL, întrucât lucrările nu au fost finalizate), iar pe de altă parte nu ar datora penalităţile, pretinse şi calculate chiar de apelanta -reclamantă de la data începerii lucrărilor. Apelanta-reclamantă pe de o parte pretinde sume aferente lucrărilor pentru care nu s-a încheiat proces verbal la terminarea lucrărilor, deşi afirmă că acestea ar fi datorate doar la data încheierii procesului verbal la terminarea lucrărilor, dar totodată  solicită penalităţi cu începere de la o dată anterioară naşterii debitului principal, aspecte care în mod evident nu pot constitui motive de apel.

Se arată că termenul de prescripţie pentru pretenţiile aferente cotei de 0,1% pentru primele două autorizaţii s-a împlinit cel mai târziu în data de 31.12.2018, anterior formulării cererii de chemare în judecată, chiar și în modalitatea de calcul al apelantei, după cum urmează: pentru Autorizaţia de Construire nr. 18/05.09.2011, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 31.12.2017 (5 ani calculaţi de la data de 01.01.2013, faţă de data adresei nr.158/31.12.2012, privind începerea lucrărilor);  pentru Autorizaţia de Construire nr. 18/05.09.2013, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 31.12.2018 (5 ani calculaţi de la data de 01.01.2014, faţă de data Procesului verbal de control a calităţii lucrărilor în faze determinante nr. 28965/01.10.2013).

 Analizând sentinţa atacată, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată că apelul este nefondat  pentru următoarele considerente:

 Obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv suma de 84.317,65 lei, a fost pretins de către apelantă cu titlu de penalități de întârziere datorate la regularizarea  cotei de 0,1% și 0,5%, și nu debit principal reprezentat de cotele respective rezultat în urma regularizării acestora, astfel cum se arată în mod expres în petitul acțiunii. Deși nu s-a precizat în mod expres pentru ce perioadă sunt solicitate aceste penalități de întârziere, din fișa de calcul depusă drept anexă la cererea de chemare în judecată rezultă că acestea sunt solicitate corespunzător fiecărei autorizații începând cu data de 5.09.2011, respectiv 5.09.2013 și 6.09.2017.

Cu toate acestea, în cuprinsul cererii de apel, apelanta a arătat că suma reprezintă, de fapt, nu numai penalități aferente cotei ci și contravaloarea cotei în sine, referindu-se ori la penalități de întârziere neachitate, ori la sume reprezentând cote restante.

Pornind de la distincția evidentă ce trebuie făcută între penalități aferente unui debit restant și debitul restant în sine, reprezentat de cotele respective, tribunalul reține că obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie precizat în mod clar și expres, instanța fiind investită în limitele fixate de către reclamantă prin cerere. Or, atât în petitul principal al cererii cât și în finalul  acesteia, reclamanta a menționat că suma cerută reprezintă penalități de întârziere. În aceste condiţii, toate susținerile sale privind suma reprezentată de contravaloarea cotelor restante inserate în cuprinsul cererii de apel nu vor fi analizate de către tribunal, acestea depășind limitele investirii instanței.

Prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată reprezentat de penalităţi de întârziere, se reţine că, potrivit Codului de procedură fiscală aplicabil în speță, penalitățile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Cu alte cuvinte, pentru a putea pretinde penalități pentru întârzierea în achitarea unui debit este necesar, în primul rând,  ca debitul respectiv să fi fost scadent, ulterior neachitat.

În speță, în apărare faţă de excepția prescripției dreptului la acțiune, apelanta a susținut că momentul de la care curge termenul de prescripție este dat de recepţia la terminarea lucrărilor, respectiv data de 23.05.2019. Momentul de la care curge termenul de prescripție este și momentul la care debitul a devenit scadent.

Or, în măsura în care debitul principal a devenit scadent doar de la data de 23.05.2019, acesta nu avea cum să atragă plata de penalități de întârziere anterior acestei date.

Altfel spus, apelanta nu poate pretinde penalități de întârziere calculate pentru perioada anterioară datei de la care susține că a devenit scadent debitul pentru a cărui neplată calculează penalități.

În concluzie, chiar dacă debitul a devenit scadent doar la data de 23.05.2019, deși nu s-a prescris dreptul material la acțiunea având ca obiect plata penalităților, cererea ar fi oricum neîntemeiată pentru penalități calculate anterior acestei date pentru simplul  fapt că nu pot curge penalități anterior momentului scadenței unui debit.

Se impune a preciza că excepția prescripției a fost admisă doar cu privire la dreptul reclamantei de a solicita obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere aferente cotei de 0,1% izvorâte din autorizaţiile de construire nr. 18/05.09.2011 şi nr. 18/05.09.2013, nu și cu privire la dreptul de a solicita penalitățile de întârziere aferente cotei de 0,7% prevăzută de art. 40 alin. 1 din L nr. 10/1995. În ce privește această cotă, instanța de fond a avut în vedere un alt moment de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv odată cu emiterea celor două autorizaţii de construcţie.

 În ce privește penalitățile aferente sumei reprezentând cotele de 0,1% și 0,5 % (0,7% anterior modificării legislative survenite în octombrie 2015) pentru Autorizația de construcție din 2017 tribunalul reține că raționamentul instanței de fond este corect și urmează a fi menținut.

Astfel, intimata a achitat cu titlul de contravaloare cote aferente valorii autorizate suma totală de 117.791,98 lei. Valoarea lucrărilor realizate a fost în cuantum de 14.329.595,53 lei (fără TVA), potrivit procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Prin prisma prevederilor art. 77 alin. 1 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991, în urma regularizării taxelor şi cotelor, intimatei pârâte îi revenea obligaţia dovedirii achitării sumei de 85.977,56 lei, compusă din 14.329,59 lei reprezentând contravaloare cotă de 0,1% şi 71.647,97 lei reprezentând contravaloare cotă 0,5%, sume ce au fost evident acoperite.

Din moment ce aceste sume au devenit exigibile doar la data finalizării construcției și stabilirii valorii finale a lucrării - astfel cum susține apelanta, iar intimata a achitat în plus peste 30.000 lei pe parcursul efectuării lucrării, este evident că suma rezultată în urma regularizării cotelor nu avea cum să atragă penalități de întârziere mai mari de 30.000 de lei cu începere de la data de 28.05.2019.

Nu în ultimul rând, tribunalul reține că din fișa de calcul a penalităților nu rezultă în mod clar de când sunt calculate acestea, fiind menționată data începerii lucrărilor 7.09.2017, deși se pretind penalități și pentru cotele datorate pentru autorizațiile de construcție ulterioare, din 2011 și 2013.

În concluzie, din orice perspectivă am analiza cererea de chemare în judecată a reclamantei, prin prisma prescripţiei sau a certitudinii debitului pretins, aceasta este neîntemeiată, în mod corect fiind respinsă de către instanța de fond.

Pe cale de consecinţă, reţinând că  apelul declarat împotriva sentinţei este neîntemeiat şi verificând hotărârea atacată sub aspectul concordanţei cu dispoziţiile legale, respectiv cu normele de drept substanţial precum şi a normelor de drept procesual civil, tribunalul constată că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, având suport în probele administrate, sens în care tribunalul constată că apelul este nefondat, văzând şi preved. art. 480 NCpc. urmând a fi respins.

Intimata a precizat că va solicita pe cale separată cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, cu sediul în  Bucureşti, str. CF Robescu nr. 23, Sector 3, cu sediul procesual ales la Inspectoratul Regional în Construcţii Centru, în mun. Braşov, Calea Bucureşti nr. 10D, jud. Braşov în contradictoriu cu intimata SC  ............ S.A, cu sediul în ..........................., înregistrată la ORC sub nr. ...................., împotriva sentinţei civile nr. 1066/1.07.2021  pronunţată de Judecătoria Sfântu-Gheorghe  pe care o păstrează.

Cu drept de recurs ce se va depune la Tribunalul Covasna în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunţată azi, 5.04.2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

 PREŞEDINTE JUDECĂTOR

GREFIER

Domenii speta

Spete similare