Uzucapiunea. Condiții de admisibilitate.

5.Uzucapiunea. Condiții de admisibilitate. Joncțiunea posesiilor. Aplicarea legii civile în timp.

Sentința Civilă nr. 10420/20.10.2021 pronunțată de Judecătoria Galați

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați, reclamanta S.V., în contradictoriu cu pârâta T.C., a solicitat să se constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 200 mp, compus din 24 mp construcții și 176 mp curți, situat în mun. Galați.

Prin Sentința Civilă pronunțată de Judecătoria Galați, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect uzucapiune. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele:

Instanța a avut în vedere faptul că, în baza art. 82 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. În cazul imobilelor pentru care, la data începerii posesiei, nu erau deschise cărți funciare, rămân aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.

Așadar, instanța a anlizat fondul cauzei prin raportare la dispozițiile Codului civil decretat la 26.11.1864 (în continuare VCC).

În primul rând, instanța a reținut că uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.

Referitor la domeniul de incidență, instanța a subliniat că uzucapiunea nu se poate aplica în privința bunurilor imobile proprietate publică, pentru că atât Constituția, cât și dispoziții cuprinse în alte legi (art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 120 alin. 2 din Legea nr. 215/2001), prevăd că aceste bunuri sunt inalienabile și imprescriptibile.

Uzucapiunea de 30 de ani, întâlnită și sub denumirea de uzucapiune logissimi temporis sau de lungă durată, este recunoscută de art. 1890 VCC în favoarea posesorului bunului care prescrie prin 30 de ani (…) fără să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință.

Așadar, spre a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții: să posede bunul timp de 30 de ani, iar posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.

În plus, art. 1859 VCC reglementează posibilitatea joncțiunii posesiilor, adică adăugarea la termenul posesiei actuale a posesorului a timpului cât lucrul a fost posedat de autorul său.

Cu privire la posesie, instanța a reținut că, potrivit art. 1846 VCC, aceasta constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun cu intenția și voința de a se comporta față de toți ceilalți ca un proprietar.

Prin urmare, pentru existența posesiei sunt necesare două elemente a fi întrunite în persoana celui ce tinde să uzucapeze: unul material – corpus și altul psihologic  – animus.

Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpânire și folosință executate direct asupra bunului, iar elementul psihologic constă în intenția sau voința celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar.

În speță, potrivit înscrisurilor depuse la dosar coroborate cu declarațiile martorului V.I., instanța a constatat că stăpânirea terenului de 200 mp a fost începută de autorii părților și de către reclamantă de dinainte de anul 1990.

Astfel, prin joncțiunea succesivă a posesiilor, ultimul autor comun al părților, numitul S.P. căsătorit cu numita S.A. și care au avut doi copii, respectiv S.I. (soțul reclamantei S.V.) și pârâta T.C., a stăpânit până la data de 15.02.2011 imobilul situat în mun. Galați.

Moștenitorii sunt presupuși că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alții cât timp se găsesc în stare de indiviziune și, în aceste condiții, posesia lor având un caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Stăpânirea însă de către unul dintre moștenitori a bunului succesoral poate duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în situația în care a intervenit o manifestare exterioară din partea acestuia, care să demonstreze că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă, cu alte cuvinte să se fi produs o intervertire în fapt a posesiei.

Joncțiunea posesiilor invocată de către reclamanta, reprezintă adăugarea, la termenul posesiei sale actuale, a timpului cât lucrul a fost posedat de socrii săi; se indică o posesie actuală în favoarea reclamantei începând din 1940.

Chiar dacă pentru această perioadă de timp ar fi intervenit o intervertire în fapt a posesiei, nu este suficientă pentru invocarea sa și pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Dar, după cum rezultă din actele dosarului, s-a uzat de drepturile de moștenitor de pe urma autorilor comuni ai părților și de către celălalt moștenitor, respectiv pârâta T.C., sora lui S.I – soțul defunct al reclamantei.

De asemenea, în ceea ce privește posesia, existența acesteia se constată prin întrunirea de către aceeași persoană a celor două elemente care o compun: elementul material - corpus (care presupune contactul direct cu lucrul posedat, concretizat în acte materiale de stăpânire) și elementul intențional sau psihologic - animus rem sibi habendi (care constă în intenția de a stăpâni lucrul pentru sine, ca un adevărat titular al dreptului de proprietate sau al altui drept real).

De asemenea, posesia utilă poate rezulta și din intervertirea precarității în sensul art.1858 VCC, atunci când un moștenitor, stăpânind un bun succesoral aflat în indiviziune, deci în coproprietate, printr-o manifestare exterioară a sa a demonstrat că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire în fapt a posesiei.

Instanța a reținut că fiecare dintre coproprietari poate efectua, individual, acte de conservare sau de administrare care să profite tuturor. De asemenea, art. 1853 alin. (1) din VCC prevede că nu constituie o posesie sub nume de proprietar cea exercitată asupra unui bun comun, o astfel de posesie având un caracter echivoc, coproprietarii fiind presupuși că stăpânesc bunul unii pentru alții.

Cu toate acestea, din interpretarea art. 729 VCC, care prevede că împotriva cererii de partaj se poate opune prescripția, reiese că, în mod excepțional, atunci când unul dintre copărtași a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă și a exercitat-o asupra bunului indiviz în termenul prevăzut de lege, poate invoca dobândirea proprietății prin uzucapiune.

În aceeași ordine de idei, art. 1858 pct. (2) VCC a statuat, printre cazurile de intervertire a precarității, situația în care deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ține posesiunea, prin acte de rezistență la exercițiul dreptului său, un astfel de caz existând atunci când un coproprietar, printr-o manifestare exterioară a sa demonstrează că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă.

Așa cum s-a reținut anterior, stăpânirea de către unul dintre moștenitori a bunului succesoral poate duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în situația în care a intervenit o manifestare exterioară din partea acestuia, care să demonstreze că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă; cu alte cuvinte, să se fi produs o intervertire în fapt a posesiei.

Or, în cauza de față instanța a apreciat că reclamanta nu a efectuat dovada faptului că a intervertit posesia asupra suprafeței litigioase.

Instanța a arătat că achitarea taxelor si impozitelor pentru terenul stăpânit reprezintă doar unul, dar nu singurul, dintre aspectele care pot demonstra ca deținerea materiala a bunului are natura juridica a posesiei, iar nu a unei simple detenții precare.

În susținerea respingerii cererii de chemare în judecată, instanța a menționat faptul că posesia exercitată de reclamantă nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, deoarece moștenitorii aflați în stare de indiviziune stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alții cât timp se găsesc în stare de indiviziune, astfel că posesia lor are caracter echivoc, caracter ce reprezintă un viciu al posesiei.

Astfel, în aprecierea instanței, după data decesului autorilor S.P. (15.02.2011) și A. (06.08.2004), reclamanta nu a dovedit faptul că a intervertit posesia și, chiar și așa, de la data decesului celor doi în cauză nu se poate aprecia că în cauză s-a împlinit termenul prescripției achizitive de 30 de ani. Însă, instanța a considerat că actele de folosință făcute de unul dintre coproprietari cu privire la întregul bun pot rezulta fie din starea de coproprietate, fie din intenția de a se comporta ca posesor exclusiv al întregului bun.

Este adevărat că există posibilitatea de intervertire în fapt a posesiei de către un comoștenitor, dar aceasta reprezintă o situație de excepție. Prin urmare, stăpânirea de către unul din moștenitori a unui bun succesoral poate duce la dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate numai dacă acesta și-a manifestat voința de a transforma posesia din posesie comună în posesie exclusivă, prin anumite acte, care însă nu au fost dovedite în aprecierea instanței.

În ceea ce privește situația bunurilor asupra cărora există un drept de proprietate indiviz, coproprietarii sunt presupuși că stăpânesc bunurile unii pentru alții, cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Or, în cauza da față, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, ce se coroborează cu declarația martorului audiat în cauza, instanța a apreciat că reclamanta nu a exercitat o posesie utila asupra terenului, posesia sa fiind echivoca.

Totodată, nu a reținut că s-a dovedit în cauza un act sau fapt concludent din partea reclamantei care sa dovedească intervertirea posesiei.

În continuare, instanța a arătat că reclamanta trebuia să dovedească că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului de 30 de ani a fost o adevărată posesie, respectiv că reunea cele două elemente constitutive (animus si corpus possidendi) și toate calitățile cerute pentru ca posesia să fie utilă.

Caracterul util al posesiei este prezent numai în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile referitoare la o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar, iar în cazul în care una dintre aceste condiții nu este satisfăcută, uzucapiunea nu poate opera.

Cum s-a menționat în prezenta, pentru ca posesia pretinsă să producă efecte juridice trebuie îndeplinite cele două elemente, material și psihologic. Elementul material presupune contactul direct, material cu bunul, iar elementul psihologic constă în intenția celui care are contactul direct cu bunul, care îl stăpânește în fapt, de a efectua această deținere pentru sine și de a se comporta ca un adevărat proprietar exclusiv al bunului.

Lipsa elementului psihologic face ca cel care deține lucrul să nu aibă calitatea de posesor, ci pe aceea de detentor precar.

Cu privire la dovedirea elementului psihologic al posesiei, instanța reține în favoarea reclamantei prezumția instituită de art. 1854 VCC, conform căruia posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul, o prezumție relativă, susceptibilă de dovadă contrară, iar din probele administrate în cauză a rezultat o situație de fapt care a înlăturat această prezumție de care beneficia reclamanta.

Așadar, posesia este echivocă atunci când nu se poate stabili nici că există animus sibi habendi, dar nici că acesta nu există.

Se poate astfel observa că elementul corpus al posesiei – stăpânirea materială a imobilelor – nu a fost exercitat exclusiv de către reclamantă, ci concomitent și împreună cu socrii săi, ceea ce provoacă o confuzie cu privire la adevăratul titularul posesiei, cel care ar trebui să întrunească în persoana sa atât elementul corpus cât și elementul animus possidendi.

Elementul animus possidendi, fiind de natură psihologică, nu poate fi dovedit, în principiu, decât prin elemente obiective care să indice în mod neechivoc intenția reclamantei de a se comporta ca un adevărat proprietar în mod exclusiv.

Chiar și in situația în care s-ar aprecia că reclamanta a achitat impozitele aferente, toate aceste împrejurări de fapt reprezintă indicii care pot fi luate în seamă la analiza elementului intențional al posesiei și care ar fi de natură să contureze impresia că veritabilul posesor al imobilelor în litigiu a fost reclamanta, iar socrii săi au avut numai simpla calitate de „tolerați” în imobile, locuind împreună cu fiul lor.

Numai că această concluzie și toate probele care conturau un element intențional al posesiei în favoarea reclamantei sunt înlăturate de existența Sentinței civile nr. 732/2007 care atestă că terenul în litigiu aparține lui Stănescu Panaite, socrul reclamantei, care cuprinde și terenul în litigiu.

Or, în contextul în care nu se poate stabili în mod cert dacă reclamanta a avut intenția de a se comporta ca un adevărat proprietar asupra imobilului în litigiu, pe care îl stăpânea în fapt împreună cu soțul și socrii săi, instanța apreciază că posesia exercitată de reclamantă este afectată de viciul echivocului, motiv pentru care nu poate fi considerată o posesie utilă, de natură a duce la uzucaparea imobilului în litigiu.

Pentru toate aceste considerente, instanța a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare