Fidejusiunea nu se transmite, la decesul fidejusorului, către moştenitorii acestuia

Fidejusiunea nu se transmite, la decesul fidejusorului, către moştenitorii acestuia, creditorul pierzând, în acest caz, garanţia, fiind evident caracterul intuitu personae al obligaţiei asumate de fidejusor, fără ca norma juridică să dea posibilitatea părţilor de a deroga de la această regulă

Prin încheierea civilă nr. 1387 din data de 17 decembrie 2021, Judecătoria RV a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorilor-debitori privind capătul de cerere având ca obiect clauze abuzive, invocată de intimata-creditoare, prin întâmpinare, ca rămasă fără obiect.

A admis contestaţia la executare formulată de contestatorii BGT, BR şi SRA, în contradictoriu cu intimata FB SA, astfel cum a fost precizată ulterior.

A constatat prescris dreptul intimatei-creditoare de a cere executarea silită a debitorilor.

A anulat încheierea de încuviinţare a executării silite nr.216/12.02.2020 a Judecătoriei RV  şi executarea silită pornită în dosarul de executare silită nr.281EP/2019 al S.C.P.E.J. P,I şi A.

A obligat pe intimata-creditoare să plătească S.C.P.E.J. P, I şi A suma de 49,98 lei reprezentând contravaloare copii certificate de pe actele din dosarul de executare silită.

A luat act că debitorii-contestatori nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în temeiul titlurilor executorii reprezentate de: contract de credit nr.70825/17.03.2015 încheiat între PBR SA, SAC R, judeţul T – împrumutat şi BM – garant fidejusor, şi contract  de fidejusiune nr.70.825.1/17.03.2015 încheiat între PBR SA şi BM, la cererea creditoarei FB SA ( fostă PBR SA) s-a pornit executarea silită împotriva debitorilor – contestatori BR, BGT şi  SRA, în calitate de moştenitori ai defunctului BM, decedat la 09 mai 2015, garant fidejusor pentru SA C R, în vederea recuperării creanţei de 120.729,17 lei , creanţă datorată la data de 13.11.2019. Prin încheierea nr.216/12.02.2020 pronunţată de Judecătoria RV a fost încuviinţată executarea silită împotriva celor trei debitori, în vederea recuperării creanţei de 120.729,17 lei reprezentând debit principal şi accesorii, ce va fi actualizată potrivit titlurilor executorii, precum şi a cheltuielilor de executare, prin toate formele de executare prevăzute de lege. A fost constituit dosarul de executare silită nr.281EP/2019 al Biroul Executorului Judecătoresc PE, în care au fost emise somaţie şi încheiere privind stabilirea cheltuielilor de executare silită din  04.09.2020, fiind făcute demersuri în vederea identificării bunurilor deţinute de către debitori. Ulterior formulării contestaţiei la executare a fost emisă o altă somaţie, din 31.03.2021, prin care s-a pus în vedere debitorilor să achite creanţa urmărită silit şi cheltuielile de executare.

Instanţa a constatat că cei trei debitori au solicitat (astfel cum au precizat ulterior) anularea încheierii de încuviinţare a executării silite, precum şi a executării silite pornite  în dosarul de executare nr. nr.281EP/2019 al Biroul Executorului Judecătoresc PE, motivat de faptul că ei nu au calitatea de debitori, întrucât fidejusiunea a încetat prin decesul fidejusorului, şi că a intervenit prescripţia dreptului creditoarei de a cere executarea lor silită.

În acest sens, instanţa a constatat că prin contractul de credit nr.70825/17.03.2015 s-a stipulat că facilitatea în vederea asigurării capitalului de lucru pentru acoperirea necesităţilor financiare  aferente desfăşurării activităţii curente a împrumutatului SA C R, în valoare de 75.000 lei,  poate fi utilizată într-o singură tragere, fără prezentare de documente justificative; facilitatea şi dobânda  acumulată se vor rambursa într-o singură rată, la data scadenţei finale – 01 decembrie 2015; s-a mai stipulat că facilitatea poate fi utilizată până la data de 16 mai 2015. Prin contractul de fidejusiune nr.70825.1/17.03.2015, garantul fidejusor BM  s-a obligat să garanteze îndeplinirea obligaţiilor de plată ale împrumutatului SA C R, dacă acesta nu-şi execută obligaţiile la scadenţă,  după primirea unei simple notificări din partea băncii în care vor fi precizate obligaţiile de plată care au devenit scadente.

Potrivit dispoz. art.2319 Cod civil, „Fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară”. Prin instituirea acestei norme, legiuitorul a evidenţiat caracterul intuitu personae a obligaţiei de garantare asumată prin contractul de fidejusiune, de către cel care şi-a asumat-o, neputând fi transmisă succesorilor lui în drepturi. Acest text de lege trebuie însă interpretat în sensul că fideiusiunea încetează numai în cazul în care decesul fideiusorului a intervenit anterior neexecutării de către debitorul principal a obligaţiei garantate. Decesul fidejusorului este astfel strâns legat de îndeplinirea condiţiei suspensive stabilită prin contractul de garanţie. Aşadar, încetarea contractului nu are drept consecinţă încetarea obligaţiilor care s-au născut în mod valabil între părţi anterior acestui moment, însă, de la data încetării sale ( prin decesul fideiusorului), contractul nu va mai putea să dea naştere unor noi obligaţii, care să fie transmise pe cale succesorală, moştenitorilor garantului.

În speţă, instanţa a observat că decesul  fideiusorului BM a  survenit la data de 09 mai 2015, înainte de data scadenţei finale stabilite prin contractul de credit – 01 decembrie 2015, debitoarea principală având obligaţia să ramburseze suma reprezentând facilitatea de credit într-o singură rată. Rezultă că până la data decesului fideiusorului nu era scadentă obligaţia de plată a sumei împrumutate de SA C R, garantată de acesta, nefiind îndeplinită condiţia suspensivă care afectează obligaţia pe care el şi-a asumat-o, astfel încât  contractul de fidejusiune a încetat la data decesului său, în conformitate cu dispoz. art.2319 Cod civil. Prin neîndeplinirea condiţiei până la momentul decesului, în mod retroactiv se va considera că fidejusorul nu a fost niciodată obligat, drept urmare neexistând o obligaţie valabilă care să poată fi transmisă moştenitorilor acestuia, fiind întemeiată susţinerea debitorilor în sensul că ei nu au calitatea de debitori şi nu pot fi urmăriţi silit.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a cere executarea silită, pornind de la aceleaşi clauze contractuale, instanţa a constatat că debitoarea principală avea obligaţia, aşa cum s-a reţinut mai sus, să restituie suma împrumutată, într-o singură rată, la data scadenţei finale – 01.12.2015, dată la care s-a născut dreptul creditoarei de a cere executarea ei silită, inclusiv a garantului fideiusor. De la această dată şi până la înregistrarea cererii de executare silită  la executor – 22.11.2019  s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului  creditoarei de a cere executarea silită a debitorilor, în conformitate cu dispoz. art.706 Cod procedură civilă, nefăcându-se dovada existenţei vreunei cauze de suspendare sau întrerupere a acestui termen, în raport de dispoz. art.708 şi art.709 Cod procedură civilă. Creditoarea nu putea modifica unilateral data scadentei astfel încât să nu se împlinească termenul de prescripţie a dreptului său de a cere executarea silită.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, dar şi în temeiul  disp. art.712 şi urm. Cod procedură civilă, instanţa admite contestaţia la executare, astfel cum a fost precizată ulterior, constată prescris dreptul intimatei-creditoare de a cere executarea silită a debitorilor; anulează încheierea de încuviinţare a executării silite nr.216/12.02.2020 a Judecătoriei RV  şi executarea silită pornită în dosarul de executare silită nr.281EP/2019 al S.C.P.E.J. P, I şi A.

În temeiul art. 717 rap. la art. 453 Cod procedură civilă, obligă pe intimata-creditoare să plătească S.C.P.E.J. P, I şi A  suma de 49,98 lei reprezentând contravaloare copii certificate de pe actele din dosarul de executare silită, având în vedere că a căzut în pretenţii.

A luat act că debitorii-contestatori nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel apelanta-intimată FB SA, prin care a solicitat instanţei admiterea apelului, anularea în parte a sentinţei civile nr. 1387/2021, ca fiind netemeinică şi nelegală, iar cu ocazia rejudecării cauzei în fapt şi în drept, respingerea în totalitate a contestaţiei la executare, ca fiind neîntemeiată, precum şi obligarea intimaţilor - contestatori la plata cheltuielilor de judecată în integralitate, atât pentru fond cât şi pentru apel.

În motivare, a arătat că în fapt, în data de 17.03.2015 a fost încheiat Contract de CREDIT nr. 70925/17.03.2015 între FB S.A. (la acel moment PBR S.A), societatea ACR şi garantul fidejusor persoană fizică BM.

În data de 06.11.2015, societatea a intrat în procedura generală a insolvenţei, formându-se în acest sens dosarul nr. 3635/87/2015 aflat pe rolul Tribunalului T.

Faţă de împrejurarea că partea adversă a înţeles să nu restituie suma împrumutată prin plata ratelor lunare stabilite conform contractului de credit, la data de 06.01.2017, apelanta a transmis notificarea de declarare a scadenţei anticipate nr. 1208 către debitoarea principală, dar şi către debitorul fidejusor BM.

Ulterior, a aflat că fidejusorul BM a decedat în data de 09.05.2015, iar de pe urma acestuia a fost dezbătută procedura succesorală, finalizându-se cu Certificatul de Moştenitor nr. 144/21.05.2015.

La data de 18.11.2019, a formulat cerere de executare silită împotriva moştenitorilor garantului fidejusor BM.

Prin contestaţia la executare formulată şi înregistrată la data de 30.09.2020, s-a solicitat anularea tuturor actelor de executare silită efectuate în dosarul execuţional nr. 281/EP/2019, inclusiv a încheierii de încuviinţare a executării silite pronunţate de către Judecătoria RV, ca fiind nelegală, precum şi solicitarea diminuării onorariului executorului judecătoresc.

Faţă de contestaţia la executare formulată a transmis întâmpinare prin care a invocat o serie de excepţii procesuale, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea contestaţiei ca fiind neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1387/2021 instanţa de judecată a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorilor-debitori privind capătul de cerere având ca obiect clauze abuzive, invocată de intimata-creditoare, prin întâmpinare, ca rămasă fără obiect. A admis contestaţia la executare, astfel cum a fost precizată ulterior. A constatat prescris dreptul intimatei-creditoare de a cere executarea silită a debitorilor. A anulat încheierea de încuviinţare a executării silite nr.216/12.02.2020 a Judecătoriei RV şi executarea silită pornită în dosarul de executare silită nr.281EP/2019 al S.C.P.EJ. P, I şi A.-A obligat intimata-creditoare să plătească S.C.P.EJ. P, I şi A, suma de 49,98 lei reprezentând contravaloare copii certificate de pe actele din dosarul de executare silită.

Consideră că sentinţa civilă pronunţată de instanţa de fond este netemeinică.

Cu privire la caracterul contractului de fidejusiune şi la efectele acestuia asupra succesorilor arată că prin contestaţia la executare formulată s-a susţinut că încheierea de încuviinţare a executării silite pronunţată de către Judecătoria RV este nelegală, pe considerentul că a fost încuviinţată executarea silită împotriva moştenitorilor garantului fidejusor.

În apărările pe fond formulate se solicită aplicarea dispoziţiilor art. 2319 Cod Civil, potrivit căruia fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară.

Prin sentinţa civilă pronunţată, instanţa de fond a apreciat că obligaţia fidejusorului este intuitu personae, astfel că acesta nu ar putea fi transmisă succesorilor acestuia în drepturi.

Potrivit raţionamentului juridic aplicat de către instanţă, fidejusiunea încetează numai în cazul în care decesul fideiusorului a intervenit anterior neexecutării de către debitorul principal a obligaţiei garantate. Astfel încetarea contractului nu are drept consecinţă încetarea obligaţiilor care s-au născut în mod valabil între părţi anterior acestui moment, însă la data încetării sale, contractul nu va mai putea să dea naştere unor noi obligaţii, care să fie transmise pe cale succesorală, moştenitorilor garantului.

Caracterizarea unui contract ca fiind unul intuitu personae este indisolubil legată de considerarea persoanei contractantului (a identităţii sau calităţilor acestuia) drept una determinantă pentru încheierea actului juridic. În cazul fideiusiunii, nici uneia dintre părţile implicate nu i se poate atribui rolul de element central care să condiţioneze în mod necesar naşterea raportului juridic. Absenţa elementului personal, determinant pentru încheierea actului juridic, este confirmată de împrejurarea că niciunul dintre elementele distinctive ale contractului intuitu personae nu este reperabil în privinţa fideiusiunii, aşa cum se va vedea în continuare.

Împrejurarea că rolul atribuit persoanei fideiusorului nu este unul determinant pentru încheierea fideiusiunii rezultă şi din aceea că, niciunul dintre efectele asociate unui act juridic intuitu personae nu poate fi atribuit contractului de fideiusiune. Mai întâi, contractul de fideiusiune nu este anulabil pentru eroarea asupra persoanei sau calităţilor fideiusorului. De altfel, un atare demers ar fi şi lipsit de orice folos practic pentru creditor, care s-ar vedea privat, în consecinţa anulării fideiusiunii, de garanţia (chiar, ipotetic, necorespunzătoare) pe care o avea. Apoi executarea obligaţiei asumate de către fideiusor nu este ombilical legată de persoana lui, ea putând fi executată şi prin altul. Şi, nu în ultimul rând, obligaţia de plată asumată de către fideiusor trece şi asupra succesorilor săi.

În condiţiile în care fideiusorul garantează executarea obligaţiei pentru debitorul principal, acesta va fi ţinut de respectarea acesteia pe tot parcursul vieţii sale, iar în eventualitatea în care survine decesul, obligaţia va fi transmisă pe care succesorală moştenitorilor defunctului, ca orice obligaţie care a existat în pasivul succesoral. Ca urmare a acestei transmiteri a obligaţiei, succesorii vor răspunde în limita patrimoniului şi a activului succesoral.

Chiar dacă instanţa de fond a argumentat prin informaţii expuse cronologic, cu privire la faptul că decesul fideiusorului BM a survenit la data de 09.05.2015, înainte de data scadenţei finale stabilite prin contractul de credit (01.12.2015), obligaţia acestuia se transferă către succesorii săi, atâta vreme cât până la data scadenţei finale s-a şi dezbătut succesiunea fidejusorului (dovada fiind Certificatul de Moştenitor nr. 144/21.05.2015).

În acelaşi sens s-a statuat şi în doctrina de specialitate, referindu-se, aşadar, la fideiusiune, textul priveşte încetarea pentru viitor prin decesul fideiusorului a contractului (de fideiusiune) însuşi şi nu a obligaţiilor de plată deja născute în patrimoniul debitorului. Ceea ce dispare prin moartea fideiusorului este fundamentul contractual necesar pentru naşterea de noi obligaţii de plată accesorii datoriilor viitoare ale debitorului garantat, fără să fie afectate obligaţiile de plată existente în patrimoniul garantului la data morţii lui.

Toate aceste observaţii sunt necesare pentru a înţelege consecinţele incidenţei decesului fideiusorului din perspectiva efectelor fideiusiunii. Atunci când fideiusiunea garantează o datorie deja născută (fiind fără relevanţă dacă ea este sau nu exigibilă) a debitorului, în patrimoniul garantului se naşte încă de la perfectarea fideiusiunii o obligaţie de plată, care, odată cu decesul acestuia se va transmite pe cale succesorală. Aceeaşi este situaţia şi în cazul garantării de către fideiusor a unei obligaţii viitoare, dacă aceasta este născută la data decesului fideiusorului, întrucât obligaţia de plată accesorie datoriei debitorului există şi ea la data deschiderii succesiunii.

Ca urmare a acestor argumente, consideră că decesul fideiusorului marchează doar încetarea contractului de fideiusiune, nu şi ceea ce este cu adevărat semnificativ pentru calificarea fideiusiunii ca un contract intuitu personae, stingerea obligaţiilor de plată existente în patrimoniul fideiusorului la data morţii lui.

Reglementarea decesului fideiusorului ca un caz de stingere pe cale principală a fideiusiunii are în vedere raţiuni ce ţin de protejarea intereselor succesorilor garantului, care ar putea fi confruntaţi cu obligaţia de a plăti datorii ale debitorului născute ulterior morţii antecesorului lor.

Pe această cale, apreciază că toate aceste considerente pe care s-a fundamentat soluţia instanţei de fond sunt vădit neîntemeiate.

Astfel, potrivit art. 1114 Cod civil, Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia.

Pornind de la norma cadru ce reglementează acceptarea succesorală, înţelege să precizeze că succesorii vor accepta activul succesoral, dar şi pasivul succesoral de care vor răspunde în limita bunurilor existente în masa succesorală.

În concluzie, apreciază că se impune a fi respinse toate aceste apărări ca neîntemeiate, întrucât executarea silită a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor art. 688 Cod proc. Civ., fiind ipoteza standard în care debitorul a decedat, există moştenitori acceptanţi iar executarea silită a fost începută împotriva acestora.

Cu privire la caracterul prescris al titlului executoriu precizează că prin sentinţa civilă pronunţată de instanţa de fond s-a reţinut că dreptul de a solicita executarea silită s-a prescris în termenul de trei ani, termen pe care instanţa de judecată l-a calculat de la momentul scadenţei finale, 01.12.2015.

De la acel moment apreciază instanţa de judecată că a început să curgă termenul în interiorul căruia creditorul avea posibilitatea de a formula cerere de executare silită.

Învederează instanţei că a procedat la declararea exigibilităţii tuturor sumelor de bani în baza contractului de credit în data de 06.01.2017 şi ulterior, a demarat iniţial executarea silită faţă de acesta în data de 18.11.2019 prin cererea înregistrată către BEJ EP.

În data de 04.09.2019, executorul judecătoresc a emis actele de executare incipiente, respectiv somaţia imobiliară şi încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare.

Cu caracter prealabil, apreciază necesar să se stabilească în concret ce dispoziţii sunt aplicabile instituţiei prescripţiei în prezenta cauză, sub aspect temporal.

În concordanţă cu literatura de specialitate, consideră că regimul juridic al prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită este întregit prin aplicarea complementară a normelor de drept comun, respectiv cele regăsite în Codul civil.

Astfel, în vederea stabilirii normelor aplicabile prescripţiei sub aspect material şi procesual, înţelege să se raporteze atât la dispoziţiile tranzitorii regăsite în cadrul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, cât şi cele regăsite în cadrul art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Instanţa de fond a apreciat în mod eronat că termenul în interiorul căruia apelanta putea obţine executarea silită în baza Contractului, s-ar fi împlinit după trei ani.

Dat fiind faptul că data scadentă a fost 01.12.2015, se precizează că s-a împlinit termenul de prescripţie al executării silite.

Contrar susţinerilor acesteia, apreciază că momentul curgerii termenului de 3 ani ar fi putut fi, cel al declarării exigibilităţii tuturor sumelor datorate de către aceasta, respectiv 06.01.2017.

Astfel, sub aspect material, în raport de dispoziţiile tranzitorii din Legea nr. 71/2011 indicate anterior, instituţia prescripţiei în prezenta cauză va fi ghidată de dispoziţiile Codului civil actual.

Sub aspect procesual, raportat la dispoziţiile indicate din Legea nr. 76/2012, aplicabile sunt dispoziţiile Codului de procedură civilă actual, în forma în vigoare la momentul introducerii cererii de executare silită, respectiv anul 2021.

În temeiul art. 707 alin. (1) şi (2) C.proc.civ, prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate. Prescripţia stinge dreptul de a obţine executarea silită şi orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie. Conform art. 710 din acelaşi act normativ, prevederile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă.

Instanţa de judecată a anulat în integralitate executarea silită demarată în dosarul nr. 281EP/2019, apreciind că titlul nostru executoriu şi-a pierdut puterea executorie prin trecerea a mai mult de 3 ani de la data scadentei creditului, respectiv din 1 decembrie 2019.

Aşa cum a expus mai sus, dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă în materie de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită se completează cu cele conţinute de Codul civil în materie de prescripţie extinctivă.

Codul civil, în cadrul art. 2526, distinge între prestaţiile succesive individuale şi cele care alcătuiesc un tot unitar, astfel:

(a)Dacă prestaţiile succesive au caracter individual, prescripţia începe să curgă separat, de la data la care flecare prestaţie devine exigibilă;

(b)Dacă prestaţiile succesive alcătuiesc, potrivit legii sau convenţiei, un tot unitar (de exemplu, plata eşalonată a unei datorii sau a ratelor de preţ), prescripţia curge pentru întreaga creanţă de la data scadenţei ultimei prestaţii neexecutate, iar nu de la data fiecărei prestaţii neexecutate.

În ce priveşte Contractul din prezenta cauză, apreciază că acesta este prin natura lui un contract cu executare uno ictu.

Astfel apelanta şi-a asumat obligaţia de a pune la dispoziţie o singură sumă, iar contestatorul şi-a asumat obligaţia de a restitui suma potrivit graficului de rambursare.

În aceste condiţii, apreciază că neîndeplinirea obligaţiei împrumutatului de lei au condus la declararea scadenţei anticipate a întregului contract.

 Prin conţinutul contractului de credit, contestatorul a fost decăzut din beneficiul termenelor de plată instituite în favoarea sa, urmând ca toate sumele neachitate (compuse din principal, dobânzi şi penalităţi) să devină în mod integral exigibile.

De la acest moment a început să curgă termenul de prescripţie în interiorul căruia apelanta a avut posibilitatea de a obţine executarea silită a contestatoarei.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa în materie s-a arătat că „ (...) la acest tot unitar face referire art. 2526 Cod civil, care stipulează că, în cazul prestaţiilor succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, cu excepţia situaţiei în care aceste prestaţii alcătuiesc un tot unitar, când prescripţia curge de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă. Faţă de caracterul de titlu executor al contractului de credit în speţă şi categoria din care face parte sub aspectul modului de executare a obligaţiilor, completarea dispoziţiilor de procedură cu cele ale art. 2526 Cod civil presupune că dreptul de a cere executarea silită începe să curgă, în situaţia derulării previzionale a contractului, abia de la data scadentei ultimei rate (...) În concluzie, instanţa este de acord cu apărările formulate de intimată, potrivit cărora termenul de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită a început să curgă la data când creditoarea a pretins rambursarea anticipată a creditului şi accesoriilor (...)"

 În raport de cele expuse, solicită instanţei de judecată să constate, într-o primă ipoteză, că dreptul apelantei de a obţine executarea silită a contestatoarei a început să curgă de la data declarării exigibilităţii tuturor sumelor de bani, respectiv din data de 06.01.2017.

Ori, cererea de executare silită a fost formulată la data de 18.11.2019, pe rolul P, I şi A, sub numărul de dosar execuţional 281EP/2019.

Ori, singurul termen de prescripţie care a început să curgă a fost de la momentul declarării exigibilităţii tuturor sumelor de bani, respectiv din data de 06.01.2017 si până la momentul formulării cererii de executare silită ( 18.11.2019 ).

Într-o a doua ipoteză, se impune a se analiza prescripţia şi din punctul de vedere al suspendării respectiv al întreruperii termenului prin depunerea cererii de admitere a creanţei la masa credală a debitoarei principale SAR în dosarul de insolvenţă nr. 2635/87/2015, asupra căreia s-a deschis procedura după cum rezultă din notificarea publicată în B.P.1.20079/20.11.2015, menţionându-se faptul că termenul limită pentru înregistrarea creanţelor era 17.12.20215.

De asemenea, ulterior, la data de 11.01.2016 s-a şi afişat tabelul preliminar de creanţe unde apelanta a şi figurat cu suma de 78.723,80 lei aferentă cv unui contract de împrumut.

Un alt termen la care instanţa ar trebuie să se raporteze este data de 13.12.2021 când s-a publicat în B.P.I. 21019 tabelul definitiv consolidat unde, de asemenea, apelata figurează ca fiind înscrisă ca şi creditor.

Într-un articol în care se analizează chiar aspectele referitoare la suspendarea respectiv întreruperea cursului prescripţiei, s-a apreciat că: cererea creditorului de admitere a creanţei împotriva averii debitoarei trebuie să fie făcută, prin ipoteză, înăuntrul termenului de prescripţie, pentru a putea produce efectul de întrerupere a prescripţiei. Dacă cererea s-ar face după împlinirea cursului prescripţiei şi se constată că a operat prescripţia, prin ipoteză, efectul de întrerupere a cursului prescripţiei nu se mai poate produce, dacă creditorul formulează cererea de admitere a creanţei împotriva averii debitoarei, se produce efectul de întrerupere a cursului prescripţiei, care presupune că prescripţia care a curs până la data actului de întrerupere se şterge, astfel încât s-ar putea considera că nici nu mai prezintă o mare importanţă practică data la care a încetat cauza de suspendare şi s-ar fi reluat cursul prescripţiei. Având în vedere că, de la data deschiderii procedurii, creditorul nu mai poate exercita individual nici o acţiune de drept comun, iar dacă aceasta a fost exercitată, nu mai poate continua, soluţia suspendării cursului prescripţiei este, fără îndoială, una necesară şi echitabilă, faţă de "sacrificiul" impus creditorului de a urma calea unică a procedurii insolvenţei.

Cererea creditorului de admitere a creanţei ar putea fi privită ca având o dublă semnificaţie juridică: are, în principal, efectul de întrerupere a cursului prescripţiei, dar prin acesta, implicit, acest act de procedură face şi dovada clară şi neechivocă, de netăgăduit, a încetării cauzei de suspendare a cursului prescripţiei.

Altfel spus, se poate considera că încetarea cauzei de suspendare a cursului prescripţiei este prezumată prin actul însuşi al cererii de admitere a creanţei la masa credală. Prin urmare, în contextul special al procedurii insolvenţei, stabilirea şi proba momentului concret al încetării suspendării prescripţiei nici nu ar mai trebui să prezinte importanţă practică, având în vedere, pe de o parte, beneficiul suspendării cursului prescripţiei pe care legea îl conferă creditorului, fără vreo limitare sau circumstanţiere de natură să inducă vreun risc de împlinire a cursului prescripţiei, iar, pe de altă parte, faptul că, prin efectul întreruperii prescripţiei, prescripţia care a curs până atunci se şterge, iar, după întrerupere, în viitor, va începe să curgă o nouă prescripţie. Altfel spus, nu există nici o contradicţie logică între suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei, pentru că actul energic de întrerupere (cererea de admitere a creanţei) face per se dovada de netăgăduit şi a încetării cauzei de suspendare, iar mecanismul suspendării prescripţiei a fost conceput în favoarea creditorului, tocmai pentru a elimina riscul legat de o posibilă împlinire a cursului prescripţiei după data deschiderii procedurii insolvenţei, când creditorul este practic ţinut să-şi valorifice creanţa în procedura colectivă a insolvenţei.

De asemenea, se observă că, potrivit art. 2.537 pct. 2 C.civ., prescripţia se întrerupe "prin înscrierea creanţei la masa credală", iar nu prin "cererea de admitere a creanţei" sau "cererea de înscriere a creanţei la masa credală" sau "cererea de intervenţie în procedura insolvenţei". Aceasta înseamnă că cererea de admitere a creanţei întrerupe cursul prescripţiei, însă sub condiţia ca cererea să fie admisă. Altfel spus, efectul provizoriu al întreruperii prescripţiei prin cererea de admitere a creanţei se consolidează prin admiterea cererii şi înscrierea creanţei la masa credală, pentru că, în ipoteza în care cererea se respinge, prescripţia, de regulă, nu este întreruptă.

Ulterior întreruperii prescripţiei prin această unică modalitate, se poate considera că cererea de admitere a creanţei la masa credală are natura juridică similară a unei cereri de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că situaţia se aseamănă, până la un punct, cu cea prevăzută de dispoziţiile art. 2.541 alin. (4) C.civ., în sensul că, odată întreruptă prescripţia, pe parcursul procesului de insolvenţă, nu va mai curge o nouă prescripţie până la închiderea procedurii insolvenţei. Altfel spus, după întreruperea prescripţiei va începe să curgă o nouă prescripţie (de acelaşi fel), dar începutul noii prescripţii este amânat până la momentul la care va exista, potrivit legii, din nou posibilitatea de valorificare a creanţei rămase neacoperite

Astfel, s-a arătat că, odată deschisă procedura insolvenţei împotriva debitorului principal, suspendarea prescripţiei fată de acesta pe temeiul art. 79 din Legea nr. 85/2014 se extinde şi asupra codebitorilor solidari sau fideiusorilor/garanţilor ipotecari ai insolvenţei.

Potrivit dispoziţiilor art. 2.535 şi art. 2.542 alin. (1) C.civ., suspendarea prescripţiei operează, ca regulă, doar în beneficiul celui care a fost în imposibilitate de a efectua acte de întrerupere, iar întreruperea prescripţiei poate fi opusă, în principiu, doar celui contra căruia s-a efectuat actul întreruptiv, dacă prin lege nu se prevede altfel. în măsura în care dreptul de creanţă izvorăşte dintr-un raport juridic caracterizat prin solidaritatea codebitorilor sau dacă creanţa este garantată cu o fideiusiune, regulile prevăzute la art. 2.535 şi art. 2.542 alin. (1) nu mai sunt aplicabile, pentru că legea prevede altfel. într-adevăr, extinderea efectului suspendării prescripţiei (generat de deschiderea procedurii insolvenţei, conform art. 79 din Legea nr. 85/2014), respectiv al întreruperii prescripţiei prin înscrierea creanţei la masa credală (conform art. 2.537 pct. 2 C.civ.) operează si fată de codebitorii solidari sau faţă de garanţi, pe temeiul art. 1.449 alin. (1) C.civ., respectiv al dispoziţiilor art. 2.536 si art. 2.543 C.civ. Potrivit acestor dispoziţii legale, suspendarea/ întreruperea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora.

În lumina dispoziţiilor legale evocate, faţă de codebitorii solidari/fideiusori, se produce nu doar extinderea efectului suspendării prescripţiei, ci şi al întreruperii prescripţiei prin înscrierea la masa credală a debitorului principal şi dacă se analizează cu atenţie dispoziţiile art. 2.541 alin. (5) C.civ. Astfel, în măsura în care procedura insolvenţei îşi va urma cursul firesc, în sensul că debitoarea va fi supusă unei proceduri de reorganizare şi/sau unei proceduri de faliment, situaţia creanţei rămase neacoperite la care se referă dispoziţiile legale menţionate interesează, în realitate, raportul creditorului cu codebitorii solidari sau cu terţii garanţi ai acesteia. într-adevăr, dacă debitoarea a fost supusă unei proceduri de faliment, societatea va fi radiată la închiderea procedurii [conform art. 175 alin. (2) din Legea nr. 85/2014], creanţa rămasă neacoperită la care se referă dispoziţiile art. 2.541 alin. (5) C.civ. ar mai putea fi realizată ("posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite" ar mai putea fi îndreptată) doar împotriva codebitorilor solidari/fideiusorilor. Prin urmare, prescripţia a fost întreruptă prin înscrierea creanţei la masa credală în insolvenţa debitorului principal, nu a mai continuat să curgă pe tot parcursul procedurii de insolvenţa (falimentului), efectul întreruptiv de prescripţie s-a produs şi cu privire la codebitorii solidari/terţii garanţi, iar o nouă prescripţie va începe să curgă, pentru recuperarea creanţei rămase neacoperite în falimentul debitorului principal, la momentul închiderii procedurii de faliment.

Extinderea faţă de codebitorii solidari/ fideiusori a efectului întreruptiv de prescripţie prin înscrierea creanţei la masa credală a debitorului principal, mai exact întreruperea şi curgerea unei noi prescripţii faţă de aceştia potrivit art. 2.541 alin. (5) C.civ., operează, în condiţii similare celor prezentate mai sus, şi dacă debitorul principal a fost supus unei proceduri de reorganizare. În urma executării integrale a unui plan de reorganizare, debitorul principal este descărcat de datorii, conform art. 181 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Aceasta înseamnă că, în cazul în care planul de reorganizare a prevăzut o reducere de creanţă, creditorul a cărui creanţă a fost diminuată prin plan nu va mai putea, ulterior închiderii procedurii insolvenţei, să solicite debitorului principal plata părţii de creanţă ce a fost redusă în urma aprobării şi confirmării planului de reorganizare. Însă, potrivit art. 140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, creditorul conservă acţiunea sa împotriva codebitorului solidar fideiusorului pentru întreaga valoare a creanţei sale, chiar dacă a votat pentru acceptarea planului (se subînţelege că este vorba de un plan care a prevăzut reducerea creanţei acestui creditor). Atunci când votează aprobarea unui plan de reorganizare care prevede reducerea creanţei sale, creditorul îşi exprimă consimţământul cu privire la o remitere parţială de datorie, modalitate de stingere a obligaţiilor prevăzută de art. 1.629 C.civ. Dispoziţiile art. 140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 consacră o veritabilă excepţie de la prevederile art. 1.633 alin. (1) C.civ., pentru că fideiusorul nu va beneficia de efectele remiterii parţiale de datorie pe care creditorul a acordat-o debitorului principal, atunci când a votat aprobarea planului de reorganizare.

De asemenea, în ceea ce-i priveşte pe codebitorii solidari (inclusiv garantul ipotecar), prevederile art. 140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 trebuie înţelese în sensul că reprezintă o derogare de la dispoziţiile art. 1.451 alin. (2) teza întâi C.civ.

Faţă de toate aceste motive, solicită instanţei să dispună respingerea contestaţiei la executare ca neîntemeiată, urmând să constate că a fost suspendat, respectiv întrerupt cursul prescripţiei atât faţă de debitorul principal cât şi faţă de fideiusor.

În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 470 şi pe dispoziţiile legale invocate.

În probaţiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 254 alin. (1) Cod procedură civilă, în dovedirea celor expuse solicită instanţei administrarea tuturor probelor de la dosarul cauzei, înscrisuri anexate la prezenta - jurisprudenţă, doctrină, înscrisuri din cadrul dosarului de insolvenţa 3635/87/2015 precum şi orice alte probe ar reieşi din cercetarea judecătorească.

La data de 07.02.2022, intimaţii-contestatori BGT, BR şi SRA au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat instanţei sa respingă, ca neîntemeiat, apelul formulat.

În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, solicită obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei, pe cale separată.

În motivare, a arătat că prin apelul formulat, apelanta FB SA critică soluţia instanţei de fond, susţinând în esenţă, cu privire la caracterul contractului de fidejusiune şi efectele acestuia asupra succesorilor că niciunul din efectele asociate unui act juridic intuitu personae nu poate fi atribuit contractului de fidejusiune;  în condiţiile în care fidejusorul garantează executarea obligaţiei pentru debitorul principal, acesta va fi ţinut de respectarea acesteia pe tot parcursul vieţii sale, iar în eventualitatea în care intervine decesul, obligaţia va fi transmisă pe cale succesorală moştenitorilor defunctului, ca orice obligaţie care a existat în pasivul succesoral. Ca urmare a acestei transmiteri a obligaţiei, succesorii vor răspunde în limita patrimoniului şi activului succesoral; obligaţia de garanţie se transferă către succesorii săi, chiar dacă decesul fideiusorului BM a intervenit înainte de data scadenţei finale; arată că în doctrina de specialitate, referindu-se la fideiusiune, textul de lege priveşte încetarea pentru viitor, prin decesul fideiusorului, a contractului însuşi şi nu a obligaţiilor de plată născute în patrimoniul debitorului. Ceea ce dispare prin moartea fideiusorului este fundamentul contractual necesar pentru naşterea de noi obligaţii de plată accesorii datoriilor viitoare ale debitorului garantat, fără să fie afectate obligaţiile de plată existente în patrimoniul garantului, la data morţii lui; apreciază că decesul fideiusorului, marchează doar încetarea contractului de fidejusiune, nu şi ceea ce este cu adevărat semnificativ pentru calificarea fideiusiunii ca un contract intuitu personae, stingerea obligaţiilor de plată existente în patrimoniul fidejusorului la data morţii lui.

Concluzionează apelanta că pornind de la aceste argumente, soluţia instanţei de fond este vădit neîntemeiată.

Intimaţii-contestatori arată că pentru a fi obligaţi la plata debitului, în limita masei succesorale, autorul lor, BM, ar fi trebuit să fie debitor la data decesului (9.05.2015), adică împotriva lui să fi existat o creanţă certă, lichidă şi exigibilă; contractul de credit/fideiusiune a fost încheiat la 17.03.2015, iar potrivit punctului 9 din Contractul de credit - Partea Specială, comunicat de executor, data scadenţei finale este 01.12.2015; la pct. 8.2 din Partea Speciala se menţionează că facilitatea, împreună cu dobânda acumulată, se vor rambursa într-o singură rată, la data scadenţei finale, însemnând la 01.12.2015.

Prin urmare, la data decesului, în patrimoniul autorului intimaţilor nu exista această datorie, creanţa nu era certă, lichidă şi exigibilă şi nu avea cum să fie transmisă moştenitorilor săi.

În plus, pentru a dobândi calitatea de debitor, o persoană trebuie să aibă capacitate de folosinţă, iar aceasta încetează la data decesului.

Precizează că la data decesului autorului lor, BM, creanţa nu era exigibilă şi prin urmare, nu putea fi transmisă moştenitorilor. Datoriile trec la moştenitori şi nu se nasc direct împotriva acestora.

Conform art. 2319 din Codul Civil, fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară. Moştenitorii garantului fideiusor nu pot avea calitate de debitori în baza Contractului de fideiusiune menţionat, având în vedere că fideiusiunea a încetat la data decesului fideiusorului, iar la data decesului nu exista o creanţă exigibilă împotriva acestuia.

Moştenitorii au acceptat succesiunea în baza dreptului comun, la 21.09.2015, iar la acel moment nu exista o creanţă exigibilă care să greveze patrimoniul acestuia. A interpreta altfel înseamnă a da posibilitatea moştenitorului de a reveni la actul de acceptare a succesiunii după ce încep a se arăta diverşi creditori. Nu se pot naşte creditori la aproape 5 ani de la data deschiderii succesiunii, iar pentru ca moştenitorii să răspundă, în limita masei succesorale, pentru creanţele datorate de autorul lor, datoria trebuie să existe la data decesului, să fie certă, lichidă şi exigibilă, ceea ce nu s-a întâmplat.

Potrivit art. 1159 din Codul civil, titlurile executorii obţinute împotriva defunctului pot fi executate şi împotriva moştenitorilor săi, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă. Per a contrario, numai în cazul în care există un titlu executoriu la data decesului, moştenitorii răspund cu bunurile din masa succesorală.

În cazul de faţă, la data decesului, Contractul de fideiusiune nr. 70825.1/17.03.2015 a încetat, prin urmare nu exista niciun titlu executoriu împotriva autorului intimaţilor.

Drept urmare, dacă debitorul garantat nu îşi execută obligaţiile abia ulterior decesului fideiusorului, contractul de fideiusiune încetează prin deces înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive şi, drept urmare, înainte de naşterea valabilă a vreunei obligaţii în contractul de fideiusiune. Prin neîndeplinirea condiţiei până la momentul decesului, în mod retroactiv se va considera că fideiusorul nu a fost niciodată obligat, drept urmare nu există o obligaţie valabilă care să se transmită la moştenitori. Transmiterea garanţiei la moştenitori nu este legată de caracterul intuitu personae al contractului de fideiusiune, ci de modul de funcţionare al condiţiei ca modalitate a actului juridic civil.

Cu privire la caracterul prescris al titlului executoriu, apelanta susţine că  din punct de vedere temporal, instituţia prescripţiei din cauza ce face obiectul litigiului, este ghidată de dispoziţiile Codului civil actual, în vigoare la momentul introducerii cererii de executare silita, respectiv anul 2021.

Având în vedere ca dispoziţiile Codului de procedură civilă în materie de prescripţie, în ce priveşte dreptul de a cere executarea silită, se completează cu cele prevăzute de Codul civil în materie de prescripţie extinctivă, art. 2526 Codul civil, distinge între prestaţiile succesive individuale şi cele care alcătuiesc un tot unitar şi că, în ce priveşte contractul ce face obiectul executării silite, acesta este prin natura lui, un contract cu executare uno ictu. Prin conţinutul contractului de credit, contestatorul a fost decăzut din beneficiul termenelor de plată instituite în favoarea sa, urmând ca toate sumele neachitate, să devină în mod integral exigibile şi de la acel moment, începe să curgă termenul de prescripţie în interiorul căruia a avut posibilitatea de a obţine executarea silită.

A concluzionat că dreptul său de a obţine executarea silită a început să curgă de la data declarării exigibilităţii tuturor sumelor de bani, respectiv data de 6 ianuarie 2017, cererea de executare silită fiind formulată la 18 noiembrie 2019.

Apreciază că susţinerile apelantei sunt neîntemeiate.

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu este o continuare a prescripţiei dreptului material la acţiune, ci o prescripţie de sine stătătoare, care priveşte posibilitatea de a cere executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a face sau a nu face, corespunzător obiectului obligaţiei.

Excepţia dreptului de a obţine executarea silită reprezintă o normă de drept procesual, cu norme speciale de reglementare. Astfel, chiar dacă în sistemul nostru de drept, prescripţia extinctivă este considerată o normă de drept material, în materia executării silite, întreaga procedură, inclusiv începerea, împlinirea, suspendarea şi întreruperea termenului de prescripţie sunt reglementate distinct, prin dispoziţiile art. 705-709 C.pr.civilă.

Potrivit art. 706 C.proc.civ, dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani care începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită.

Dreptul creditoarei FB S.A. de a obţine executarea silită s-a născut la data de 01.12.2015, data scadenţei finale, potrivit punctului 9 din Contractul de credit - Partea Specială nr. 70825/17.03.2015, dată la care creanţa ar fi devenit exigibilă.

Abia după 4 ani de la data la care s-a născut dreptul de a obţine executarea silită, creditoarea a iniţiat procedura executării silite împotriva moştenitorilor fideiusorului, care oricum a decedat înainte de a deveni exigibilă creanţa.

Potrivit titlului executoriu semnat şi asumat de autorul intimaţilor - Contractul de fideiusiune nr. 70825.1/17.03.2015, dreptul creditoarei de a obţine executarea silită s-a născut la data de 01.12.2015, data scadenţei creditului contractat de societatea pentru care a garantat, iar nu o dată aleatorie pe care creditoarea o considera ca fiind data scadenţei şi o fixează după bunul plac, după ce calculează o anumită sumă ca dobândă de întârziere.

Demersurile efectuate de apelantă în procedura de insolvenţă, vizând înscrierea creanţei sale în tabelul preliminar, nu reprezintă o cauză de întrerupere a dreptului de a cere executarea silită a fideiusorului, aceste două forme de executare, debitor şi fideiusor fiind independente, demersurile efectuate împotriva debitorului în procedura de insolvenţă neavând drept efect întreruperea dreptului de executare asupra fideiusorului, formulată pe calea dreptului comun.

Prin urmare, apreciază că a intervenit prescripţia dreptului creditoarei de a cere executarea silită împotriva intimaţilor.

Consideră că se impune analiza prescripţiei, din punctul de vedere al suspendării, respectiv al întreruperii termenului, prin depunerea cererii de admitere a creanţei la masa credală a debitoarei principale SAR, în dosarul de insolvenţă nr. 2635/87/2015 al Tribunalului T.

Astfel, în acest sens, susţine apelanta că din analiza teoretică a dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 Cod civil, se arată că întreruperea prescripţiei prin înscrierea creanţei la masa credală, operează şi faţă de codebitorii solidari sau faţă de garanţi, pe temeiul art. 1449 alin. l Cod civil, respectiv a disp. art. 2536 şi art. 2543 Cod civil.

Arată că susţinerile apelantei sunt neîntemeiate, întrucât prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu este o continuare a prescripţiei dreptului material la acţiune, ci o prescripţie de sine stătătoare, care priveşte posibilitatea de a cere executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a face sau a nu face, corespunzător obiectului obligaţiei.

Excepţia dreptului de a obţine executarea silită reprezintă o normă de drept procesual, cu norme speciale de reglementare. Astfel, chiar dacă în sistemul nostru de drept, prescripţia extinctivă este considerată o normă de drept material, în materia executării silite, întreaga procedură, inclusiv începerea, împlinirea, suspendarea şi întreruperea termenului de prescripţie sunt reglementate distinct, prin dispoziţiile art. 705-709 C.pr.civilă, nefiind incidente dispoziţiile art. 1872-1873 Cod civil.

Prin urmare, cauzele de întrerupere şi de suspendare ale executării silite sunt cele instituite de art. 708 alin 1 C.pr.civilă. În acest sens, au invocat dispoziţiile art. 706, ale art. 707 şi ale art. 708 CPC.

Cât priveşte incidenţa în cauză a dispoz. art. 40 coroborat cu ale art. 38 din L 85/2006, arată că la data deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitoarei SAR, termenele de exercitare a acţiunilor judiciare şi extrajudiciare de realizare a creanţelor împotriva acesteia s-au suspendat.

Cauza de suspendare invocată îşi produce însă efectul numai în raportul juridic aflat sub incidenţa procedurii speciale a insolvenţei, ce vizează debitorul insolvent şi creditorii săi şi are ca scop realizarea unei unici proceduri de executare, care să îi implice pe toţi creditorii, procedura circumscrisă dispoziţiilor legii insolvenţei.

În cauză, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a început să curgă la data de 01.12.2015, data scadenţei creditului contractat de societatea pentru care a garantat şi s-a împlinit la data de 01.12.2018.

Demersurile efectuate de apelantă în procedura de insolvenţă, vizând înscrierea creanţei sale în tabelul preliminar nu reprezintă o cauză de întrerupere a dreptului de a cere executarea silită a fideiusorului, aceste două forme de executare, debitor şi fideiusor fiind independente, demersurile efectuate împotriva debitorului în procedura de insolvenţă neavând drept efect întreruperea dreptului de executare asupra fideiusorului, formulată pe calea dreptului comun.

În drept, şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 205-208 şi ale art. 471 alin. 6 C.pr.civilă.

În probaţiune, au înţeles să se folosească de probele administrate în faţa instanţei de fond.

În temeiul art. 453 Cod procedura civilă, solicită obligarea apelantei-intimate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei, pe cale separată.

Verificând legalitatea sentinţei apelate, în raport de criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul va respinge apelul pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de apel, vizând efectele contractului de fidejusiune, Tribunalul reţine că, potrivit art. 2319 C.civ., fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară.

Din acest text de lege, rezultă, contrar susţinerilor apelantei, că fideiusiunea nu se transmite, la decesul fideiusorului, moştenitorilor acestora, creditorul pierzând, în acest caz, garanţia, fiind evident caracterul intuitu personae al obligaţiei asumate de fideiusor, aspect care din punct de vedere al efectului acestei prevederi legale nu permite o altă interpretare în condiţiile în care decesul  fidejusorului  atrage automat încetarea fidejusiunii, fără ca norma juridică să dea nici măcar posibilitatea părţilor să deroge de la această stipulaţie.

Potrivit art. 2280 C.civ., fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.

Rezultă, din prevederea legală menţionată, că fideiusorul este obligat numai în cazul în care debitorul principal nu îşi execută obligaţia asumată, aşadar obligaţia fideiusorului este condiţionată de această neexecutare. Textul de lege impune o condiţie suspensivă, în sensul art. 1400 c.civ., de îndeplinirea ei depinzând eficacitatea obligaţiei, iar ca urmare a îndeplinirii acestei condiţii, potrivit art. 1407 c.civ.,  efectele se produc retroactiv.

Coroborând toate aceste dispoziţii legale, se constată că, dacă fideiusorul decedează anterior îndeplinirii condiţiei suspensive, reprezentată de neexecutarea obligaţiei de către debitorul garantat, contractul de fideiusiune încetează faţă de art. 2319 c.civ., iar o neexecutarea ulterioară este irelevantă sub acest aspect, întrucât, la momentul neexecutării, nu se mai poate vorbi de un contract de fideiusiune, acesta fiind deja încetat.

În cauză, fideiusorul a decedat la 9.05.2015, aşadar înainte de scadenţa obligaţiei asumate de debitorii principali, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 2319 c.civ., aşa cum corect a reţinut prima instanţă.

Referitor la motivul de apel vizând prescripţia dreptului de a cere executarea silită, Tribunalul constată, contrar susţinerilor apelantei, că, prin contract, s-a  stabilit ca plata sumei împrumutate să se facă într-o singură rată, cu scadenţa la 1.12.2015 (art. 8.2 din contractul  de credit nr. 70825 din 17.03.2015 – filele 133 şi urm., dosar judecătorie). La această dată s-a născut dreptul  apelantei de a solicita executarea silită, iar susţinerile apelantei vizând declararea scadenţei anticipate nu sunt întemeiate, întrucât, la momentul declarării acesteia (6.01.2017), termenul de plată al singurei rate era deja depăşit, iar creditoarea, aşa cum corect s-a reţinut prin sentinţa apelată, nu putea modifica în mod unilateral momentul la care acest termen a început să curgă.

În raport de art. 706 C.pr.civ., ce stabileşte termenul de prescripţie de 3 ani, ce începe să curgă de la data la care se naşte dreptul de a obţine executarea  silită, se constată că prescripţia era împlinită la data de 22.11.2019, dată la care s-a formulat cererea de executare silită.

În ce priveşte susţinerile apelantei referitoare la suspendarea cursului prescripţiei prin depunerea cererii de  admitere a creanţei la masa credală a debitoarei CR, Tribunalul constată că apelanta nu a invocat, în faţa primei instanţe, aceste aspecte legale de prescripţia dreptului de a cerere executarea silită întemeiate pe art. 75 alin. 2 lit. b din Legea nr. 75/2014, acestea constituind susţineri noi expuse cu ocazia apelului şi neputând să fie analizate de Tribunal, faţă de dispoziţiile art. 478 alin. 2 c.pr.civ.

Faţă de aceste considerente, văzând şi art. 480 alin. 1 C.pr.civ., Tribunalul va respinge ca neîntemeiat apelul.

Domenii speta

Spete similare