Declaratie de invocare a pactului comisoriu

„În situaţia operării de drept a rezoluţiunii, varianta pactului comisoriu, este necesară manifestarea unilaterală de voinţă a creditorului pentru activarea măsurii rezoluţiunii, în defavoarea executării silite, afirmaţie susţinută şi de modul de redactare al art. 1549 cod civil.

Prin urmare, exercitarea dreptului de opţiune al creditorului pentru invocarea rezoluţiunii (operantă prin pactul comisoriu) în detrimentul executării silite se va materializa printr-o formalitate sau declaraţie de invocare a rezoluţiunii. Această formă de manifestare a voinţei creditorului  (declaraţia de invocare a pactului comisoriu)  are rolul de activare a pactului comisoriu. Simpla îndeplinire a condiţiilor pactului comisoriu, inclusiv în forma cea mai energică stipulată în teza a II-a alin. 2 al art. 1553 cod civil, nu va conduce la desfiinţarea automată a contractului, ci va fi subordonată emiterii de către creditor a declaraţiei de invocare a pactului comisoriu, cu necesitatea comunicării debitorului.”

Prin sentinţa civilă nr. 3984 din 23 iunie 2020 Judecătoria Baia Mare a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta SC K I I R SA în contradictoriu cu pârâta Condurache Olimpia-Ana, având ca obiect cerere de valoare redusă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 254,51 lei, cu titlu de contravaloare a serviciilor de telecomunicaţii prestate de SC V R SA pârâtei şi neachitate, a constatat ca fiind abuzive şi nule absolut clauzele prevăzute la pct. 6.1 tezele I şi a III-a din Termenii şi Condiţiile Generale pentru furnizarea serviciilor post-plătite aplicabil Persoanelor Fizice - Consumatori/Persoanelor Fizice Autorizate/Întreprinderilor mici  şi mijlocii, precum și la pct. 5.1 teza a II-a din Contractul V R seria POS nr. 14433924 din 1 noiembrie 2014 - Clauze Contractuale Principale - Partea a II-a, coroborat cu pct. 10.4 din Termenii şi Condiţiile Generale pentru furnizarea serviciilor post-plătite aplicabil Persoanelor Fizice - Consumatori/Persoanelor Fizice Autorizate/Întreprinderilor mici şi mijlocii, respinge solicitările reclamantei de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru încetarea prematură a contractului şi a penalităţilor contractuale de întârziere şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prima instanţă a reţinut că la data de 1 noiembrie 2014, între SC V R SA şi pârâtă s-a încheiat, pentru o perioadă minimă de 24 de luni, Contractul seria POS nr. 13158822 Contractul seria POS nr. 14433924, în baza căruia pârâta a beneficiat de serviciile prestate de SC V R SA.

În temeiul contractului respectiv, s-au emis facturile alăturate cererii reclamantei.

Potrivit prevederilor pct. 4 din Clauzele contractuale principale - Partea a II-a ale contractului de prestări servicii antemenționat, clientul va plăti, în termen de maximum 14 zile de la data emiterii facturii, prețul serviciilor cuprins  în facturile emise de SC V R SA, respectiv tarifele SC V R SA plus taxa pe valoarea adăugată aplicabilă, la cursul de schimb leu/euro de la data emiterii facturii, în cazul depășirii acestui termen aplicându-se penalități de întârziere, conform Termenilor și Condițiilor Generale pentru furnizarea serviciilor post-plătite aplicabile Persoanelor Fizice - Consumatori/Persoanelor Fizice Autorizate/ Întreprinderilor mici și mijlocii.

Prin Contractul de cesiune de creanțe nr. 2017MA004682 din 29 mai 2017 a operat cesiunea de creanţe prin care SC V R SA a transmis către SC K I I R SA, între altele, creanţa deţinută împotriva pârâtei. 

Constatând că valoarea obiectului cererii reclamantei, fără a se lua în considerare valoarea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată solicitate, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei, aşa cum cer dispozițiile art. 1026 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările ulterioare, că această cerere nu este exclusă nici conform prevederilor art. 1026 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod de la aplicarea procedurii cu privire la cererile de valoare redusă, în condiţiile în care creanţa constând în contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii prestate de SC V R SA pârâtei în perioada 8 februarie 2016 - 7 iunie 2016 este certă, existenţa ei neîndoielnică rezultând din conţinutul contractului de prestări servicii şi al facturilor amintite aflate, este lichidă, cuantumul debitului respectiv fiind determinat pe baza facturilor mai sus menționate, şi este exigibilă, fiindcă scadenţa obligaţiei de plată a acestui debit - înscrisă în acele facturi - s-a împlinit fără ca pârâta să fi dovedit stingerea debitului respectiv, instanţa, în temeiul prevederilor contractuale amintite şi ale art. 1270 alin. (1), ale art. 1350 alin. (1), ale art. 1516 alin. (1) și alin. (2) pct. 1, ale art. 1527 alin. (1) și ale art. 1719 lit. b) din Codul civil, republicat, cu modificările ulterioare, o va obliga pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 254,51 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor antemenționate.

Referitor la petitele cererii creditoarei privind obligarea pârâtei la plata penalităților contractuale de întârziere și a daunelor pentru încetarea contractului înainte de expirarea perioadei contractuale, instanța a remarcat faptul că stipularea unor penalităţi de 0,5%/zi de întârziere în condiţiile în care valoarea penalităţilor de întârziere poate depăşi valoarea debitului principal - cum rezultă din dispozițiile pct. 6.1 tezele I și a III-a din ,,Termenii și Condițiile Generale pentru furnizarea serviciilor post-plătite aplicabil Persoanelor Fizice - Consumatori/Persoanelor Fizice Autorizate/Întreprinderilor mici şi mijlocii”- și stipularea obligației de plată a unor despăgubiri, calculată pornind de la suma de 100 euro, durata minimă contractuală și numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale, în cazul în care rezilierea contractului are loc - cum s-a prevăzut la pct. 5.1 teza a II- din Clauzele contractuale principale - Partea a II-a ale contractului de prestări servicii amintit, coroborat cu pct. 10.3 par. I și al II-lea din ,,Termenii și Condițiile Generale pentru furnizarea Persoane Fizice - Consumatori”, la care se raportează pct. 10.1 din aceiași termeni și aceleași condiții generale - contravin dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit prevederilor art. 4 al acestei legi, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Conform dispozițiilor alin. (1) lit. i) din anexa la acelaşi act normativ, este considerată abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume de bani disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist, instanţa apreciind ca fiind incidentă în cauză această ipoteză.

Instanţa a observat că penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă depăşesc cuantumul dobânzii legale şi se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu care ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei.  Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Nerespectarea prevederilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca şi din raţiunea şi scopul acesteia.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern  Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele  cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între profesioniști şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

Nu s-ar putea, aşadar, susţine că numai pe calea procedurii reglementate prin prevederile art. 8 şi următoarele ale Legii nr. 193/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator.

Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituţionalizat, de protecţie, care prezintă avantajul că instanţa poate obliga pe profesionist să modifice condiţiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. 

Ea nu înlătură, însă, sancţiunea civilă a nulităţii absolute, caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecţia consumatorilor, care poate fi invocată chiar din oficiu de instanţă în situaţia, mult mai frecventă, în care profesionistul formulează acţiuni în justiţie pentru executarea obligaţiilor decurgând din contractele cu consumatorii care cuprind clauze abuzive.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (Cauza Murciano Quintero, C - 240/98).

Curtea respectivă a statuat că:

,,În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul dispozițiilor art. 6 al directivei antemenţionate, conform căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă ar trebui consumatorii să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive.

Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul, deloc neglijabil, ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei.

Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză.” (considerentele 25 şi 26).

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii nu înlătură în niciun fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de serviciile respective pe o piaţă dominată de câţiva operatori care practică, în esenţă, condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind, astfel, un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. 

Faptul că nu există monopol pe piaţă nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât prevederile art. 4 al Legii nr. 193/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu impun condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt profesionist care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind, aşadar, necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuinţate de un profesionist care deţine un monopol pe piaţa produsului  sau a serviciului respectiv.

Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit profesionist, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul dispozițiilor art. 4 al Legii nr. 193/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ori să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să îl pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De aceea, luarea la cunoştinţă a condiţiilor generale de prestare a serviciului nu înlătură nici aplicabilitatea prevederilor art. 4 al Legii nr. 193/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Pentru aceste motive, întrucât, în cazul constatării ca abuzive a unei clauze, singura sancţiune juridică ce poate interveni este lipsirea integrală a acesteia de efecte, instanța va respinge petitele referitoare la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a penalităţilor contractuale de întârziere și a daunelor pentru încetarea contractului înainte de expirarea perioadei contractuale.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (1), ale art. 452 şi ale art. 1032 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările ulterioare, instanța a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, justificată cu ordinul de plată aflat la dosar.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantă, solicitând schimbarea hotărârii atacate, in sensul obligării intimatului parat la plata despăgubirilor pentru încetarea prematura a contractului, in cuantum de 948.72 RON; penalităţilor de întârziere calculate de la scadenta pana la data cesiunii de creanţa si menţionate in facturi, in cuantum de 87.19 RON; penalităţilor de întârziere in cuantum de 0.5%/zi calculate de la data cesiunii de creanţa pana la data plătii integrale a debitului; cheltuielilor de judecata, constând in taxa de timbru integrala aferenta cererii de apel, precum si orice alte cheltuieli de judecata generate de prezentul litigiu, inclusiv cele avansate (onorariu curator, cheltuieli aferente procedurii de citare prin publicitate, onorariu expert judiciar), cu excepţia onorariului avocaţial pentru care îşi rezervă dreptul sa îl solicite pe cale separată.

În motivarea apelului s-a arătat că între V R SA, in calitate de prestator de servicii si client, intimatul-paratul din prezenta cauza, au fost încheiate contractele de servicii de telefonie înregistrate sub nr. de  cod abonat 236035535.

La data semnării contractelor de servicii, intimatul a fost înştiinţat si de cuprinsul Clauzelor contractuale principale (CCP) si de Termenii si condiţii generale (TCG), aspect dovedit de faptul ca intimatul a semnat contactul in care erau menţionate expres Clauzele contractuale principale, precum si faptul ca societatea SC V R SA a pus la dispoziţia intimatului Termenii si condiţiile generale pe care acesta confirma ca le-a citit, înţeles si acceptat.

In cadrul contractului, părţile au stabilit tipul serviciului achiziţionat, valoarea acestuia, durata minimă contractuală, precum şi de beneficiile suplimentare primite de către Client pe durata determinată de contract. Pentru fiecare serviciu prestat, respectiv număr de telefon/terminal de telecomunicaţii, SC V R SA a emis facturi lunare, reprezentând contravaloarea acestora, cu obligaţia pentru intimat de a efectua plata in termenul agreat conform contractului. Însă, acesta din urma nu a înţeles să-şi respecte obligaţia asumată, astfel încât V R SA a decis încetarea contractului. Ca urmare a încetării contractului, V R SA a emis facturi pentru prejudiciul cauzat ca urmare a încetării premature a contractului, precum şi pentru contravaloarea dispozitivului achiziţionat in rate la momentul încheierii contractului.

In data de 29.05.2017 a fost încheiat contractul de cesiune de creanţe intre SC V R SA in calitate de creditor cedent si SC K I I R SA in calitate de creditor cesionar, prin care s-a cesionat creanţa deţinuta împotriva intimatului. In conformitate cu prevederile legale, in temeiul art. 1578 Cod civil, debitorul cedat, intimatul, a fost înştiinţat cu privire Ia cesiune încheiată, prin transmiterea notificării de cesiune, cesiunea de creanţa fiind înscrisă si in Registrul National de Publicitate Mobiliara. Cesiunea a fost comunicată si conform art. 1580 Cod civil inclusiv odată cu acţiunea intentată împotriva  debitorului.

Având in vedere cesiunea intervenita, SC K I I R SA s-a subrogat in drepturile si obligaţiile deţinute anterior de Vodafone Romania S.A. faţă de pârât, fiind, astfel, îndreptăţită să efectueze toate demersurile legale necesare pentru recuperarea creanţei preluate, existenta in sarcina pârâtului.

Având în vedere ca intimatul a refuzat sa îşi îndeplinească obligaţiile de bunăvoie, a introdus cererea de chemare in judecata ce face obiectul prezentului dosar.

Prima instanţa a respins capetele de cerere menţionate in petitul prezentei cereri de apel.

Instanţa a constatat in mod greşit existenţa caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi a respins capătul de cerere despăgubirile pentru încetarea prematura contractului;

Prima instanţa în mod greşit a reţinut incidenta dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre profesionişti si consumatori.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a fi considerata abuziva o clauza contractuala, respectiv: Clauza sa nu fi fost negociată cu consumatorul, fiind stabilită fără a da posibilitatea acestuia sa influenţeze natura ei; Clauza să încalce exigentele bunei-credinţe; Clauza nenegociata prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, sa creeze in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor; Clauza să restrângă sau să anuleze dreptul consumatorului de a denunţa sau a rezilia contractul, în cazurile în care profesionistul a impus consumatorului clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale.

Conform art. 84 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, legiuitorul înţelege să apere dreptul operatorului economic de a putea solicita despăgubiri clientului in situaţia in care  acestea sunt justificate. Durata contractuală minimă reprezintă durata in care operatorul economic îşi amortizează costurile in legătură cu contractul de telefonie mobilă, beneficiile incluse in abonament, costul si posibilitatea de a cumpăra in rate un terminal de telefonie mobilă, precum şi altele bonusuri legate de perioada contractuală fiind acordate raportat la perioada minimă menţionată.

Astfel, încetarea contractului înainte de perioada minimă stabilită prin acordul părţilor este evident ca prejudiciază operatorul economic, care nu poate sa îşi recupereze cheltuielile aferente contractului. In cazul in care profesionistul ar fi cunoscut ca relaţiile economice cu consumatorul o sa se deruleze pentru o perioada mai mica decât cea stabilita prin contract, acesta ar fi stabilit un preţ mai mare pentru serviciile prestate. Trebuie avut in vedere si faptul ca operatorul economic are la rândul său cheltuieli ce trebuie acoperite astfel încât acesta să poată funcţiona, cheltuieli ce sunt incluse in costul serviciilor.

Consumatorul are posibilitatea să aleagă dintre serviciile operatorului economic, oferte la abonament si oferte la cartelă.

Astfel, in cazul in care consumatorul doreşte sa nu fie legat de un abonament, poate alege una dintre ofertele la cartela ale operatorului economic. Diferenţa dintre ofertele la cartele si cele la abonamente este aceea ca operatorii oferă posibilitatea clienţilor sa achiziţioneze pachete cu servicii si telefoane la preturi speciale, avantajoase, care sunt subvenționate de către operatorul economic ca urmare a faptului ca prin contract clientul se obligă să îi fie loial operatorului economic pentru o perioadă de timp, perioadă in care acesta din urma îşi poate amortiza costurile. Prin urmare este justificat ca in cazul in care consumatorul se bucură de un tratament preferenţial ca urmare a obligaţiilor pe care si le asumă prin contract, in cazul in care acesta nu îşi respectă obligaţiile, să plătească pentru acest tratament.

Existenta unor contracte preformulate nu echivalează cu inexistenta negocierii. Este normal sa existe anumite contracte preformulate care sa fie propuse clienţilor atunci când solicita serviciile oferite de operatorul economic, având in vedere volumul mare de contracte ce sunt încheiate de operatorul economic si natura afacerii. Ar fi imposibil ca pentru fiecare client in parte sa fie creat cate un contract distinct in totalitate. Însă clientul are posibilitatea sa aleagă dintre mai multe oferte la cartela si oferte la abonament dintre cele existente sau o oferta personalizata potrivita nevoilor sale.

In cazul in care consumatorul nu doreşte sa plătească despăgubirile pentru încetarea prematura a contractului daca va dori sa iasă din contract înainte de expirarea perioadei minime contractuale, acesta poate opta pentru una dintre ofertele la cartela. Totuşi, daca consumatorul doreşte mai multe beneficii de la operatorul economic si optează pentru o oferta la abonament tocmai pentru aceste beneficii, este normal sa accepte posibilitatea sa plătească despăgubirile pentru încetarea prematura a contractului, acestea reprezentând un cost al serviciului.

Atunci când consumatorul optează pentru o oferta la abonament si semnează contractul accepta posibilitatea plătii despăgubirilor pentru încetarea prematura a contractului, prin semnare confirmând faptul ca a luat la cunoştinţa de clauzele contractuale, inclusiv clauza privind plata unei despăgubiri in cazul încetării din culpa sa a contractului înainte de expirarea duratei minime contractuale. Un raţionament conform căruia consumatorul nu a înţeles clauza deoarece era preformulata nu poate fi primit, deoarece este culpa acestuia daca a semnat un contract fără sa studieze conţinutul lui, iar aceasta culpa nu poate sa ii profite conform regulii fundamentale de drept „Nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

Plata unor despăgubiri in cazul încetării din culpa sa a contractului înainte de expirarea duratei minime contractuale este justificata astfel cum am arătat mai sus, prin urmare clauza care instituie acest remediu nu reprezintă o clauza abuziva in sensul legii sau in accepțiunea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Abuziva este însă atitudinea consumatorului, care se bucura de anumite beneficii fără sa îşi respecte obligaţiile care îl îndreptăţesc sa primească aceste beneficii.

Este absurd a crede faptul ca s-a impus consumatorului semnarea unui contract standard împotriva voinţei acestuia, atâta timp cat exista in piaţa mai mulţi operatori de telefonie mobila care furnizează servicii similare si exista o multitudine de oferte, contractul de prestări servicii fiind încheiat la solicitarea consumatorului. Profesionistul nu poate obliga consumatorul sa negocieze oferta primita daca aceasta corespunde in totalitate nevoilor sale. Prevederile contractuale menţionate sunt clare, fără echivoc, iar pentru înţelegerea acestora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. In cazul in care acesta apreciază necesare lămuriri suplimentare, reprezentanţii operatorului economic au ca atribuţii consilierea clienţilor si ajutarea acestora in alegerea unui serviciu potrivit nevoilor lor. Clauzele contractuale se pot negocia si modifica prin formularea unei cereri in acest sens, urmând ca in termenul prevăzut in contract consumatorul sa fie contactat de un reprezentat al departamentului relaţii cu clienţii (customer care).

Clauza care instituie taxa privind încetarea prematura a contractului nu încalcă exigentele bunei-credinţe ci are scopul de a proteja interesele legitime ale operatorului economic, respectiv de a acoperi prejudiciul suferit de operatorul economic in cazul in care contractul încetează înaintea perioadei minime contractuale in care operatorul îşi poate acoperi costurile cu personalul, investiţiile tehnologice fără de care nu poate fi un concurent credibil in piaţa, investibile in cercetare si dezvoltare de noi tehnologii, extindere a reţelei de comunicaţii, salariile angajaţilor, taxe si impozite, alte cheltuieli. Aceasta clauza are rolul de a penaliza comportamentul debitorului care nu îşi executa obligaţia la termenul stabilit. Scopul clauzei este sa protejeze operatorul economic de consumatorii de rea-credinţa care deşi beneficiază de serviciile prestate de către operator, refuza sa plătească costul acestora. Lipsa acestora sau un cuantum mai mic ar încuraja consumatorii sa nu îşi mai achite obligaţiile, având in vedere ca si in condiţiile existentei unor penalităţi in acest cuantum, după cum lesne se poate observa, consumatorii nu îşi achita obligaţiile. Faptul ca aceasta clauza este expres prevăzută si acceptata de ambele parţi nu reprezintă o derogare de la principiul bunei credinţe si a echilibrului contractual, ba dimpotrivă: părţile si-au cunoscut si asumat obligaţiile contractuale iniţiale cat si consecinţele nerespectării acestora din momentul semnării contractului.

Clauza care instituie taxa privind încetarea prematura a contractului nu creează in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, consumatorul fiind singurul in măsura sa decidă daca prevederile contractuale sunt sau nu excesive pentru el, atât in momentul semnării contractul cat si pe parcursul derulării acestuia. Decizia acestuia de a opta pentru o anumita oferta de servicii este asumata pe deplin, având in vedere faptul ca acesta îndeplineşte toate condiţiile pentru a încheia in deplina cunoştinţa de cauza un contract, nefăcând-se dovada unor cauze de iresponsabilitate sau de înlăturare a răspunderii contractuale. Astfel cum am arătat, in cazul încetării premature a contractului se creează un dezechilibru semnificativ in detrimentul operatorului economic, iar clauza are scopul restabilirii acestui echilibru. Mai mult, raportat la cuantumul taxei si Ia prejudiciul operatorului economic, este evident ca nu exista un dezechilibru semnificativ creat in detrimentul consumatorului.

Cu privire la existenta caracterului abuziv a clauzelor contractuale cuprinse in convenţia părţilor, prima instanţa in mod greşit a reţinut incidenta dispoziţiilor art. 1, lit. i din Anexa la Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre profesionişti si consumatori, clauza care instituie taxa privind încetarea prematura a contractului nu creează in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, consumatorul fiind singurul in măsura sa decidă daca prevederile contractuale sunt sau nu excesive pentru el, atât in momentul semnării contractului, pe parcursul derulării acestuia cat si in cazul încetării. Decizia acestuia de a opta pentru o anumita oferta de servicii este asumata pe deplin, având in vedere faptul ca acesta îndeplineşte toate condiţiile pentru a încheia in deplina cunoştinţa de cauza un contract, nefăcând-se dovada unor cauze de iresponsabilitate sau de înlăturare a răspunderii contractuale. Astfel, in cazul încetării premature a contractului se creează un dezechilibru semnificativ in detrimentul operatorului economic, iar clauza are scopul restabilirii acestui echilibru. Mai mult, raportat la cuantumul taxei si la prejudiciul operatorului economic, este evident ca nu exista un dezechilibru semnificativ creat in detrimentul consumatorului.

In mod gresit instanţa nu a acordat penalităţi de întârziere in cuantum de 0,5 %/zi conform contractului, de la scadenta până la data achitării integrale a debitului ca urmare a constatării de către instanţa a existentei unor clauze abuzive in contract:

Aplicarea unor astfel de penalităţi nu este interzisă de lege, ci din contra, aceasta posibilitate este prevăzută de lege respectiv art. 1535 din Codul civil precum si de O.G. 13/2011. Prevederile legale menţionate stabilesc si posibilitatea părţilor de a stabili cuantumul penalităţilor, in cazul de fata acesta fiind clar menţionat in contract si acceptat de către consumator.

În urma cesiunii conform art. 1568 Cod Civil, se transmit toate drepturile si obligaţiile cu privire la creanţa cesionata, apelanta dobândind dreptul de a solicita penalităţi de întârziere de 0,5%/zi până la achitarea integrală a debitului.

Prin urmare, solicită acordarea penalităţilor de întârziere cuantificate la suma de 87,19 RON si in continuare pana la data achitării integrale a debitului.

Existenta unor contracte preformulate nu echivalează cu inexistenta negocierii. Este normal sa existe anumite contracte preformulate care sa fie propuse clienţilor atunci când solicita serviciile oferite de operatorul economic, având in vedere volumul mare de contracte ce se încheiate de operatorul economic. Ar fi imposibil ca pentru fiecare client sa fie creat cate un contract distinct. Însa clientul are posibilitatea sa aleagă intre mai multe oferte pe cea potrivita acestuia si chiar sa negocieze oferta. Este absurd sa credem faptul ca s-a impus consumatorului semnarea unui contract standard împotriva voinţei acestuia, atâta timp cat exista in piaţa mai mulţi operatori de telefonie mobila care furnizează servicii similare si exista o multitudine de oferte, contractul de prestări servicii fiind încheiat la solicitarea consumatorului. Prevederile contractuale menţionate sunt clare, fără echivoc, iar pentru înţelegerea acestora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. In cazul in care acesta apreciază necesare lămuriri suplimentare, reprezentanţii operatorului economic au ca atribuţii consilierea clienţilor si ajutarea acestor in alegerea unui serviciu potrivit nevoilor lor. De asemenea, clauzele contractuale se pot negocia si modifica prin formularea unei cereri in acest sens, urmând ca in termenul prevăzut in contract sa fie contactat de un reprezentat al departamentului relaţii cu clienţii (customer care).

Clauza care prevede penalităţile de întârziere de 0,5%/zi de întârziere nu încalcă exigentele bunei-credinţe, ci are scopul de a proteja interesele legitime ale operatorului economic, respectiv are rolul de a penaliza comportamentul debitorului obligaţiei de plata care nu îşi executa obligaţia la termenul stabilit. Scopul clauzei este sa protejeze operatorul economic de consumatorii de rea-credinţa care deşi beneficiază de serviciile prestate de către operator, refuza sa plătească costul acestora. Lipsa acestora sau un cuantum mai mic ar încuraja consumatorii sa nu îşi mai achite obligaţiile, având in vedere ca si in condiţiile existentei unor penalităţi in acest cuantum, după cum lesne se poate observa, consumatorii nu îşi achita obligaţiile.

In legătura cu disproporţia dintre cuantumul penalităţilor de întârziere si prejudiciul efectiv suferit, apreciază aceasta a fi naturală. Scopul unei clauze penale este tocmai descurajarea oricărei iniţiative de nerespectare a contractului. Faptul ca aceasta clauza este expres prevăzută si acceptata de ambele parţi nu reprezintă o derogare de la principiul bunei credinţe si a echilibrului contractual, ba dimpotrivă: părţile şi-au cunoscut şi asumat obligaţiile contractuale iniţiale cât şi consecinţele nerespectării acestora din momentul semnării contractului.

Cu privire la existenta caracterului abuziv la clauzelor contractuale cuprinse in convenţia părţilor, prima instanţa in mod greşit a reţinut incidenta dispoziţiilor alin. (1), lit. i din Anexa la Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre profesionişti si consumatori, clauza care prevede penalităţile de întârziere de 0,5%/zi de întârziere nu creează in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, consumatorul fiind singurul in măsura sa decidă dacă prevederile contractuale sunt sau nu excesive pentru el, in momentul semnării contractul, clauzele contractului fiindu-i prezentate la acel moment, acesta acceptând-le in mod expres potrivit art. 9 din contract: „a acceptat in mod expres clauzele 6.2, 6.3, 14.2, 14-3 din TCG si clauzele 5 si 7 din CCP partea a II-a”.

Decizia acestuia de a opta pentru o anumita oferta de servicii este asumata pe deplin, având in vedere faptul ca acesta îndeplineşte toate condiţiile pentru a încheia in deplina cunoştinţa de cauza un contract, nefăcând-se dovada unor cauze de iresponsabilitate sau de înlăturare a răspunderii contractuale. In cazul neplăţii la timp a obligaţiilor contractuale, operatorul economic este privat de folosinţa sumelor de bani la care este îndreptăţit, creând-se astfel un prejudiciu operatorului economic, a frotiuri: in cazul in care toţi consumatorii ar adopta acest comportament, mergând pe premisa ca toţi furnizorii de servicii încheie contracte ce conţin clauze nenegociate, preformulate, care impun consumatorilor anumite obligaţii de plata (clauze penale) in caz de neexecutare, lipsind operatorii economici de sumele de bani necesare in vederea acoperirii cheltuielilor, urmarea imediata logica este falimentarea si dispariţia acestui gen de servicii, or in acest moment al evoluţiei sociale si economice, apreciază excesiv si nenatural aplicarea generalizata a acestor prevederi legale. Apreciază inacceptabilă preconcepţia conform căreia orice clauze penale stabilite in contractele de adeziune sunt abuzive.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele aspecte:

Prin sentinţa civilă nr.  3984 pronunţată de Judecătoria Baia Mare la data de  23.06.2020  în dosar nr. 10743/182/2019, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC K I I R SA, în contradictoriu cu pârâtul C O A, dispunându-se obligarea pârâtei la plata sumei de 254,51 lei reprezentând contravaloarea serviciilor telecomunicaţii,  fiind respinse petitele privind plata penalităţilor de întârziere şi respectiv  plata sumei de 87,19 lei  şi 948,72 lei reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului.

Finalitatea apelului promovat vizează schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei inclusiv la plata sumei de 948,72 lei reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului (taxă de reziliere), plata penalităţilor de întârziere, pentru perioada cuprinsă între data cesiunii de creanţă şi până la data plăţii integrale a debitului şi respectiv plata penalităţilor de întârziere calculate de la scadenţă până la data cesiunii de creanţă.

Prin sentinţa atacată, instanţa a considerat că prevederile art. 6.1 din Termenii şi Condiţiile Generale pentru furnizarea serviciilor post plătite, care instituie în sarcina pârâtului debitor obligaţia de a plăti penalităţi de întârziere de 0,5%, prezintă un caracter abuziv.

Modalitatea de redactare a clauzelor contractuale evidenţiază că, în ipoteza în care debitorul nu achită la timp contravaloarea facturilor fiscale, intervine un cumul de consecinţe, materializat prin punerea de drept în întârziere, rezilierea contractului, perceperea debitului principal, a unei despăgubiri  şi respectiv a unor penalităţi de întârziere al căror cuantum poate fi superior creanţei principale.

O astfel de înlănţuire cumulată  a efectelor juridice mai sus indicate se dovedeşte a fi nu doar în contra dispoziţiilor legale incidente în materie dar şi în mod pregnant abuzivă.

Este de remarcat că instanţa fondului a considerat că prezintă caracter abuziv  clauza inserată la art. 6.1 din Termenii şi Condiţiile Generale pentru furnizarea serviciilor post plătite, în integralitatea sa.

Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din  parte-i.

Creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligaţiei principale.

Clauza penală este o compensaţie a daunelor-interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei principale.

Nu poate  creditorul cere deodată şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, afară dacă penalitatea nu s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării.

Penalitatea poate fi împuţinată de judecător, când obligaţia principală a fost executată în parte.

Transpunând situaţiei de fapt consideraţiile de ordin teoretic, instanţa constată că pârâta datorează reclamantei sumele pretinse de aceasta cu titlu de preţ al serviciilor de furnizare şi, în parte, cele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere, conform clauzelor contractuale enunţate.

Însă, clauza privind penalităţile de 0,5% pe zi de întârziere  potrivit căreia, valoarea penalităţilor de întârziere poate depăşi valoarea debitului, contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Este real că în integralitatea sa, clauza stipulată la art. 6.1 din Termenii şi Condiţiile Generale nu a fost negociată cu pârâtul, însă toate condiţiile prevăzute în mod cumulativ de art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu modificările ulterioare, fiind vizată cu precădere cerinţa dezechilibrului între prestaţiile părţilor, sunt întrunite doar de acea parte din clauză, care stipulează că totalul penalităţilor de întârziere datorate de beneficiar poate depăşi cuantumul sumei asupra căruia sunt calculate.

Pentru aceste motive, instanţa de apel va limita cuantumul penalităţilor la valoarea creanţei principale, în acest mod asigurându-se un echilibru just şi legal între drepturile şi obligaţiile părţilor,  în ambianţa caracterului abuziv al clauzei art. 6.1 din contract, prin care se prevede că totalul penalităţilor de întârziere poate depăşi contravaloarea debitului.

Valorificând constatarea conform căreia reclamanta nu a probat comunicarea către pârât a unei notificări pentru a se reţine încetarea contractului încheiat între părţi, prin rezilierea acestuia, instanţa de fond a respins cererile privind  suma de 948,72 lei reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului.

Analizând  înscrisurile  depuse la dosar instanţa constată că nu există nicio dovadă că părţile contractante şi-ar fi manifestat intenţia de a înceta contractul potrivit  art. 9.2 din TCG, motiv pentru care intimatul – pârât nu poate fi obligat la plata despăgubirilor în temeiul art.10.3 din TCG.

În situaţia operării de drept a rezoluţiunii, varianta pactului comisoriu, este necesară manifestarea unilaterală de voinţă a creditorului pentru activarea măsurii rezoluţiunii, în defavoarea executării silite, afirmaţie susţinută şi de modul de redactare al art. 1549 cod civil.

Prin urmare, exercitarea dreptului de opţiune al creditorului pentru invocarea rezoluţiunii (operantă prin pactul comisoriu) în detrimentul executării silite se va materializa printr-o formalitate sau declaraţie de invocare a rezoluţiunii. Această formă de manifestare a voinţei creditorului  (declaraţia de invocare a pactului comisoriu)  are rolul de activare a pactului comisoriu. Simpla îndeplinire a condiţiilor pactului comisoriu, inclusiv în forma cea mai energică stipulată în teza a II-a alin. 2 al art. 1553 cod civil, nu va conduce la desfiinţarea automată a contractului, ci va fi subordonată emiterii de către creditor a declaraţiei de invocare a pactului comisoriu, cu necesitatea comunicării debitorului.

Rezilierea convenţională întemeiată pe pact comisoriu invocată de către apelantă pentru a opera trebuia să fie invocată şi comunicată anterior expirării duratei contractuale.

Or, în cauză nu s-a făcut dovada că i s-a adus la cunoştinţa intimatului - pârât, prin intermediul unei notificări faptul că s-a invocat rezoluţiunea contractului.

La dosar, deşi a  fost depusă ultima factură transmisă VDF229787019 din data de 08.03.2016,  instanţa apreciază că aceasta este insuficientă pentru a demonstra că debitorul a fost notificat  cu privire la reziliere, scopul emiterii unei facturi fiind distinct de scopul emiterii unei notificări de reziliere. Mai mult, este de remarcat că nu s-a probat comunicarea  acestei facturi debitorului pârât.

Astfel, cererea privind obligarea intimatului – pârât la plata sumei de 948,72 lei reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului, apare ca fiind  nefondată.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, tribunalul a admis apelul, conform dispozitivului prezentei.

Domenii speta

Spete similare