Răspundere disciplinară. Nulitate absolută. Obligativitatea descrierii abaterii disciplinare în cuprinsul actului sancţionator.

Răspundere disciplinară. Nulitate absolută. Obligativitatea descrierii abaterii disciplinare în cuprinsul actului sancţionator. Obligativitatea parcurgerii procedurii cercetării disciplinare prealabile în privinţa tuturor abaterilor disciplinare reţinute în sarcina angajatului.

Prin Sentinţa  nr. 84/11 Februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi:

A fost admisă contestaţia formulată de contestatorul O.D. în contradictoriu cu intimata SC SFP SRL.

S-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr.XXXX/1 iunie 2021, emisă de intimata SC SFP SRL.

S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii dispoziţiei de sancţionare şi, în consecinţă, dispune reintegrarea pe postul deţinut anterior şi obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi la celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând din momentul desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă pe postul deţinut anterior.

Prin cererea de chemare în judecată, contestatorul O.D. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. xxxx/01.06.2021 emisă de intimata SC S.F.P. SRL, prin care i-a fost desfăcut contractul individual de muncă.

În fapt, contestatorul a arătat că prin Decizia nr. xxxx/01.06.2021 emisă de intimata SC S.F.P. SRL i-a fost desfăcut contractul individual de muncă, cu motivarea că ar fi săvârșit abateri disciplinare repetate constând în absențe nemotivate de la programul de lucru, sustragerea de documente şi încălcarea dispozițiilor superiorilor.

Contestatorul a menționat că niciunul dintre motivele avute în vedere de angajator la desfacerea contractului de muncă nu sunt reale.

S-a mai arătat că angajatorul a adus o echipă de agenţi de pază din altă parte a ţării şi a interzis prin acte de violenţă fizică şi verbală accesul la locul unde reclamantul presta munca conform prevederilor contractului individual de muncă.

Totodată, a menționat că nu au fost sustrase documente şi nu au fost încălcate dispozițiile superiorilor, nefiind prezentate concret nici în decizia de concediere, nici în procesul verbal privind desfășurarea procedurii cercetării disciplinare prealabile elemente concrete referitoare la aceste acuzații nefondate.

Intimata a învederat că din înscrisurile ataşate rezultă că contestatorul a încălcat obligaţiile prevăzute la art.39 alin.2 lit.a (obligaţia de a realiza norma de muncă, sau după caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fişei postului), lit. b (obligaţia de a respecta disciplina muncii) şi lit.c (obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv de muncă aplicabil precum şi în contractul individual de muncă) din Codul Muncii, prin faptul că începând cu data de 24.03.2021 a refuzat să se mai prezinte la locul de muncă, iar ulterior a refuzat să se prezinte la cercetarea disciplinară, în pofida convocării, refuzând şi propunerea de relocare la un alt obiectiv al subscrisei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată şi reţine următoarele:

În speţă, contestatorul a formulat contestație împotriva Deciziei de concediere disciplinară nr.xxxx/01.06.2021 emisă de angajatorul S.C. S.F.P. SRL, arătând că nici unul din motivele arătate de angajator că ar fi săvârșit abaterile disciplinare repetate constând în absențe nemotivate  de la programul de lucru, sustragerea de documente şi încălcarea dispozițiilor superiorilor nu sunt reale.

Potrivit Deciziei nr.xxxx/01.06.2021 emisă de angajator începând cu data de 28.06.2021 s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă al contestatorului, în funcția de servant pompier în cadrul societății conform art.61 lit.a Codul Muncii.

Examinând decizia de concediere în raport de motivele de contestație invocate, Tribunalul reţine  următoarele:

Potrivit art.252 alin.2 Codul muncii ”Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art.251 alin.3) nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.”.

Din interpretarea dispoziţiilor art.252 alin.2 Codul muncii rezultă că textul de lege prevede expres elementele obligatorii ale deciziei de sancționare disciplinară, lipsa oricăruia dintre acestea atrăgând nulitatea absolută a deciziei.

Raportând prevederile art.252 alin.2 Codul muncii la decizia contestată, se reţine că, decizia s-a emis urmare a referatului întocmit de către C.B., având funcția de cadru tehnic PSI, înregistrat sub nr.xxxx/26.03.2021, procesul verbal de cercetare disciplinară întocmit de comisia de disciplină desemnată de către angajator, înregistrat sub nr.xxxx din 28.05.2021 privind abaterea disciplinară săvârșită de contestator O.D., având funcţia de servant pompier şi care constă în absențe nemotivate repetate de la programul de lucru precum şi sustragerea de documente şi încălcarea dispozițiilor superiorilor.

Tot prin aceeaşi decizie, s-a reţinut a fi încălcate prevederile art.29 lit.d din regulamentul intern referitoare la „obligațiile lucrătorilor”, precum şi faptul că nu s-a depus nota explicativă de O.D. pentru a aduce argumente exoneratoare de răspundere.

Faţă de cele reţinute în decizia de concediere nr.xxxx/01.06.2021, Tribunalul apreciază că nu a fost descrisă fapta care constituie abatere disciplinară.

Potrivit art.247 alin.2 Codul muncii, republicat „Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.”

Obligaţia de a fi descrisă fapta care constituie abatere disciplinară reprezintă o cerinţă de legalitate a acestuia, întrucât descrierea faptei disciplinare constituie o garanţie împotriva arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

La emiterea unei dispoziţii de sancţionare, emitentul nu se poate limita la considerente legate de competenţa sa ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile dispoziției, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate şi verificarea îndeplinirii termenelor în care se poate aplica sancţiunea.

Puterea discreționară conferită unei autorități nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută și fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție, ori de lege, constituie exces de putere, în contextul în care Constituția României prevede în art. 31 alin. 2 obligația autorităților de a asigura informarea corectă a cetățeanului și asupra problemelor de interes personal.

Prin urmare, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile și libertățile fundamentale trebuie să cuprindă descrierea faptei ce poate genera restrângerea drepturilor şi libertăţilor, în caz contrar, absența acestei descrieri a faptei disciplinare favorizează emiterea unor acte abuzive, de vreme ce nedescrierea acesteia lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor contestate.

Cu alte cuvinte, în condițiile în care autoritățile sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora și, în condițiile în care deciziile acestor autorități sunt supuse controlului judecătoresc cum e cazul în speţă, nu se poate susține că este permisă nedescrierea explicită a abaterii disciplinare.

În caz contrar, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea să ia o anumită măsură.

Prin urmare, descrierea abaterii disciplinare este o obligație generală, aplicabilă oricărui act sancţionator, ea reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Ca atare, se urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarului actului, care va putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat si permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci, în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia. Desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.

Așadar, a descrie abaterea disciplinară implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept care permit înțelegerea și aprecierea legalității sale, iar importanța acestei exigențe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum și de interesul pe care destinatarul actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicații și deci motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt și de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea în speța de față a motivelor pentru care autoritatea emitentă a ajuns la concluzia sancționării contestatorului, cu alte cuvinte, motivarea trebuia să fie efectivă, respectiv completă, precisă și circumstanțială.

Descrierea abaterii disciplinare trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte de o manieră clară și neechivocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să -şi formuleze o apărare eficientă, adecvată la cele imputate.

 Instanţa mai subliniază că o descriere insuficientă, sau greșită, poate fi considerată a fi echivalentă cu o lipsă a descrierii actelor materiale ce intră în elementele constitutive ale abaterii disciplinare imputate. Aşadar, nedescrierea sau descrierea insuficientă a abaterii disciplinare imputate atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor contestate.

O detaliere este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci descrierea explicită conferă actului transparență, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat și, în același timp, permite exercitarea controlului jurisdicțional.

În concluzie, obligația autorității emitente de a motiva actul constituie o garanție contra arbitrariului și se impune mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale, cum este cazul în speță, unde sancţiunea aplicată contestată face referire la abateri disciplinare afirmate generic, situație care contravine art. 31 alin. 2) din Constituție în sensul că nu asigură informarea corectă cu privire la problema de interes personal analizată

O concluzie contrară ar fi de natură să înfrângă și prevederile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ce consacră "dreptul la bună administrare", (conform alineatelor 1 și 2 din acest articol : "orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii și acest drept include în principal: (a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere; (b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial; (c) obligația administrației de a-și motiva deciziile";) ceea ce evident că nu poate fi acceptat.

Mai mult decât atât, ar nesocoti principiul "egalității armelor" care cere ca "fiecare parte la un astfel de proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ vis-a-vis de partea adversă"; (Curtea EDO, Dombo Beheer BV c. Olanda, hotărârea din 27 octombrie 1993, nr. 274, p. 19; Comisia EDO, dec. din 16 iulie 1968, plângerea nr. 2804/66 Annuaire de la Convention, vol. XI, p. 381; Curtea EDO, Georgiadis c. Greciei, hotărâre din 29 mai 1997), dar și pe cel al prezumției de nevinovăție, fiindcă obligația respectării prezumției de nevinovăție revine nu doar judecătorului, ci tuturor autorităților statului (Curtea EDO, Allenet de Ribemont, hotărâre din 10 februarie 1995, nr. 308, p. 16; Curtea EDO, Daktaras c. Lituaniei, hotărâre din 10 octombrie 2000).

Or, în cauză, în ceea ce priveşte faptele reţinute în sarcina contestatorului, autoritatea emitentă indică în mod generic în ce constă abaterea disciplinară, fără a circumstanţia faptele.

De subliniat că abaterile reţinute în sarcina contestatorului nu se regăsesc în cuprinsul dispoziţiei de sancţionare, ci sunt enumerate în acte externe actului sancţionator, care au şi stat la baza declanşării procedurii disciplinare.

Or, dispoziţia de sancţionare este actul care poate fi contestat în instanţă, iar nu înscrisurile menţionate supra.

Având în vedere că descrierea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său, absenţa acesteia din cuprinsul actului sancţionator nu poate fi complinită de un act anterior, exterior actului sanţionator.

În raport de dispoziţia legală care defineşte abaterea disciplinară, reiese că din descrierea faptei trebuie să rezulte, în mod concret, în ce a constat acţiunea sau inacţiunea salariatului prin care acesta a încălcat cu vinovăţie normele legale sau prevederile interne expres enunţate în art.247 alin.2 Codul muncii, numai în această modalitate putându-se determina o imagine detaliată a abaterii disciplinare.

Mai mult, fapta reţinută de angajator ca abatere disciplinară trebuie să fie descrisă în mod detaliat, ceea ce presupune indicarea locului, a momentului săvârșirii, a împrejurărilor în care a fost realizată, pentru a se putea stabili o corespondență între gravitatea conduitei salariatului şi sancţiunea disciplinară aplicată.

În cauza dedusă judecăţii, se constată că în decizia nr.xxxx/01.06.2021 nu se regăseşte  descrierea detaliată a faptelor apreciate ca abatere disciplinară, ci se arată doar că acestea constau în absenţe nemotivate repetate de la programul de lucru, fără a indica numărul absenţelor, intervalul de timp  în care a absentat, numărul de ore. De asemenea, lipseşte şi descrierea detaliată în ceea ce priveşte sustragerea de documente, fără a indica denumirea documentelor, numărul acestora, precum şi care au fost dispozițiile superiorilor ce au fost încălcate de contestator, cu indicarea faptei/faptelor ce s-ar circumscrie acestei abateri, a datei şi a elementelor circumstanțiale corespunzătoare.

Aşa fiind, se apreciază că în decizia de concediere nr.xxxx/01.06.2021 nu există o descriere a faptei care constituie abatere disciplinară, neregăsindu-se acţiunea/inacţiunea autorului, manifestarea exterioară concretă a salariatului ori, în cazul omisiunii, precizarea obligaţiilor concrete ale acestuia care nu au fost respectate, precum şi elementele de loc şi de timp ale faptei ilicite.

Obligaţia descrierii în decizia de sancționare a faptei considerată abatere disciplinară este impusă de legiuitor angajatorului dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte pentru ca salariatul să-şi poată formula apărarea în raport de elementele concrete care i se impută, iar pe de altă parte, pentru a permite instanţei să verifice legalitatea şi temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la fapte concrete şi la obligaţiile stabilite prin lege, contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă sau regulamentul intern.

În acelaşi sens, sub aspectul motivelor de nelegalitate analizate pe larg mai sus,  este şi Decizia CCR nr. 1675/2009 în care s-a statuat: „Aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului. Menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să conteste temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului. Angajatorul, întrucât deţine toate datele, probele şi informaţiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei şi legalităţii acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente. Astfel, menţiunile şi precizările prevăzute de textul de lege sunt necesare şi pentru instanţa judecătorească, în vederea soluţionării legale şi temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului”.

În acelaşi sens a statuat CCR şi prin Decizia nr. 383/2005 – „Obligaţia angajatorului, prevăzută de art. 268 (n.n. art. 252 C.muncii după republicare) din Codul muncii, de a înscrie, sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite date în decizia prin care dispune aplicarea unei sancţiuni disciplinare nu are nici o legătură cu dreptul oricărei persoane de acces liber la o activitate economică, la libera iniţiativă şi de exercitare a acestora.  (...). Aşadar, persoana care accede la o activitate economică pe baza liberei sale iniţiative şi utilizează forţă de muncă salariată are obligaţia să respecte reglementările legale referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.”

Prin urmare, decizia de sancţionare este lovită de nulitate întrucât nu cuprinde descrierea faptelor reţinute în sarcina contestatorului, sancţiunea nulităţii fiind de ordine publică.

Mai mult decât atât, instanţa mai observă că nu s-a parcurs procedura cercetării disciplinare prealabile în privinţa celorlalte două abateri disciplinare reţinute în cuprinsul deciziei de sancţionare, respectiv abaterea privind sustragerea de documente şi încălcarea dispozițiilor superiorilor.

Astfel din procesul-verbal nr.xxxx/28.06.2021 privind desfăşurarea procedurii cercetării disciplinare prealabile rezultă că  obiectul cercetării disciplinare constă doar în absenţe nemotivate, fără a se efectua cercetarea disciplinară prealabilă şi pentru aceste două fapte ce au fost reţinute în decizia de concediere şi pentru care a fost sancţionat contestatorul.

În acest sens, instanţa observă din convocarea la cercetarea disciplinară prealabilă rezultă că aceasta s-a făcut în vederea cercetării unei singure abateri disciplinare – absenţe nemotivate – contestatorul nefiind chemat să-şi valorifice dreptul la apărare în în privinţa celorlate două fapte disciplinare imputate.

Nu poate fi reţinută apărarea formulată de intimată în sensul că, în speţă, contestatorul a încălcat obligaţiile prevăzute la art.39 alin.2 lit.a (obligaţia de a realiza norma de muncă, sau după caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fişei postului), lit. b (obligaţia de a respecta disciplina muncii) şi lit.c (obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv de muncă aplicabil precum şi în contractul individual de muncă) din Codul Muncii, prin faptul că începând cu data de 24.03.2021 a refuzat să se mai prezinte la locul de muncă, iar ulterior a refuzat să se prezinte la cercetarea disciplinară, în pofida convocării, refuzând şi propunerea de relocare la un alt obiectiv al intimatei, indicarea anumitor acte normative în mod generic neputându-se considera că este suficientă pentru indicarea faptei săvârşite.

Sub acest aspect, prezintă relevanţă prevederile art. 251, alin. 1 C.proc.civ. – „Sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.”

În componenta garantării dreptului la apărare, instanţa mai subliniază şi disp. art. 251, alin. 4 C. muncii - „(4) În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere comisiei sau persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un consultant extern specializat în legislaţia muncii sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.”

Instanţa subliniază că nu s-a dat prevalenţă dreptului la apărare, contestatorul nefiind convocat pentru a-şi face apărări şi cu privire la celelalte două fapte disciplinare imputate.

În ceea ce priveşte critica contestatorului privind neîndeplinirea procedurii prealabile, în general (sens în care se va vedea şi raţionamentul expus pe larg mai sus), instanţa subliniază că s-a parcurs o astfel de procedură (pentru o singură faptă din cele trei imputate, cum s-a motivat pe larg supra) anterior emiterii deciziei contestate, astfel că această critică urmează să fie respinsă.

 Având în vedere motivele expuse anterior, se constată că decizia nr.xxxx/01.06.2021 este lovită de nulitate absolută.

Drept urmare, urmare a constatării nulităţii absolute a deciziei de concediere nr.xxxx/01.06.2021, în baza art. 80 C.muncii, se va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii dispoziţiei de sancţionare şi, în consecinţă, dispune reintegrarea pe postul deţinut anterior şi obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi la celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând din momentul desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă pe postul deţinut anterior.

Această sentinţă a rămas definitivă prin respingerea apelului ca nefondat, prin Decizia nr. 1682/22 iunie 2022 pronunţată de CA C___.

Domenii speta

Spete similare