Contestaţie împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare. dovada relei-credințe

Contestaţie împotriva deciziei  de angajare a răspunderii solidare. Dovada relei-credințe.

(sentinţa nr. 743/17.09.2020 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi- Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal)

Prin cererea adresată Tribunalului Mehedinți, contestatoarea E, în contradictoriu cu intimatele A şi D, a formulat contestaţie, în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare din 06 03.2020 emisă de A şi Deciziei din 26.05.2020 emisă de D, solicitând anularea acestora.

Prin sentinţa nr. 743/17.09.2020 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi s-a admis contestaţia formulată, s-au anulat deciziile  contestate și au fost obligate intimatele în solidar la plata sumei de 100 lei către contestatoare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța această sentință s-au reținut următoarele:

Prin cererea introductivă, contestatoarea E a înţeles să formuleze contestaţie împotriva deciziei din 26.05.2020 emisă de D prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare din 06.03.2020 emisă de A.

Prin  procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate din 15.01.2020 emis de A, debitorul N  SRL a fost declarat  insolvabil întrucât valoarea bunurilor şi a veniturilor acestuia este mai mică decât valoarea obligaţiilor fiscale neachitate.

În scopul angajării răspunderii solidare  au fost transmise debitoarei E notificări de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare, prin publicare pe portalul ANAF în data de 27.01.2020, precum şi prin poştă cu confirmare de primire.

Prin Decizia de angajarea a răspunderii solidare  din 06.03.2020 a fost angajată răspunderea solidară a numitei E, în calitate de administrator la N  SRL, în vederea realizării în tot/în parte a creanţelor fiscale, în limita sumei de 81.316 lei, decizia fiind întemeiată pe disp.art. 25 alin.2 lit.d din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Această decizie a fost contestată de către contestatoarea E, iar prin Decizia din 26.05.2020, D a respins contestaţia, ca neîntemeiată.

Potrivit art.25 alin.2 lit.d din Legea nr.207/2015, privind Codul de procedură fiscală, răspund solidar cu debitoarea declarată insolvabilă,  administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Examinând conţinutul Deciziei de angajarea a răspunderii solidare  din 06.03.2020, rezultă că A a tras concluzia incidenţei dispoziţiilor art.25 alin.2 lit.d din Codul de procedură fiscală din următoarele împrejurări de fapt: neachitarea obligaţiilor fiscale în cuantum de 81.316 lei, înregistrate de N SRL la data de 15.01.2020, precum şi  atitudinea pasivă şi ignorantă a administratorului faţă de notificările de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare, însă aceste circumstanţe de fapt au fost descrise într-un mod general şi impersonal, fără a fi posibilă identificarea precisă a manoperelor neconforme imputabile reclamantului.

Organul fiscal a apreciat că întrucât nu există bunuri identificate ca aparţinând societăţii,  respectiv mijloace de transport sau imobile supuse înregistrării şi aflate în evidenţa autorităţilor locale, societatea este insolvabilă, drept pentru care a întocmit procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate.

Forma de răspundere instituită de dispoziţiile art.25 alin.2 lit.d din Legea nr.207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, reclamanta răspunzând doar pentru acţiunile proprii.

Răspunderea solidară reglementată de dispoziţiile de procedură fiscală are natura unei răspunderi civile delictuale, însă spre deosebire de aceasta, legiuitorul a înţeles să prevadă şi condiţii speciale, expres enumerate la art.25 din Legea nr.207/2015.

Aşadar, în reglementarea art.25 din Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaţilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociaţii au cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art.25 alin.1 şi 2, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită.

Potrivit art.1.5. din Ordinul 127/2014 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispoziţiile art.27 şi 28 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pentru determinarea răspunderii solidare organul fiscal cu competenţe în executarea silită a debitorului principal va avea în vedere, după caz, următoarele: a) documente referitoare la declararea insolvabilităţii debitorului; b) acte şi fapte din care să rezulte reaua-credinţă a persoanelor fizice sau juridice a căror răspundere va fi angajată; c) documente referitoare la istoricul persoanei juridice debitoare: obiect de activitate, modificările actului constitutiv, capital social, majorări de capital, sediul social sau modificări ale acestuia, administratori, acţionari, directori, cenzori, hotărâri ale adunării generale a acţionarilor şi altele; d) documente referitoare la istoricul codebitorilor; f) date din evidenţa proprie (RECOM, Dispecer, Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară etc.).

Rezultă, aşadar, că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor este necesar ca aceştia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art.25 din Legea nr.207/2015, iar săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, elemente care nu pot fi reţinute în persoana contestatoarei, faţă de fapta de a nu achita la scadenţă obligaţiile fiscale.

Pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a contestatoarei cu debitoarea N  SRL este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală de 81.316 lei provine exclusiv din modul în care contestoarea şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii.

Răspunderea persoanelor enumerate în alin.2 al art.25 este condiţionată, printre altele, de existenţa legăturii de cauzalitate între faptele expuse şi starea de insolvabilitate, astfel încât, fiind vorba despre răspundere, dispoziţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse şi asupra altor acţiuni sau omisiuni.

În ceea ce priveşte întrunirea elementelor răspunderii patrimoniale a reclamantului, instanţa reţine că nu i se imputa, în concret, nici o faptă ilicită, statuându-se, fără o motivare convingătoare (în fapt, fără nici o motivare efectivă cu excepția descrierii situaţiei de fapt) că a acţionat cu rea-credinţă în neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale. 

Sub acest aspect, trebuie menționat faptul că nu orice deficienţă managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor  şi a motiva suportarea pasivului de către aceştia. Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancţioneze patrimonial o serie de fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relaţiile comerciale si care sunt săvârşite cu rea-credinţă (dovada relei-credințe revenind în sarcina organului fiscal) si nu şi orice politică managerială deficitară.

Referitor la raportul de cauzalitate între fapta ilicită, nedefinită, şi prejudiciul cauzat de către contestator, se apreciază  că acesta nu există, întrucât starea societăţii nu este imputabilă acestuia, ci contextului economic în care aceasta şi-a derulat activitatea, ceea ce a condus la intrarea societăţii în incapacitate de plată şi apoi în insolvenţă, aspecte reliefate de judecătorul sindic în cadrul procedurii de insolvenţă al debitoarei N SRL.

Reaua-credinţă  presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor.

Cu alte cuvinte, pârâta ar fi trebuit să probeze că administratorul societăţii a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nici o dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise şi certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare  fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi.

Ca atare, Tribunalul constată că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispoziţiile legale incidente, în sensul că nu arată argumentele concrete pentru care s-a apreciat că reclamantul a acţionat cu rea credinţă în scopul determinat de lege, exercitând un management defectuos care a determinat neplata obligaţiilor fiscale şi starea de insolvabilitate a societăţii.

Legiuitorul a prevăzut că doar buna-credinţă se prezumă, nu şi reaua-credinţă, care pentru a fi reţinută, trebuie probată.

Pârâta nu a probat existenţa acestei condiţii, simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei contestatoarei, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. În acest sens, se reţine că neplata la scadenţă a obligaţiilor fiscale nu atrage răspunderea de plano, în condiţiile în care nu s-a probat că există o legătură de cauzalitate între fapta administratorului şi prejudiciul creat.

Tribunalul constată nereală susţinerea pârâtei potrivit căreia simpla constatare a stării de insolvabilitate este o condiţie suficientă pentru atragerea răspunderii, având în vedere că prevederea legală incidentă nu instituie o prezumţie de culpă în sarcina administratorului, ci impune probarea relei-credinţe. Acest aspect a fost statuat şi în practica judiciară în materie, sens în care este de reţinut decizia nr.4979 din 17 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi -  Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.

Organul fiscal s-a limitat la a susţine, în decizia contestată, incidenţa unor texte de lege fără raportare la situaţia de fapt şi o prezumţie simplă, aceea că fapta de a nu achita la scadenţă obligaţiile fiscale în primul rând ar fi constituit o obligaţie pentru contestatore şi, în al doilea rând, a presupus un management defectuos, exercitat cu rea-credinţă de către aceasta, în condiţiile în care pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului, se impunea a fi întrunite cumulativ cele patru elemente specifice răspunderii patrimoniale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia persoanei fizice în discuţie.

De altfel, printr-o decizie de speţă, ( a se vedea Decizia nr. 1587 din 27 martie 2014 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ și fiscal)  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a hotărât că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorilor și asociaților, în conformitate cu art. 27 alin.1  lit. b Vechiul Cod de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, organul fiscal este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societății, înstrăinarea sau ascunderea bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea acesteia, precum și reaua-credință a persoanei obligate solidar, însă, din cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, instanţa supremă a constatat că organul fiscal nu a indicat în concret și nu a dovedit implicarea reclamantului în ajungerea societății în stare de insolvabilitate, ci s-a rezumat doar la a descrie situația de fapt și de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonstreze legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilității societății și fapta reclamantului, astfel că nu poate fi atrasă răspunderea reclamantei în solidar cu societatea.

Recursul formulat împotriva sentinței Tribunalului Mehedinți de pârâta A în nume propriu şi pentru D a fost respins  prin Decizia nr. 57/12 Ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova- Secţia Contencios Administrativ și Fiscal.

Domenii speta

Spete similare