Tribunalul apreciază că în speţă nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor

Prin sentinţa civilă nr. 4342/03.07.2020 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 4910/182/2018 s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită invocată de contestator, a fost admisă în parte în parte contestaţia la executare formulată de contestatorul M P M, în contradictoriu cu intimata I B N, prin I B N A – S B, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare prevăzut în cuprinsul contractului credit şi garanţie nr. 504570/10.06.2009, al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda stipulate la art. 3 şi 9 din anexa nr. 2 a contractului, a clauzei prevăzute la art. 6 din anexa nr. 2 care prevede o formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 zile, a clauzelor de la art. 8 şi 9 din anexa nr. 2 din contract referitoare la calcularea dobânzii penalizatoare pe o perioadă de 360 zile, precum şi dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda penalizatoare, a clauzei indicate la art. 8 din anexa nr. 2 la contract care stabileşte rata dobânzii penalizatoare la 25% pe an şi a clauzei stipulate la art. 10 din anexa nr. 2 la contract cu referire la obligaţia împrumutătorului de a  suporta cheltuielile de executare silită, s-a dispus anularea în parte actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. 166/2018 al B.E.J. C M R, dispunând reducerea creanţei puse în executare cu sumele de bani încasate în temeiul clauzelor constatate ca având caracter abuziv, s-a dispus restituirea în parte a taxei judiciare de timbru până la concurenţa sumei de 626 lei, după rămânerea definitivă a hotărârii, s-a luat act de manifestarea de voinţă a contestatorului de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că între contestator, în calitate de împrumutat şi intimată, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit şi garanţie nr. 504570/10.06.2009, având obiect un împrumut în valoare de 30.000 lei rambursabil pe o durată de 120 luni (fila 71).

Urmare a neplăţii la termen a ratelor bancare, intimata a procedat la declararea anticipată a întreg debitului la data de 19.01.2016, fapt comunicat contestatorului la data de 25.01.2016, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei constând în notificarea debitorului şi dovada comunicării acesteia prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

La data de 14.03.2018, intimata a formulat cerere de încuviinţare a executării silite la B.E.J. C M R, cererea fiind înregistrată în dosarul execuţional nr. 166/2018.

Prin încheierea civilă nr. 2768/27.03.2018 a Judecătoriei Baia Mare pronunţată în dosarul nr. 2961/182/2018, s-a dispus încuviinţarea executării silite în dosarul execuţional mai sus menţionat.

Prin încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită din data de 20.04.2018, s-au stabilit cheltuieli de executare în sumă de 2.189 lei.

La aceeaşi dată, s-a emis somaţia de executare împotriva debitorului, poprirea şi înştiinţarea privind măsura popririi, executarea silită urmând a fi suspendată provizoriu prin încheierea civilă nr. 5773/18.06.2018 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 6322/182/2018 iar apoi suspendată pe calea dreptului comun până la soluţionarea prezentei prin încheierea de şedinţă din data de 26.11.2018 în cauza pendinte.

În drept, potrivit art. 712 alin. (1) Cod procedură civilă aplicabil la data începerii executării silite, „Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.”

De asemenea, conform art. 713 alin. (2) Cod procedură civilă, „în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui.” Prin urmare, dreptul de a contesta contractul pe calea dreptului comun sau pe calea specială a contestaţiei la executare, ţine exclusiv de principiul disponibilităţii contestatorului, în contextul în care existenţa unei legi speciale, precum Legea nr. 193/2000 ce permite părţilor contestarea contractului în instanţă sub aspectul naturii abuzive a clauzelor nu echivalează cu existenţa unei căi de atac în sensul dispoziţiilor art. 713 alin. (2) Cod procedură civilă.

Contestatorul a contestat în cadrul contestaţiei la executare propriu-zise o serie de clauze ale contractului de credit apreciate ca fiind abuzive. Prin urmare, pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate, în analiza sa, instanţa se va raporta la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în varianta sa în vigoare la momentul încheierii contractului, în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice şi, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

Instanţa a constatat că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părţi, având în vedere că debitorul contestator are calitatea de consumator, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. 1, iar intimata este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activităţi comerciale, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din această lege.

În conformitate cu art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, potrivit dispoziţiilor alineatului 2 al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.”

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000:

„(1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

(2) o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv;

(3) faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negocia atât direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens;

(4) lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive;

(5) fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde;

(6) evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În speţă, instanţa a reţinut, în primul rând, faptul că prezenta contestaţie la executare intră în domeniul de incidenţă al Legii nr. 193/2000, dat fiind faptul că, raportat la contractul de credit şi garanţie nr. 504570/10.06.2009, contestatorul are calitatea de consumator iar intimata de profesionist, în sensul art. 2 din acest act normativ.

În al doilea rând, din analiza dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rezultă că pentru ca o clauză să poată fi constată ca fiind abuzivă este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: lipsa de negociere, dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului şi încălcarea exigenţei bunei credinţe de către profesionist. Totodată, din prevederile alineatului 6 al aceluiaşi articol rezultă că o clauza contractuală nu trebuie să se refere la prestaţiile esenţiale ale contractului şi care îl caracterizează.

Preliminar însă, analizei caracterului potenţial abuziv al clauzelor contractuale invocate, instanţa este datoare a analiza incidenţa prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită invocată de contestator, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, excepţie ce a fost unită cu fondul cauzei prin încheierea interlocutorie din data de 26.11.2018.

1/. În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită

Potrivit dispoziţiilor art. 706 Cod procedură civilă aplicabile în cauză, întrucât executarea silită a fost începută după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010, “dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită (…)”. Potrivit art. 707 din Codul de procedură civilă, „prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate. Prescripţia stinge dreptul de a obţine executarea silită şi orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie. (…)”. Potrivit dispoziţiilor art. 711 Cod procedură civilă, „prevederile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile Codului civil referitoare la prescripţia extinctivă.”

Instanţa a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani în ce priveşte dreptul creditorului de a obţine executarea silită a început să curgă în momentul declarării scadenţei anticipate a întreg debitului, respectiv la data de 19.01.2016, aşa cum rezultă din notificarea debitorului de declarare a scadenţei anticipate, comunicate acestuia la data de 25.01.2016, potrivit dovezii de înmânare a notificării (fila 121 verso).

În raport de acest moment, termenul de prescripţiei s-ar fi împlinit la data de 25.01.2019, însă termenul de prescripţie a fost întrerupt prin cererea de încuviinţare a executării silite înregistrate de intimata creditoare la data de 14.03.2018 pe rolul BEJ C M R.

Prin urmare, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită ca neîntemeiată.

2/. Clauza contractuală referitoare la comisionul de acordare a creditului

Conform contractului încheiat între părţi, „comisionul unic de acordare este de 2 % din credit”.

Sub aspectul verificării existenţei caracterului abuziv al acestei clauze, instanţa a reţinut că acest comision de acordare credit nu face parte nici din preţ şi nici din obiectul principal al contractului; pentru suma împrumutată, clientul restituie împrumutul la care se adaugă preţul cerut de bancă, adică dobânda şi dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca şi corespondent prestarea unui serviciu.

De asemenea, instanţa a reiterat că art. 4 din Legea nr. 193/2000 stipulează că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la noţiunea de „comision de acordare credit” prevăzută în convenţia de credit, instanţa a apreciat că acesta nu a fost explicat în nici un fel sub aspectul motivelor şi al condiţiilor în care sunt percepute. Fără o detaliere explicită şi o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidenţiat în chiar convenţia de credit (fie în cadrul convenţiei, fie în cadrul anexei), instanţa nu poate aprecia asupra legalităţii acestor sume, în aceeaşi situaţie fiind şi contestatorul, în calitate de împrumutat.

Deşi legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanţa a reţinut că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Dezechilibrul contractual indus de această clauză şi lipsa bunei-credinţe a băncii trebuie analizate în funcţie de justeţea acestui comision, faţă de costurile efective suportate de bancă, în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului. În prezenta cauză, însă, o asemenea justificare nu există, acest comision calculat şi perceput la momentul încheierii contractului disimulând, în realitate, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creând băncii un avantaj concurenţial, contrar uzanţelor bunei-credinţe faţă de celelalte bănci.

Instanţa a avut în vedere şi împrejurarea că acordarea unui credit bancar presupune o executare succesivă a prestaţiilor din partea debitorului şi o executare uno ictu din partea intimatei, astfel că nu se justifică plata de către împrumutat a unei sume de bani pentru efectuarea de operaţiuni de către bancă în scopul punerii la dispoziţie a creditului. Acest comision de acordare credit presupune un cost legat de analiza întocmită la acordarea creditului, respectiv de a analiza bonitatea clientului. În acest sens, instanţa a reţinut că obligaţia de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere, întruneşte condiţiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Operaţiunile realizate de angajaţii băncii sunt anterioare creditării clientul, neavând niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

Prin urmare, instanţa a apreciat că suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului şi în afara exprimării consimţământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele bunei-credinţe nu sunt respectate, cu atât mai mult cu cât dobânda se calculează la întreaga sumă solicitată, deşi în fapt, la momentul tragerii creditului, consumatorul nu beneficiază de întregul credit, din valoare acestuia fiind scăzut procentul de 2 %.

Având în vedere aspectele mai sus expuse, instanţa a constatat existenţa clauzelor abuzive cu privire la comisionul de administrare din  contractul de credit şi garanţie nr. 504570/10.06.2009.

3/. Clauzele contractuale referitoare la modul de calcul al dobânzii şi la modificarea dobânzii

Potrivit contractului, „rata dobânzii folosite pentru calcularea primelor 3 rambursări este de 18,50 %.”

Potrivit art. 3 din anexa nr. 2 ce face parte integrantă din contract, „rata dobânzii este formată din marjă + rata de referinţă, unde valoarea marjei rămâne neschimbată pe întreaga durată a creditului iar rata de referinţă va fi rata internă de finanţare a ING Bank aferentă unor fonduri pe 3 luni. Rata internă de finanţare a ING Bank este calculată după următoarea formulă: rata de piaţă + costul rezervei + 3% (…)ING Bank îşi rezervă dreptul de a stabili în orice moment o rată internă de finanţare mai mică decât cea calculată astfel. (…) Împrumutatul acceptă posibilitatea ca indicii menţionaţi să fie înlocuiţi cu alţii reprezentativi aplicabili la momentul respectiv şi ca formula de calcul să fie modificată. Împrumutatul exonerează Banca de orice responsabilitate legată de eventualele efecte negative pe care o astfel de modificare le-ar putea avea.”

Conform art. 4 din anexa nr. 2, „ rata dobânzii va fi fixă pentru 3 rambursări succesive şi poate varia din 3 în 3 luni, respectiv la data celei de-a 4-a rambursări, celei de-a 7-a rambursări etc. La data rambursării care corespunde celei de-a 4-a rambursări, celei de-a 7-a rambursări etc., se va aplica noua rată a dobânzii conform noii rate de referinţă aplicabile”.

În continuare, art. 5 din anexa nr. 2 stipulează că, „drept consecinţă a aplicării art. 3 şi 4, rambursările lunare enumerate în Anexa nr. 3 reprezintă valori certe doar pentru primele 3 date ale rambursării. Restul rambursărilor lunare pot fi modificate dacă valoarea ratei de referinţă la data celei de-a 3-a rambursări este diferită faţă de cea în vigoare la data acordării”.

 Dispoziţiile art. 6 din anexa nr. 2 arată că „dobânda se va calcula în baza unui an de 360 zile” iar conform art. 9, „ING Bank poate modifica în orice moment rata dobânzii  sau că intervine o creştere a ratei de referinţă de 1,5% sau mai mult”.

Potrivit art. 1, art. 4 alin. 1, 2, 5, 6, art. 5, art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte, cumulativ, trei condiţii: a) nu a fost negociată direct cu consumatorul; b) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; c) nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar şi inteligibil exprimate.

În ceea ce priveşte caracterul negociat al clauzelor, instanţa a reţinut că din categoria contractelor negociate fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a categoria contractelor nenegociate, fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte.

Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară celeilalte; existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.

Instanţa a reţinut că părţile au încheiat un contract de adeziune, fiind întrunite condiţiile enumerate cu privire la această convenţie, singurele aspecte negociate fiind cuantumul sumei împrumutate şi perioada de rambursare, iar celelalte clauze fiind preredactate de către intimată, contestatorul având doar posibilitatea de a încheiat contractul în condiţiile date sau de a refuza oferta făcută.

Cu referire la condiţia privind inducerea, prin intermediul clauzelor contestate, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe instanţa reţine că, potrivit Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C 415/11 – Mohamed Aziz vs. Catalunyacaixa, „Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

Pentru a şti dacă dezechilibrul este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă”, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale.”

În ceea ce priveşte condiţia ca respectivele clauze să nu se refere la obiectul sau la preţul contractului cu amendamentul ca obiectul şi preţul contractului să fie clar şi inteligibil exprimate: potrivit Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 30.04.2014 în cauza C 26/13, - Kásler ş.a. vs. OTP Jelzálogbank Zrt, „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.”

Examinând clauzele contractuale contestate prin prisma dispoziţiilor legale şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa constată că, în ceea ce priveşte „rata dobânzii folosite pentru calcularea primelor 3 rambursări în cuantum de 18,50 %, aceasta prezintă un conţinut clar şi inteligibil iar stabilirea unei dobânzi fixe în primele 3 luni în cuantum de 18,5% nu este de natură a genera un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Prin urmare, instanţa constată că această clauză nu este una abuzivă.

În ceea ce priveşte rata dobânzii corespunzătoare următoarelor luni, instanţa a reţinut că aceasta este una variabilă şi ea este formată dintr-o rată de referinţă fluctuantă şi o marjă fixă, unde rata de referinţă va fi rata internă de finanţare a ING Bank aferentă unor fonduri pe 3 luni. Mai departe, art. 3 din anexa nr. 2 din contract stipulează că rata internă de finanţare se va calcula după următoarea formulă: rata de piaţă+costul rezervei + 3%, unde rata de piaţă este rata de dobândă reprezentativă pentru perioada de finanţare determinată şi moneda creditului (de exemplu, media ROBOR la 3 luni calculată pentru ultima lună calendaristică încheiată) iar costul rezervei este costul suportat de ING Bank cu rezervele minime obligatorii stabilite de BNR.

Instanţa a reţinut caracterul nenegociat al acestei clauze, fiind inserată într-un contract de adeziune preformulat de către instituţia bancară. În ceea ce priveşte modul de redactare al clauzei, instanţa apreciază că este accesibil şi clar, instanţa urmând a analiza dacă aceasta produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

Potrivit art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă Euribor/Robor/Libor la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului

Instanţa a observat că dobânda a fost stabilită în funcţie de indicele de referinţă ROBOR, un indicator transparent şi care nu este determinat de către intimată, la care a fost adăugată o marja fixă, în conformitate cu dispoziţiile legale anterior menţionate, astfel că instanţa apreciază că nu s-a acţionat contrar bunei-credinţe prin inserarea acestei clauze în contract şi că această din urmă clauză nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Prin urmare, modalitatea de calcul a dobânzii prevăzută în cuprinsul art. 3 a anexei nr. 2 din contract nu constituie o clauză abuzivă.

Întrucât clauzele prevăzute la art. 4 şi 5 din anexa nr. 2 din contract sunt o consecinţă ce derivă din modalitatea de calcul a dobânzii astfel cum a fost prevăzută la art. 3, ele indicând doar natura dobânzii – fixă în primele 3 luni şi variabilă în conformitate cu indici precişi şi formule de calcul – instanţa va respinge ca neîntemeiate alegaţiile contestatorului în privinţa caracterului abuziv al acestor clauze.

În schimb, clauzele prevăzute la art. 3 şi 9 din anexa nr. 2 referitoare la dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda - art. 3 „(…) ING Bank îşi rezervă dreptul de a stabili în orice moment o rată internă de finanţare mai mică decât cea calculată astfel. (…) Împrumutatul acceptă posibilitatea ca indicii menţionaţi să fie înlocuiţi cu alţii reprezentativi aplicabili la momentul respectiv şi ca formula de calcul să fie modificată. Împrumutatul exonerează Banca de orice responsabilitate legată de eventualele efecte negative pe care o astfel de modificare le-ar putea avea.” Şi art. 9 „ING Bank poate modifica în orice moment rata dobânzii sau că intervine o creştere a ratei de referinţă de 1,5% sau mai mult” – sunt abuzive prin aceea că are un conţinut echivoc, nu cuprinde elemente pe baza cărora să se verifice temeinicia motivelor care să justifice derogarea de la principiul forţei obligatorii şi a irevocabilităţii actului juridic civil. Astfel, aşa cum a fost necesar acordul ambelor părţi pentru perfectarea contractului de credit, tot astfel, regula impune ca ambele părţi să-şi exprime consimţământul mutual pentru modificarea unor clauze contractuale potrivit art. 969 alin. (2) Cod civil. Or, banca intimată şi-a rezervat dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda bancară, fără a se arăta împrejurările în care o atare conduită contractuală ar fi justificată. În acest mod, se lasă la discreţie băncii posibilitatea ca oricând să modifice cuantumul dobânzii stipulate iar în eventualitatea unui litigiu, nu se poate aprecia dacă modalitatea este întemeiată sau nu conform unor criterii obiective.

Această modalitate de exprimare face ca respectivele clauze să fie interpretate doar în favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind corectă o atare majorare unilaterală, pentru a nu se reţine caracterul abuziv al clauzei ar trebui ca, în urma intervenirii modificării, clientul să aibă posibilitatea de a rezilia imediat contract. O astfel de posibilitate nu este prevăzută în contractul de faţă, astfel că, indiferent de alte consideraţii, clauzele analizate sunt abuzive.

În legătură cu clauza de la art. 6 din anexa nr. 2 care prevede o formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 zile, în loc de 365/366 zile, instanţa reţine în mod expres existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea contractului. În această privinţă, instanţa constată că intimata nu a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de contestator, neputându-se prezuma faptul că, în mod rezonabil, consumatorul ar fi acceptat o astfel de clauză în ipoteza negocierii individuale. Prin urmare, instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzei respective.

  4/. Clauza contractuală referitoare la cuantumul dobânzii penalizatoare şi la modificarea dobânzii penalizatoare

Potrivit art. 8 şi 9 din anexa nr. 2 din contract, cuantumul acesteia a fost stabilită la 25% pe an, va fi calculată în mod proporţional în baza unui an de 360 zile iar banca poate modifica în orice moment rata dobânzii penalizatoare dacă intervine o creştere a ratei de referinţă de 1,5% sau mai mult.

Pentru motivele ce au fost expuse la pct. 3 privind modul de calcul al dobânzii, instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind raportarea dobânzii penalizatoare la o perioadă de 360 zile, precum şi modificarea unilaterală a acesteia de către bancă.

În plus, în ce priveşte cuantumul dobânzii penalizatoare, instanţa a constatat că prin clauza de pct. 8 din anexa nr. 2 la contract, acesta a fost stabilit la 25% pe an, cuantum ce prezintă un caracter abuziv.

Instanţa poate cenzura o astfel clauză ce stabileşte o penalitate exorbitantă, chiar dacă această clauză a fost prevăzută în contractul încheiat între părţi, cu condiţia ca această clauză să fie o clauză abuzivă potrivit Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Potrivit art. 4 alin. (1) din acest act normativ, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerata abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile parţilor, iar alin.(2) prevede că o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, în anexa acestui act normativ se arată la alin. (1) lit. (i) faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Aceasta din urmă fiind situaţia şi în cauză, unde penalitatea prevăzută este nejustificat de mare în comparaţie cu eventuala pagubă suferită de profesionist, instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale de la pct. 8 ce prevede cuantumul dobânzii penalizatoare de 25% pe an. 

5/. Clauza contractuală referitoare la suportarea taxelor de executare şi a comisioanelor de către consumator

Potrivit art. 10 din anexa nr. 2 la contract, „împrumutatul este de acord să suporte şi următoarele costuri: „taxa iniţială de executare silită în valoare de 50 lei, în cazul în care ING Bank va demara procedurile de executare silită împotriva împrumutatului; comisionul de înscriere a garanţiilor, de modificare şi prelungire a garanţiilor dacă este cazul, precum şi comisionul de stingere a garanţiilor reale mobiliare (…)”.

Astfel cum s-a arătat şi anterior, instanţa a reţinut, de asemenea, caracterul nenegociat al acestei clauze contractuale, întrucât este inserată într-un contract de adeziune preformulat.

Cu privire la modul de redactare al clauzei, instanţa a constatat caracterul inteligibil al acesteia, exprimarea utilizată fiind accesibilă oricărei persoane, respectiv unui observator mediu, nefiind necesară o anume familiarizare cu limbajul specific bancar pentru a înţelege ce anume presupune aceasta. În continuare, instanţa va analiza dacă ea creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În raport de această din urmă condiţie, instanţa a apreciat că stabilirea unor taxe suplimentare ce ţin de derularea executării silite, în condiţiile în care nu existe o contraprestaţie din partea băncii, instituie în mod evident un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în dezacord cu exigenţele bunei credinţe, de natură a împovăra excesiv debitorul contestator.

6/. Cheltuieli de judecată şi restituirea taxei judiciare de timbru

În temeiul principiului disponibilităţii părţilor, instanţa a luat act de manifestarea de voinţă a contestatorului de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. „f” din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, „sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţi: (…) f) când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă”. În cauză, instanţa constată că contestatoarea a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 1126 lei prin chitanţa de la fila 56, astfel încât, faţă de soluţia de admitere în parte a contestaţiei, instanţa va dispune, restituirea în parte a taxei de achitate prin chitanţa nr. 478 seria Taxa16478RO /23.11.2018, până la concurenţa sumei de 626 lei, după rămânerea definitivă a hotărârii.

Împotriva sentinţei a declarat apel intimata I B N, prin I B N A – S B, solicitând admiterea apelului, schimbarea in parte a sentinţei apelate in sensul respingerii in tot a cererii de chemare in judecata, precum si acordarea cheltuielilor de judecata.

În motivarea apelului s-a arătat că prin sentinţa atacata instanţa de fond in mod eronat retine ca: „Referitor la noţiunea de «comision de acordare credit prevăzută in convenţia de credit, instanţa apreciază ca acesta nu a fost explicat in niciun fel sub aspectul motivelor si al condiţiilor in care sunt percepute. Fără o detaliere explicita si o justificare obiectiva a perceperii acestui comision, care sa fie evidenţiat in convenţia de credit (fie in cadrul convenţiei, fie in cadrul anexei), instanţa nu poate aprecia asupra legalităţii acestor sume, in aceeaşi situaţie fiind si contestatorul, in calitate de împrumutat.

In prezenta cauza, însă, o asemenea justificare nu exista, acest comision calculat si perceput la momentul încheieri contractului disimulând, in realitate, un procent consistent de dobânda, mărind artificial costul efectiv al creditului, si, in plus, acest comision de acordare credit presupune un cost legat de analiza întocmită la acordarea creditului, respectiv de a analiza bonitatea clientului. In acest sens, instanţa a reţinut ca obligaţia de a verifica  costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări.

Operaţiunile realizate de angajaţii băncii sunt anterioare creditării clientul neavând niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obţin creditul solicitat deşi aceleaşi resurse se consuma si in cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea unui credit.

Prin urmare, instanţa apreciază ca suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului si in afara exprimării consimţământului, creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, iar exigentele bunei credinţe nu sunt respectate, cu atât mai mult cu cat dobânda se calculează la întreagă suma solicitată.

Comisionul de acordare era perceput pentru activităţile prestate de banca începând de la data acordării, fiind similar comisionului de administrare reglementat de OUG 50/2010. Astfel pentru activitatea de efectuare a verificărilor in ceea ce priveşte îndeplinirea criteriilor de eligibilitate in vedere aprobării împrumutului in cuantumul solicitat, demersuri ce servesc exclusiv interesului clientei era perceput comisionul de analiza, clauza necontestată, de altfel, de către reclamant iar in ceea ce priveşte activitatea de gestionare a creditului, ulterior încheieri contractului, era perceput comisionul de acordare, in cauza nefiind nici măcar contestat comisionul de analiza.

Se arată că asupra legalităţii perceperii ambelor comisioane s-a pronunţat si ICCJ prin Decizia 608 pronunţată d e secţia a II-a civila, in 23 martie 2016 prin care se retine: ”Se poate solicită și un comision de acordare, cat si un comision de analiza daca pentru acestea in fapt se realizează in fapt două operațiuni distincte, care nu se suprapun în timp si care sunt efectuate de compartimente diferite din cadrul băncii. "

Se arată faptul ca acesta reprezintă costul suportat de banca cu serviciile activitatea de gestionare a creditului aspect, de altfel, reţinut de către instanţa si nu o garanţie reţinută de către banca.

Mai mult decât atât, susţinerile apelantei se probează si prin faptul ca acesta este un comision unic, perceput si plătibil o singura data, la momentul contractării, nicidecum un comision ce subzista pe întreagă perioada de rambursare a împrumutului.

Mai mult, conform Sentinţei nr. 1462/28.02.2020 pronunţată de Judecătoria Baia Mare, aceeaşi instanţa ca cea din prezenta cauza, in mod corect a reţinut prin hotărârea pronunţată pe fondul cauzei ca: „Clauza privind comisionul de acordare a creditului nu este una abuziva. Instanţa retine ca reclamanţii au avut cunoştinţa despre cuantumul sumei, ca a fost achitata o singura data in momentul acordării creditului si a fost justificata de către parata ca reprezentând contravaloarea demersurilor întreprinse de către aceasta in vederea acordării creditului. Suma achitata cu acest titlu corespunde astfel unei obligaţii corelative a băncii, fiind preţul unei prestaţii,

Aşadar, instanţa retine ca suma achitata cu acest titlu nu a generat un dezechilibru intre prestaţii, este specifica unei convenţii cu caracter sinalagmatic, a fost detaliata in contract in mod clar si inteligibil si nu se încadrează astfel in noţiunea de clauza abuziva reglementata de Legea 193/2000.

In continuare, se arata de către instanţa ca perceperea de către unitatea bancara a unui asemenea comision echivalează cu un comision de analiza dosar reglementat de dispoziţiile art. 36 alin. 1 din OUG 50/2010.”

Instanţa de fond in prezenta cauza face afirmaţii fără niciun fel de temei legal susţinând ca prin perceperea comisionului de acordare s-ar fi creat băncii un avantaj concurenţial, contrar uzanţelor bunei credinţe faţă de celelalte bănci.

Or, un asemenea raţionament este total absurd câtă vreme acest comision estet neprevăzut de. norma legala, câtă vreme instanţa nu a fost investita cu vreun capăt de cerere aferent unei acţiuni in constatare privind existenta unor practici neconcurențiale, si nici nu a fost analizat vreun probatoriu in acest sens - oferte comparative de la alte bănci, de ex - aceste aspecte fiind oricum exterioare cererii cu care a fost investita instanţa, iar un astfel de raţionament nu poate trăda decât lipsa de imparţialitate a instanţei de fond, care trage concluzii fără a efectua vreo cercetare judecătorească prealabila in acest sens. si fără a fi investita cu vreun astfel de capăt de cerere.

Un alt raţionament absurd si contrazis de extrasul de cont de la dosarul cauzei este ca: „la momentul tragerii creditului, consumatorul nu beneficiază de întregul credit, din valoarea acestuia fiind scăzut procentul de 2%." Or astfel cum rezulta din extrasul de cont, suma a fost integral virata in contul clientului. Faptul ca clientul optează sa nu plătească din fonduri proprii, exterioare sumei obţinute cu titlu de împrumut comisionul de acordare, ci ALEGE sa fie achitat din fondurile creditului  reprezintă o facilitate acordată clientului, nicidecum un prejudiciu adus acestuia.

Pentru aceste motive, se arată că CJUE in cauza C-621/17, prin Hotărârea din 3 octombrie 2019, Curtea (Camera a treia) declară:

„1)Articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

2)Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună credință."

11. Raportat la dobanda

Instanţa de fond retine ca: „o clauza contractuala este considerata abuziva daca întruneşte, cumulativ, trei condiţii: a) nu a fost negociata direct cu consumatorul; b) creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, in detrimentul consumatorului si contrar bunei credinţe; c) obiectul sau pretul contractului. atunci cand acestea sunt clar si inteligibil exprimate”

Reclamantul a solicitat sa se constate ca fiind abuzive clauzele indicate la punctele 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10 din anexa 2 la contractul de credit.

Instanţa a respins cererea raportat la clauzele de la punctele 4 si 5, si a admis-o cu privire la clauzele de la art. 3, 6, 8, 9 si 10.

In acest sens, raportat la clauzele 6 si 9 din Anexa 2 instanţa retine: „Dispoziţiile art. 6 din Anexa nr. 2 arata ca dobânda se va calcula in baza unui an de 360 zile>> iar conform art. 9  „ING Bank poate modifica in orice moment rata dobânzii sau ca intervine o creştere a ratei de referinţa de 1.5% sau mai mult."

Instanţa apreciază ca termenul de 360 de zile este stabilit in detrimentul consumatorului, or acesta este stabilit chiar de dispoziţiile OUG 50/2010, respectiv de disp. Art. 38 alin (1) lit. a) si b): „Art. 38 (1)Calculul ratei lunare a dobânzii/comisioanelor se va face:

a) fie pe baza anului calendaristic de 365 sau 366 de zile în cazul anului bisect, luând în calcul la numărătorul fracției formulei, numărul efectiv de zile cuprins între scadenţe, iar la numitorul aceleiași fracții, 365 sau 366 de zile, după caz;

b) fie luând în calcul la numărătorul fracției numărul 30 zile, iar Ia numitorul fracției numărul 360.”

Totodată, dispoziţiile clauzei au fost aplicabile doar pana Ia migrarea la OUG 50/2010, clientul nefiind denunţător, moment din care aceasta clauza si-a încetat aplicabilitatea. Ulterior modificarea dobânzii s-a realizat exclusiv in funcţie de evoluţia indicatorului de referinţa

Conform contractului, rata dobânzii pentru primele 3 rambursări era de 18.5% compusa din Rata de Referinţa 11.5% si Marja 7%, după aceasta perioada urmând sa fie calculata conform formulei de calcul prevăzute in Anexa 2 la contract.

In acest sens, clientului i-au fost transmise notificări privind modificarea dobânzii, prin care este informat de fiecare dată că dobânda a scăzut, urmare a scăderii indicelui Robor.

Mai mult, de la data contractării creditului pana la data declarării scadentei anticipate, dobânda doar a scăzut, câtă vreme dobânda fixa, agreata contractual era mai mare decât evoluţia ulterioara a dobânzii, pe cale de consecinţă, daca s-ar înlătura clauzele cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii variabile, ar rămâne valabile clauzele contractuale cu privire la dobânda fixa aferenta primelor 3 rambursări, in cuantum de 18,5 % mai mare decât cea perceputa de către banca prin aplicarea mecanismului de calcul aferent clauzelor din Anexa 2.

Se arată că nu este îndeplinită nici condiţia ca acea clauza sa nu se refere la obiectul sau preţul contractului.

Conform Sentinţei nr. 1462/28.02.2020 pronunţată de Judecătoria Baia Mare, aceeaşi instanţa ca cea din prezenta cauza, instanţa a reţinut ca: „Toate aceste clauze contractuale cuprinse in cererea de chemare in judecata la petitul 1 (lit. a, b, c) dar si solicitările menţionate in aceeaşi cerere la petitele 2,3,4,5 se retine de către instanţa ca vizează preţul contractului. [..l În speţă, se retine ca dobândă stipulata de părţi in contractul încheiate si care, in prezent, este cea stabilita conform OUG 50/2010 este una dintre componentele principale ale prețului creditului si prin urmare este exceptata conform dispozițiilor legale de Ia controlul abuziv,

In plus, se retine ca dispozițiile contractuale de mai sus sunt formulate într-o maniera clara, inteligibila, iar de existenta lor împrumutații au luat cunoştinţa de Ia data încheieri contractului. Pentru considerentele mai sus expuse vor fi respinse cererile astfel formulate de reclamanta”

111. Raportat la dobanda penalizatoare

In ceea ce priveşte legalitatea clauzei cu privire la dobândă penalizatoare, respectiva clauza a fost stipulata in baza dispozițiilor legale din Codul civil din 1864 care reglementează daunele-interese moratorii, precum si a celor referitoare Ia clauza penala, devenind aplicabile dispozițiile legale de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, „clauzele contractuale prevăzute in temeiul altor acte normative in vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Astfel, clauza contestata nu poate fi considerata abuziva întrucât, in caz contrar, s-ar ajunge la lipsirea de eficienta a principiului pacta sunt servanda. In plus, clauza referitoare la dobânda penalizatoare produce efecte doar in situația in care împrumutatul nu plăteşte ratele de credit la scadentele convenite, deci atunci când se afla in culpa. Prin urmare, ceea ce urmăreşte, in realitate, Contestatorul este înlăturarea din contract a unei sancţiuni, permisa de lege, in cazul in care acesta nu-si îndeplineşte obligaţiile contractuale.

Cu privire la perceperea dobanzii penalizatoare dispozițiile OUG 50/2010 sunt clare si imperative: Art. 36 - (I) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor si, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Se arată că instanţa de fond nu poate retine ca fiind abuziva o clauza contractuala care este prevăzută de un text de lege si a fost redata integral in cuprinsul acestor articole. A susţine faptul ca aceste clauze ar fi clauze abuzive echivalează cu a susţine faptul ca art. 36 alin 1 3 din OUG 50/2010 contravine cu art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 or, in opinia apelantei nu ne aflam in fata acestui lucru. Mai mult decât atât, Contestatoarea a fost informata precontractual cu privire la creditul solicitat (ca produs ales de client) sub aspectul drepturilor si obligaţiilor stabilite in sarcina ambelor părţi, după semnarea acestuia.

Raportat la clauza referitoare la suportarea taxelor de executare si a comisioanelor de catre consumator, se arată că:

Clauza 10 din Anexa 2 la contract se refera la taxa de executare silita de 50 lei, in cazul in care ING Bank va demara executarea silita împotriva debitorului, comisionul de înscriere a garanţiilor, de modificare si prelungire a garanţiilor, daca este cazul, precum si comisionul de stingere al garanţiilor reale mobiliare.

Motivarea instanţei pentru a constata caracterul abuziv al acestei clauze este, din nou, una profund eronata, respectiv: „instanţa apreciază ca stabilirea unor taxe suplimentare ce ţin de derularea executării silite, instituie in mod evident un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, in dezacord cu exigentele bunei credinţe, de natura a împovăra excesiv debitorul contestator.”

Or, este evident ca taxa de executare silita este incidenta doar in măsura in care debitorul este in culpa in mod perpetuat, respectiv nu îşi îndeplineşte obligaţia de plata a ratelor la scadenta, nu achita debitul integral nici după declararea scadentei anticipate iar banca este nevoita sa recurgă la executarea silita a debitorului in vederea recuperării creanţei, situaţie de altfel incidenta in prezenta cauza.

 Contraprestaţia este din nou una evidentă, astfel cum rezultă chiar din înscrisurile aflate în dovedire la dosarul cauzei respectiv din calculul debitului din executare silita si formularea cererii de executare silita, aflata in dovedire la dosarul execuțional.

Raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, neindeplinirea conditiilor cumulative prevazute de art. 4 din Legea 193/2000.

Referitor la art. 4 din Legea 193/2000 care menţionează ca: 0 clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtiilor, se face precizarea ca niciuna dintre clauzele contractuale nu îl obliga pe consumator la suportarea unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunoştinţa la data semnării contractului, Reclamantul fiind informata asupra acestor aspecte .

Astfel, articolul 4 din Legea 193/2000 stipulează o serie de cerinţe ce trebuie sa fie îndeplinite pentru ca o clauza sa poată fi considerata abuziva, respectiv: caracterul nenegociat al clauzei, banca sa fie acţionat contrar bunei credinţe, existenta unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor.

Raportat Ia caracterul nenegociat se arată că este practic, singura critica pe care o aduce contestatoarea raportat la caracterul pretins a fi abuziv al clauzelor. Contestatorul nu face proba la niciun moment in sensul ca ar fi solicitat băncii precontractuala eliminarea clauzelor menţionate prin acţiune.

Se menţionează că reclamantul nu face dovada intervenirii unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, de natura a afecta echilibrul contractual. Or, acest dezechilibru nu se poate prezuma in favoarea vreuneia dintre părţile contractante, fiind necesar a fi probat.

Mai mult, dezechilibrul semnificativ trebuie analizat raportat la condiţiile de la momentul încheieri contractului. In cursul derulării contractului ruperea echilibrului contractual nu poate apărea decât in condiţiile existentei stării de impreviziune, element neprobat in cauza, si evident improbabil având in vedere durata contractuala, de la momentul încheieri contractului si pana la declararea scadentei anticipate a creditului.

Raportat la conduita contrara bunei credinţe, se precizează că nici aceasta condiţie nu este îndeplinită in cauza. Banca a informat in mod clar si fără echivoc reclamantul cu privire la toate costurile ce ii incumbau si cu privire la formula clara privind calcularea Ratei dobânzii. Mai mult, acestea aspecte sunt comunicate in mod transparent prin adresele de informare privind evoluţia dobânzii, Clientul a înţeles sa nu deroge de la dispozițiile OUG 50/2010 in sensul denunţării acestora si nici nu a formulat vreo solicitare de clarificare cu privire la modalitatea de calcul pe durata relaţiei contractuale.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate, a înscrisurilor de la dosar şi a prevederilor legale incidente în materie, tribunalul reţine următoarele:

Apelanta I B N, prin I B N A – S B invocă în argumentarea apelului formulat ca prim motiv pentru care consideră că sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală faptul că prima instanţă în mod greşit a reţinut caracterul abuziv al comisionului de acordare prevăzut în cuprinsul Contractului de credit şi Garanţie-I Personal nr. 504570/10.06.2009.

Conform contractului încheiat între părţi, „comisionul unic de acordare este de 2 % din credit”.

Tribunalul reţine că această clauză este redactată într-o manieră clară şi explicită. Instanța reține că între părți a intervenit o convenție de credit care din punct de vedere juridic reprezintă un contract comutativ, iar nu unul aleatoriu; ca atare, părțile nu urmăresc un câștig eventual, în funcție de un eveniment viitor și incert, ci întinderea obligațiilor este cunoscută încă de la semnarea convenției. În consecință, instanța constată că reclamantul avea cunoștință încă de la data încheierii despre acest comision perceput. Totodată, nu se poate reține că acest comision i-a fost impus câtă vreme acesta avea posibilitatea de a nu încheia contractul. În plus, Tribunalul constată că valoarea comisionului de acordare este clar stabilită și reprezintă costul serviciilor prestate de comerciant în legătură cu operațiile de acordare a creditului şi  se percepe o singură dată. Astfel, Tribunalul apreciază că acest comision reprezintă expresia unor contraprestații ale pârâtei, astfel încât o astfel de clauză nu are caracter abuziv.

Simplul aspect ca este vorba de o  clauză contractuală  care  în mod evident nu a fost  negociată între părţi, fiind parte într-un contract  preformulat  nu este suficient  pentru  a  aprecia clauza  ca fiind  abuzivă.

Nu se poate retine însă existenţa  dezechilibrului  între  drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind  încălcate exigenţele  bunei credinţe  prin perceperea  acestui  comision, calculat  la valoarea creditului.

Acordarea  creditului se face  în baza analizei  documentelor  puse la  dispoziţie  de client, analiză  ce  presupune  existenţa  unor  costuri  în legătură  cu  verificările  impuse  de respectiva situaţie.

În  consecinţă, nu există  un dezechilibru  semnificativ între  drepturi  şi obligaţii, deoarece  este  la latitudinea băncii  stabilirea  comisionului  de  acordare  a creditului  într-o anumită formă, respectiv  un procent  din  valoarea  creditului  sau o sumă fixă.

Astfel, pentru comisionul de acordare credit se prestează servicii din partea băncii, fiind vorba de acele activităţi necesare întocmirii documentaţiei de credit şi rulării tuturor operaţiunilor necesare pentru punerea la dispoziţie a creditului.

Atâta timp cât comisionul de acordare credit a fost în mod clar stabilit prin contract, reclamantul a avut pe deplin cunoştinţa de consecinţele economice pe care acest comision le produce asupra patrimoniului său, consecinţe pe care le-a acceptat în mod conştient şi responsabil.

Tribunalul apreciază că în speţă nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În primul rând, acest comision de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentaţiei referitoare la contractul de credit, verificarea situaţiei financiare şi a bonităţii clientului, întocmirea dosarului de credit.

În al doilea rând, clauza este redactată clar şi fără echivoc, atât sub aspectul conţinutului  comisionului de acordare cât şi a cuantumului şi a modului în care acesta va fi plătit.

Cu privire la acest aspect, instanţa reţine că nu este necesar ca fiecare noţiune şi element al contractului să cunoască o definire în cuprinsul acestuia pentru a se aprecia că este respectată condiţia caracterului clar şi inteligibil al clauzei. Din contră, procedarea la o definire contractuală a tuturor termenilor şi noţiunilor ar conduce la o supradimensionare a contractului şi ar avea un efect advers în ceea ce priveşte posibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi înţelege conţinutul acestuia. O atare obligaţie se impune numai atunci când noţiunile utilizate au un caracter tehnic, iar cunoaşterea conţinutului acestora nu este posibilă prin raportare la limbajul comun. Însă, această ipoteză nu este incidentă în speţă, termenul de „acordare” fiind unul accesibil pentru orice consumator mediu.

De asemenea, preţul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului şi este unul fix, în procent de 2% din valoarea creditului, şi se achită o singură dată la momentul încheierii contractului. Cât priveşte valoarea comisionului de acordare, trebuie reamintit că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanţa nu este chemată să analizeze existenţa proporţionalităţii între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preţ prea mare nu constituie, un comportament abuziv, cât timp acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, şi sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Însăşi denumirea comisionului releva, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, şi anume activitatea de punere la dispoziţie a creditului. Aceasta activitate are un caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de banca, astfel încât perceperea unei sume cu acest titlu este justificată, clauza neavând caracter abuziv, contrar susţinerilor primei instanţe.

În al doilea rând, apelanta I B N, prin I B N A – S B a susţinut că sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală deoarece prima instanţă în mod greşit a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6 şi art. 8 din Anexa nr. 2 care prevede o formulă de calcul a dobânzii şi a dobânzii penalizatoare prin raportare la o perioadă de 360 zile.

Referitor la acest aspect reţinem că reclamantul este consumator, în sensul legislaţiei naţionale şi comunitare din domeniu protecţiei consumatorilor, întrucât, prin încheierea contractului de credit cu pârâta a acţionat în scopuri personale, exterioare oricărei activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale, astfel cum rezultă foarte clar din contract.

Pârâta este un profesionist în sensul aceleiaşi legislaţii a protecţiei consumatorului, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unui contract ce intră sub incidenţa legilor protecţiei consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale.

La data încheierii contractului erau deplin aplicabile pe plan intern dispoziţiile Lg. nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, ce transpuneau în legislaţia naţională Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În cauza Salvat Editores SA v Jose M Sanchez Alcon Prades C - 241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract* arătând totodată, că această putere, se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unei părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public, ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu - şi producă efectele.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană este obligatorie pentru instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator să nu-şi producă efectele recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule chiar din oficiu.

În conformitate cu Preambulul Directivei 93/13/CEE, la aprecierea bunei-credinţe. trebuie acordată o atenţie deosebită forţei poziţiilor de negociere ale părţilor, faptului de a şti dacă consumatorul a fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, având în vedere şi faptul că, în ce priveşte condiţia de bună credinţă, aceasta poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să ţină seama. Totodată, contractele ar trebui redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele şi, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator.

Potrivit art. 3 din Directivă pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, o clauză contractuală care nu s-a negociat individual trebuie să provoace un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit art. 4 aliniatul 1 din Legea nr. 193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

In aliniatul 2 al aceluiaşi articol se arată că „o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”, iar în aliniatul 3 al aceluiaşi articol se stipulează „faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.  Dacă  un  comerciant pretinde  că  o  clauză  standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

În ambele reglementări - Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 şi Legea nr. 193/2000 - se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale un caracter abuziv, şi anume: să nu fi fost negociată şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei credinţe.

Tribunalul reţine că în situaţia de faţă, clauzele inserate la art. 6 şi art. 8 din Anexa nr. 2 care prevăd o formulă de calcul prin raportare la o perioadă de 360 de zile, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, sunt redactate într-o manieră clară şi explicită, situaţie în care prima instanţă în mod greşit a constatat caracterul abuziv al acestora, sub acest aspect apelul urmând a fi admis.

În ceea ce priveşte dobânda penalizatoare de 25% pe an prevăzută de art. 8 din Anexa nr. 2 la contract reţinem că profitând de libertatea contractuală, a fost stabilită o rată a dobânzii penalizatoare care a depăşit cu mult rata dobânzii stabilite pentru rambursarea creditului.

Clauza referitoare la dobânda penalizatoare de 25 %/an, stipulată în art. 8 din contract, este apreciată abuzivă din toate punctele de vederea exprimate anterior (nenegociere, dezechilibru contractual, ş.a.), separat de  jurisprundenţa instanţei comunitare – CJUE care nu se opune considerării unei dobânzi  penalizatoare excesive ca fiind o clauză abuzivă, cum este de exemplu Hotărârea pronunţată în C-96/16, C-94/17, potrivit cu care:

- Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei jurisprudenţe naţionale, precum cea a Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) în discuţie în litigiul principal, potrivit căreia o clauză nenegociată a unui contract de împrumut încheiat cu un consumator care stabileşte rata dobânzilor moratorii aplicabile este abuzivă, pentru motivul că impune consumatorului care întârzie la plată să achite o sumă disproporţionat de mare drept compensaţie, din moment ce această rată depăşeşte cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzilor obişnuite prevăzută în acest contract.

- Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei jurisprudenţe naţionale, precum cea a Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) în discuţie în litigiul principal, potrivit căreia consecinţa caracterului abuziv al unei clauze nenegociate a unui contract de împrumut încheiat cu un consumator care stabileşte rata dobânzilor moratorii constă în eliminarea totală a acestor dobânzi, dobânzile obişnuite prevăzute în acest contract continuând să curgă.

Astfel, vor fi reţinute ca şi corecte susţinerile primei instanţe potrivit cărora penalitatea prevăzută este nejustificat de mare în comparaţie cu eventuala pagubă suferită de profesionist, situaţie în care prima instanţă a constatat în mod corect caracterul abuziv al clauzei contractuale de la pct. 8 ce prevede cuantumul dobânzii penalizatoare de 25% pe an. 

Pe de altă parte, apelanta I B N, prin I B N A – S B a susţinut că prima instanţă în mod greşit a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 10 din anexa nr. 2 la contract.

Clauza 10 din Anexa 2 la contract se refera la taxa de executare silita de 50 lei, in cazul in care ING Bank va demara executarea silita împotriva debitorului, comisionul de înscriere a garanţiilor, de modificare si prelungire a garanţiilor, daca este cazul, precum si comisionul de stingere al garanţiilor reale mobiliare.

Clauza sus menţionată este redactată într-o manieră clară şi explicită, fiind evident faptul că taxa de executare silita este incidenta doar in măsura in care debitorul este in culpa, respectiv nu îşi îndeplineşte obligaţia de plata a ratelor la scadenta, nu achita debitul integral nici după declararea scadentei anticipate iar banca este nevoita sa recurgă la executarea silita a debitorului in vederea recuperării creanţei, situaţie în care, contrar reţinerilor primei instanţe, această clauză nu are un caracter abuziv, apelul urmând a fi admis sub acest aspect.

Pentru considerentele sus menţionate în baza art. 480 al. 2 Cod procedură civilă apelul s-a admis iar sentinţa s-a schimbat în parte, potrivit dispozitivului.

Ca o consecinţă a admiterii apelului, cererea intimatului M P M privind obligarea apelantei I B N, prin I B N A – S B, la plata cheltuielilor de judecată în apel s-a respins.

Domenii speta

Spete similare