Dovada calitatii de proprietar.Lipsa de interes

Asupra apelului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. X/13.03.2020 pronunţată de Judecătoria C în dosarul nr. X/213/2018 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților invocată de pârâții P L, P C şi P E.

S-a respins ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă acțiunea având ca obiect „uzucapiune”, privind pe reclamanta U E în contradictoriu cu pârâții P L, P C şi P E.

Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C.proc.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, instanța de fond a constatat că aceasta este întemeiată.

În drept, potrivit art. 1837 C.civ., prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea, iar conform art. 1846 C. civ. orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii. Aceste dispoziții legale se coroborează şi cu art. 1847 C. civ., conform căruia, ca să se poate prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiune este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, două condiţii: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată şi să fie exercitată neîntrerupt în timpul prevăzut de lege, indiferent dacă este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Posesiunea juridică, adică cea apărată de lege, ca manifestare exterioară a unui drept, constă atât în exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cât şi în posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretenției existenței unui drept asupra bunului respectiv. Cu privire la modalitățile de invocare a uzucapiunii, instanța a reţinut faptul că prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea, astfel că poate fi invocată atât şi pe cale principală, cât şi pe cale de excepţie. Dobândirea proprietăţii prin prescripţia achizitivă nu operează ope legis, ci numai dacă este invocată, urmând a fi verificate condiţiile prevăzute de lege.  Uzucapiunea reprezintă, în mod indirect şi o sancţiune a fostului proprietar, care prin pasivitatea sa, a făcut ca, timp îndelungat, bunul să se afle în posesia altei persoane, ce s-a comportat ca un adevărat proprietar. Prin urmare, adevăratul proprietar sau succesorii acestuia, sunt singurele persoane care ar putea face apărări împotriva posesorului neproprietar care pretinde dobândirea dreptului de proprietate prin intermediul prescripţiei achizitive, sancţionând lipsa de diligenţă.

Analizând înscrisul denumit „chitanţă” (f.9) reiese faptul că reclamanta a încheiat cu numitul P S, o promisiune de vânzare, însă se observă că respectivul înscris nu reprezintă un act translativ de proprietate, putând produce cel mult efectele unui antecontract de vânzare-cumpărare apt de a naște obligații de a face în sarcina promitentului.

Din decizia nr.X/12.12.1991 pronunțată de Curtea Supremă pe calea recursului extraordinar (f.12-14) reiese faptul că numitul P S nu putea să încheie această promisiune de vânzare deoarece nu avea nici un drept asupra acestui imobil, acesta în calitate de moștenitor al numitului P N, a renunţat la moştenire în favoarea numitei P (P) C. În continuare, observând certificatul de moştenitor nr.X/05.08.1992(f.28) s-a constatat faptul că de pe urma numitei P C, au rămas ca moștenitori P S, P C şi F R V, fiecare cu o cotă de 1/3, iar din sentinţa civilă nr.X/19.07.1993(f.29-30) şi decizia civilă nr.X/28.10.1993( f.31-33) şi decizia nr.X/21.04.1994(f.34-35) reiese faptul că acești succesori ai numitei P C au chemat-o în judecată pe U E, cererea având ca obiect revendicare imobiliară, acțiunea fiind respinsă tocmai pe considerentul că certificatele de moștenitor emise după decesul autorului P N şi apoi după decesul numitei P C nu fac dovada dreptului de proprietate.

La data emiterii certificatelor de moștenitor (f.117 şi f.118)  erau în vigoare dispozițiile art. 23 din Decretul nr. 40/1953 conform cărora: „ După eliberarea certificatului de moştenitor nu se mai poate elibera alt certificat; cei care au pretențiuni la succesiune, pot cere în justiţie anularea certificatului eliberat şi stabilirea drepturilor lor. Până la anulare prin sentinţa judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada în ce priveşte calitatea de moştenitor şi cota bunurilor ce revin fiecărui moştenitor”

Textul de lege este explicit relativ la forţa probantă a acestui act, elementele în privinţa cărora aceasta este operantă fiind: calitatea de moștenitor, cota bunurilor ce revin fiecărui moștenitor.

Acest din urmă element nu vizează însă dovedirea dreptului de proprietate al lui de cuius prin însuși certificatul de moștenitor, în contextul acordului succesorilor, ci probarea faptului că dreptul invocat asupra bunului a fost dobândit de moștenitorul legal ori legatar pe cale succesorală şi nu altfel.

De asemenea, în sistemul art. 88 din Legea nr. 36/1995, anterior intrării în vigoare a Noului cod civil, concepţia legislativă s-a păstrat, prevederile arătate stabilind că până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.

Dreptul de proprietate se poate dobândi şi transmite, indiscutabil, prin moştenire, conform prevederilor art. 644 Cod civil 1864,  dar pentru a opera această transmisiune mortis causa este necesar ca el să fi preexistat în patrimoniul autorului (nemo potest dare quod non habet). În niciun caz un atare drept nu se poate naşte din acordul moştenitorilor, din convenţia lor, concretizată în eliberarea certificatului de moştenitor.

Pe cale de consecinţă, certificatul de moștenitor nu reprezintă un titlu de proprietate ce poate fi opus terților, iar reclamanta nu a depus la dosar probe prin care să dovedească dreptul de proprietate al autorilor pârâţilor asupra imobilului în litigiu.

Potrivit art. 36 C.proc.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.  Potrivit art. 249 C.proc.civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Reclamanta trebuia, aşadar, să facă dovada celor susţinute prin cererea de chemare în judecată, inclusiv sub aspectul calităţii procesuale pasive a pârâţilor, dovadă pe care, aşa cum s-a arătat deja, acesta nu a făcut-o.

Astfel, instanţa a apreciat că nu există identitate între pârâţi şi persoana ţinută de obligaţia conţinută în raportul juridic dedus judecăţii şi  a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâților şi a respins acţiunea formulată, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta reclamanta U E, solicitând anularea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Apreciază apelanta reclamantă că hotărârea instanţei de fond este greşită sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocată în cauză de pârâţi, şi sub aspectul nesoluţionării pe fond a cauzei. Chiar şi în condiţiile în care excepţia invocată ar fi trebuit să fie primită, consideră că instanţa de fond trebuia să soluţioneze în fond cererea reclamantei luând act că soluţionarea cauzei urma să aibă loc într-o procedură necontencioasă.

Sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, arată că înscrisul întocmit în anul 1987, intitulat „chitanţă", a fost depus doar pentru a face dovada momentului de la care aceasta a început să exercite posesia asupra terenului, ca primă condiţie de admisibilitate a cererii sale de uzucapare, iar dacă pârâţii nu au avut câştig de cauză în litigiile anterioare, dând valoare unor dispoziţii din legislaţia civilă anterioară potrivit cărora certificatul de moştenitor nu făcea dovada dreptului de proprietate, aceasta nu înseamnă lipsa lor de interes.

Dimpotrivă, această judecată trebuia să se facă în contradictoriu cu pârâţii întrucât înainte de anul 1987, anul încheierii chitanţei de mână, terenul s-a aflat în proprietatea şi posesia autorilor pârâţilor, iar împrejurarea că în afara menţiunilor din certificatului de moştenitor, pârâţii nu s-au îngrijit să prezinte acte care să facă dovada proprietăţii terenului, nu poate să fie imputată reclamantei.

Dezvoltând aceste argumente, arată că la data de 23 sept 1987 reclamanta a cumpărat terenul de la numitul P S (autor al pârâţilor), în suprafaţă de 1152 mp, situat în localitatea C, str. C V, nr. 24, judeţul O. Pentru acest teren am achitat suma 12.000 lei.

În scopul arătat, la data de 23.09.1987 au fost încheiate 2 înscrisuri sub semnătură privat, unul intitulat chitanţă şi altul convenţie, prin care erau detaliate condiţiile transferului de proprietate pentru terenul în cauză.

De la momentul încheierii convenţiei de înstrăinare reclamanta, în calitatea sa de cumpărătoare, a intrat în posesia terenului.

Perfectarea convenţiei de vânzare nu s-a putut finaliza întrucât, pe de o parte vânzătorul a decedat, iar pe de altă parte, moştenitoarea vânzătorului nu a fost de acord cu acea convenţie de vânzare.

În această situaţie reclamanta a intentat la Judecătoria Caracal acţiune în constatare, cerere ce a fost înregistra sub nr. X/1991. Prin sentinţa civilă nr. X/12.12.1991, definitivă prin nerecurare, a fost admisă acţiunea, constatându-se că reclamanta este proprietara imobilului teren, în suprafaţă de 1152 mp, situat în intravilanul localităţii C, str. C V, , judeţul O.

În raport de reglementările legislaţiei în vigoare din acea perioadă, faţă de această hotărâre s-a formulat la Procurorul General al României un memoriu care, a promovat cerere de recurs extraordinar la Curtea Supremă de Justiţie.

Prin decizia nr. X, pronunţată la data de 28 octombrie 1993 de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. X/1993, a fost admis recursul extraordinar promovat de procurorul general, a fost casată sentinţa civilă nr. X/12.12.1991 a Judecătoriei Caracal în sensul respingerii acţiunii reclamantei U E.

În perioada ce a urmat au fost intentate mai multe procese, fie de anulare a unor acte, fie de revendicare de către potenţialii moştenitori ai autoarei P C, însă în nici unul din aceste procese nu s-a dispus ca reclamanta U E să predea acest teren.

De la momentul la care reclamanta a încheiat chitanţa de mână - 23.09.1987 - si până în prezent, reclamanta a avut o posesie continuă asupra acestui teren, administrându-1 şi exploatându-1 după nevoi.

De asemenea, se arată că pentru terenul în cauză reclamanta U E a plătit an de an taxele şi impozitele aferente.

În prezent, potenţialii moştenitori ai terenului, care au acţionat-o pe apelantă în diverse cauze civile, au decedat, aşa încât cererea de faţă urmează a fi disputată cu moştenitorii acestora.

Starea de fapt expusă, chiar şi cu limitare la simpla împrejurare că autorii pârâţilor au avut anterior anului 1987 proprietatea şi posesia terenului, pentru care au plătit taxe şi impozite până la acea dată, este de natură să justifice interesul pârâţilor în această cauză, şi deci să justifice calitate procesuală pasivă, aşa încât, în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 1890 şi urm. C.civ. adoptat la 1864, să conducă la constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat în intravilanul localităţii C, str. C V, , judeţul O, ce are ca vecini N - str. C V, E - C C, S - R V V şi teren primărie şi V - P I D, prin efectul uzucapiunii, în contradictoriu cu aceşti pârâţi.

În situaţia în care se va reţine că pârâţii nu ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, dată fiind natura obiectului acţiunii - dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii ca urmare a posesie de peste 30 de ani - admiterea excepţiei nu este de natură să ducă la nesolutionarea în fond a cererii reclamantei.

Dimpotrivă, precizează că aşa cum a solicitat, constatând că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă, instanţa avea obligaţia să se pronunţe pe fondul cererii, într-o procedură necontencioasă, luând act că cererea reclamantei face parte din categoria celor pentru care este nevoie de intervenţia instanţei, fără a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Arată că procedura necontencioasă o regăsim reglementată atât în vechiul Cod de procedură civilă (art. 331 şi urm.), cât şi în actualul Cod de procedură civilă (art. 527 şi urm.) aşa încât, pronunţarea unei hotărâri care să constate că reclamanta a uzucapat terenul, trebuia să aibă loc chiar şi în condiţiile admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor. Mai mult, chiar dacă prin prisma RIL nr. 19/2015 (care stabileşte că pentru posesiile începute înainte de intrarea în vigoare a noilor coduri, sunt aplicabile dispoziţiile anterioare), relevant, ca argument de interpretare prin analogie, este faptul că în actualul Cod de procedură civilă regăsim reglementare expresă în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti pentru recunoaşterea drepturilor prin uzucapiune într-o procedură necontencioasă (art. 1050 şi urm.), fără ca acest drept să fie opus unor alte persoane.

Faţă de această situaţie, dacă instanţa de apel va menţine dispoziţiile instanţei de fond sub aspectul existenţei excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, apelanta reclamantă solicită admiterea apelului şi având în vedere că cererea reclamantei întruneşte condiţiile de fond pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii, să fie trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de fond pentru a se pronunţa în fond asupra acestei cererii, într-o procedură necontencioasă.

Solicită cheltuieli de judecată, în situaţia în care instanţa va reţine că pârâţii justifică o calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi apelanta pârâtă P E.

Precizează apelanta pârâtă că este proprietară asupra imobilului teren situat în intravilanul oraşului C, str.C V judeţul O, a moştenit acest teren de la defunctul său soţ P C, care 1-a moştenit de la mama acestuia P C, toţi decedaţi.

Apreciază că acţiunea formulată de reclamanta U E este neîntemeiată.

In mod corect prin decizia nr. X pronunţată pe calea recursului extraordinar Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul extraordinar promovat de procurorul general şi a casat hotărârea, în sensul respingerii cererii.

A existat o perioadă procesuală, ultimul dosar fiind dosarul nr. X/213/2019 având ca obiect revendicare imobiliară, dosar aflat pe rolul Judecătoriei C, stadiul acestuia fiind apel.

Mai mult a mai învederat că cererea nu întruneşte condiţiile uzucapiunii deoarece posesia nu a fost una netulburată timp de 6 ani şi au început litigiile, iar numitul P C a avut un număr de 12 dosare.

În mod justificat în 25 iunie 2019 pârâţii au depus la dosarul cauzei note de şedinţă prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, învederând faptul că nu există nici un act de proprietate emis pe numele acestora sau pe numele autorilor.

Se arată că după cum a reţinut Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr.X/12.12.1991 pe calea recursului extraordinar rezultă că numitul P S nu putea să încheie această promisiune de vânzare deoarece nu avea nici un drept asupra acestui imobil, acesta în calitate de moştenitor al numitului P N a renunţat la moştenire în favoarea numitei P (P C).

Astfel după cum a stabilit instanţa certificatul de moştenitor nu reprezintă un titlu de proprietate ce poate fi opus terţilor iar reclamanta nu a depus la dosar probe suficiente asupra imobilului în litigiu.

Într-adevăr reclamanta trebuia să facă dovada celor susţinute prin cererea de chemare în judecată inclusiv sub aspectul calităţii procesuale pasive a pârâţilor, dovadă pe care nu a făcut-o.

Apelanta pârâtă arată că este de acord cu aprecierea instanţei, în sensul că nu există identitate între pârâţi si persoana ţinută de obligaţia conţinută în raportul juridic dedus judecăţii şi cu faptul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi a respins acţiunea formulată ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Totuşi, apelanta P E susţine că este proprietara asupra imobilului teren situat în intravilanul oraşului C str.C V  judeţ O, prin moştenire de la soţul P C, care 1-a moştenit de la mama sa P C.

În consecinţă instanţa trebuia să constate că P E deţine dreptul de proprietate asupra imobilului teren situat în intravilanul oraşului C str.C V  judeţ O.

Solicită  admiterea apelului său şi rejudecând să se constatate că apelanta P E este proprietară asupra imobilului teren situat în intravilanul oraşului C str. C V  judeţ O.

În drept: art.555 C.civ. conţinutul dreptului de proprietate privată alin.l "proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege", art.480 NCPC "soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel" şi urm. şi art.481 NCPC.

Prin Serviciul Registratură, la data de 03.08.2020, apelanta pârâtă P E a formulat întâmpinare la apelul declarat de reclamantă, solicitând respingerea apelului formulat de apelanta U E, ca neîntemeiat.

Consideră că solicitarea apelantei U E, de anulare a hotărârârii instanţei de fond este netemeinică, iar trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă nu se impune.

De asemenea, arată că în mod neîntemeiat şi fără a avea probe reclamanta solicită în contradictoriu cu pârâţii P L, P C şi P E, ca în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art.1890 şi urm.Cod civil adoptat la 1864 să se constate că prin efectul uzucapiunii ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren situat în intravilanul localităţii C str.C V  A judeţul O lucru neadevărat.

In mod corect prin hotărârea judecătorească a instanţei de fond acţiunea reclamantei U E fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive instanţa de fond a motivat că " înscrisul depus de reclamantă, numit chitanţă nu reprezintă un act translativ de proprietate, putând produce cel mult efectele unui antecontract de vânzare cumpărare apt de a naşte obligaţii de a face în sarcina promitentului".

De altfel din litigiile anterioare introducerea acţiunii în mod corect se desprinde concluzia că pârâţii nu au putut face dovada dreptului de proprietate al autorilor lor pentru terenul în cauză întrucât potrivit Codului civil anterior certificatul de moştenitor nu făcea dovada dreptului de proprietate.

În legătură cu chitanţa din 23.09.1987 prin care reclamanta susţine că a cumpărat terenul de la numitul P S (autor al pârâţilor) în suprafaţă de 1152 mp situat în localitatea C str.C V  judeţul O pentru care susţin că au achitat suma de 12000 lei, apelanta arată că nu recunoaşte autenticitatea acestei chitanţe.

În legătură cu cele două înscrisuri private unul intitulat chitanţă şi altul convenţie prin care erau detaliate condiţiile transferului dreptului de proprietate pentru terenul în cauză, învederează că nu s-a prezentat originalul acestor chitanţe.

Mai mult, P S a renunţat la terenul în suprafaţă de 1152 mp situat în localitatea C str. C V  judeţ O în favoarea lui P C.

Reclamanta a intrat abuziv în posesia terenului fară acordul lor şi foloseşte terenul în mod ilegal, iar defunctul său soţ a plantat un nuc şi a pus cişmea în urmă cu 26 de ani.

Într-adevăr moştenitoarea vânzătorului nu a fost de acord cu convenţia de vânzare şi nu recunoaşte această convenţie.

Arată că Procurorul General al României a depus un memoriu prin care a promovat cerere de recurs extraordinar la Curtea Supremă de Justiţie împotriva Sentinţei nr.X/12.12.1991. Prin Decizia 13 pronunţată la data de 28.10.1993 de Curtea Supremă de Justiţie în dosar nr. X/1993 a fost admis recursul extraordinar promovat de Procurorul General şi a fost casată Sentinţa civilă nr.X/12.12.1991 a Judecătoriei Caracal în sensul respingerii acţiunii reclamantei U E.

În perioada ce a urmat s-au intentat mai multe procese între U E şi familia P, dar nici unul dintre aceste procese nu a fost câştigat de U E.

Arată că reclamanta locuieşte ilegal pe terenul aflat în litigiu şi chiar dacă reclamanta a plătit impozite nu înseamnă că este proprietară, în lipsa unui titlu de proprietate.

Mai mult, arată că nu toţi moştenitorii au decedat, astfel sunt în viaţă P E (soţia supravieţuitoare) şi cei doi copii ai acesteia.

Astfel condiţiile uzucapiunii nu sunt îndeplinite, deoarece pe rolul instanţelor sunt 13 procese, iar uzucapiunea a fost tulburată şi întreruptă prin aceste litigii.

Consideră apelanta pârâtă că instanţa a procedat corect constatând că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă, şi nu avea obligaţia să se pronunţe pe fondul cererii într-o procedură necontencioasă din moment ce s-a pronunţat pe excepţie prin admiterea acesteia.

După cum a învederat, condiţiile uzucapiunii nu sunt îndeplinite posesia fiind tulburată şi întreruptă iar instanţa nu putea pronunţa o hotărâre în sensul că reclamanta a uzucapat terenul din moment de c-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.

Faţă de această situaţie solicită instanţei de apel să menţină dispoziţiile instanţei de fond sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi să constate că cererea reclamantei nu întruneşte condiţiile de fond pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii şi să fie respins apelul promovat de U E.

Solicită respingerea cheltuielilor de judecată ca fiind neîntemeiată.

De asemenea, solicită evacuarea pârâtei U E de pe terenul aflat în litigiu şi folosit în mod ilegal timp de 32 de ani.

În legătură cu apelul său, arată că apelanta P E a moştenit acest teren de la defunctul ei soţ P C care 1-a moştenit de la mama acestuia P C, ambii decedaţi.

Din răspunsul Primăriei oraş C rezultă că verificând evidenţele nu s-a identificat existenţa unui titlu de proprietate pe numele autorului P C.

La adresa din C str. C V judeţ O există o suprafaţă de 1152 mp al cărui regim juridic a fost stabilit prin Decizia X din 28.10.1993 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr.X/1993.

Astfel acest imobil teren aparţine Statului şi nu reclamantei U E care locuieşte abuziv pe teren.

Solicită evacuarea reclamantei U E de pe terenul situat în intravilanul oraşului C str. C V nr. 24 judeţ O pe care îl ocupă abuziv.

Solicită respingerea apelului formulat de apelanta U E ca fiind neîntemeiat şi admiterea apelului formulat de apelanta P E şi rejudecând să se constatate că apelanta P E este proprietară asupra imobilului teren situat în intravilanul oraşului C str.C V  judeţ O.

În drept: art.555 Cod civil, art.480 NCPC şi art.481 NCPC.

La data de 12.10.2020, apelanta pârâtă P E a depus la dosar un memoriu, numit „precizare scrisă”, prin care solicită admiterea apelului său şi rejudecând să se constatate că apelanta P E este proprietară asupra imobilului teren situat în intravilanul oraşului C str.C V  judeţ O.

Apelanta solicită rejudecarea cauza şi în lipsa părţilor conform art.223 alin.l NCPC "lipsa părţii legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel".

Solicită evacuarea pârâtei U E de pe terenul aflat în litigiu şi folosit în mod ilegal timp de 32 de ani.

În drept: art.555 Cod civil,  art.480 NCPC şi următoarele şi art.481 NCPC.

Apelurile au fost timbrate, dovezile aflându-se ataşate la dosarul cauzei.

Întrucât la termenul de astăzi tribunalul a invocat şi pus în discuţia contradictorie a părţilor inadmisibilitatea cererilor formulate în apel de apelanta pârâtă, respectiv acţiunea în constatarea şi acţiunea în evacuare, din cuprinsul petiţiei de apel şi al memoriului depus la fila 76 dosar, în continuare se vor expune argumentele pentru care se apreciază că aceste noi petite sunt inadmisibile.

Astfel, sub marginalul Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, art. 478 C.proc.civ. prevede: „(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

(2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

(3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.”

Având în vedere acest text legal, în apel nu se pot face cereri noi, prin instituirea acestei limitări urmărindu-se garantarea dublului grad de jurisdicţie.

Cererea este nouă în apel atunci când este distinctă de cele care s-au formulat în primă instanţă, tinzând la o condamnare care nu a fost solicitată până în această etapă, astfel încât finalitatea ei este diferită de ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

Transpunând aceste chestiuni teoretice la speţa de faţă, tribunalul constată că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 26.04.2018, reclamanta a învestit prima instanţă cu o acţiune având ca obiect constatarea dobândirii de către reclamantă, a dreptului de proprietate, prin efectul uzucapiunii, asupra unui teren situat în intravilanul loc. C, str. C V, , jud. O, cu vecini N-str. C V, E-C C, s-R V V şi teren primărie, V-P I D.

Pârâta P E nu a formulat cerere reconvenţională, prin care să învestească, la rândul său, prima instanţă cu petite având ca obiect revendicare imobiliară şi evacuare, ci a formulat aceste solicitări prin cererea de apel şi memoriul depus la dosar la data de 12.10.2020.

Ori, aceste cereri noi nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 478 alin. 3 C.proc.civ., motiv pentru care tribunalul urmează să respingă, ca inadmisibile, cererile având ca obiect acţiune în constatare şi evacuare, formulate în apel de pârâta P E.

Analizând cu prioritate, conform art. 248 alin. 1 C.proc.civ., excepţia lipsei interesului procesual al apelantei pârâte P E în exercitarea apelului, tribunalul apreciază că excepţia este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:

 Potrivit art. 458 C.proc.civ., „Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane”.

În toate cazurile, aşa cum accentuează art. 458 C.proc.civ., indiferent după cum calea de atac este exercitată de părţi, de succesorii părţilor sau de terţi, trebuie să fie îndeplinită cerinţa interesului pentru exercitarea căii de atac.

Textul legal indicat anterior face, în mod particular, aplicarea art. 32 alin. 1 lit. d C.proc.civ., conform cu care, orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: d) justifică un interes.

În ceea ce priveşte cerinţele legale ale condiţiei interesului de a acţiona, prin art. 33 C.proc.civ. s-a prevăzut că acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Condiţia determinării interesului vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de parte, în concret, în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, fiind echivalentă cu cerinţa interesului însuşi.

Ori, în cauza de faţă, acţiunea formulată împotriva pârâtei P E a fost respinsă, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată şi de această pârâtă.

În cuprinsul apelului declarat la data de 19.05.2020, apelanta pârâtă P E nu aduce nicio critică sentinţei primei instanţe. Dimpotrivă, afirmă fără dubiu că hotărârea apelată este legală, prima instanţă soluţionând corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor (deci, inclusiv a pârâtei P E). Atât timp cât, în realitate, apelanta nu este nemulţumită de sentinţă şi nu doreşte reformarea acestei, tribunalul constată că în prezenta fază procesuală condiția interesului procesual în exercitarea căii de atac nu este îndeplinită în privinţa apelantei P E.

Ca urmare, tribunalul va admite excepţia lipsei interesului procesual şi, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., va respinge ca lipsit de interes apelul declarat de apelanta pârâtă P E.

Analizând apelul declarat de apelanta reclamantă prin prisma motivelor invocate, în considerarea dispoziţiilor legale incidente în cauză şi prin raportare la înscrisurile de la dosar, tribunalul constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Motivul de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâţilor P L, P C şi P E nu este fondat.

Calitatea procesuală, definită de art. 36 din Codul de procedură civilă ca rezultând din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii, presupune existenţa unui raport de conexitate cu dreptul substanţial, concretizat în interesul pe care partea trebuie să îl justifice, de a acţiona în justiţie.

Calitatea procesuală este o însuşire a unui subiect de drept ce îi conferă legitimitatea de a sta în proces. Ea poate izvorî atât dintr-un raport juridic de drept material în care subiectul este parte, cât şi dintr-un raport conex cu acesta, recunoscut de lege.

Din modul de redactare a părţii finale a textului de lege rezultă că, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa trebuie să verifice exclusiv dacă părţile împotriva cărora reclamantul a formulat acţiunea au vocaţia de a fi titularele obligaţiilor corelative dreptului pretins de reclamant, ceea ce nu presupune stabilirea, în concret, a temeiniciei pretenţiilor reclamantului. Altfel spus, trebuie avut în vedere raportul litigios, astfel cum a fost imaginat de reclamant, indiferent dacă are la bază un drept subiectiv real sau unul imaginar.

Verificând motivul de apel privind nelegala admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, prin raportare la împrejurările de fapt şi de drept prezentate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, din care rezultă, în opinia apelantei reclamante, îndreptăţirea de a exercita acţiunea împotriva pârâţilor P L, P C şi P E, tribunalul constată că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.

Pentru început, este de reţinut că prin uzucapiune se înțelege acel mod originar de dobândire a proprietăţii şi a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.

Uzucapiunea constituie o sancţiune împotriva vechiului proprietar, care, manifestând lipsă de diligenţă, a lăsat un timp îndelungat bunul său în mâna altei persoane.

În acord cu prima instanţă, tribunalul reţine că, în justificarea calităţii procesuale pasive a celor atraşi în proces, reclamanta a invocat existenţa unor înscrisuri sub semnătură privată încheiate la data de 23.09.1987 cu P S, autorul pârâţilor, ce au dus la formularea unei acţiuni în constatare, acţiune respinsă în urma admiterii recursului extraordinar, prin decizia civilă nr. X/28.10.1993, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, precum şi existenţa mai multor litigii între părţi.

Aşa cum corect a constatat prima instanţă, certificatele de moştenitor de care se prevalează reclamanta pentru a dovedi calitatea de vechi proprietar nediligent a antecesorilor pârâţilor din cauza de faţă nu au această aptitudine.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 23 alin. 2 din Decretul nr. 40/1953, privitor la procedura succesorală notarială, potrivit cu care „Până la anulare prin sentinţa judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada în ce priveşte calitatea de moştenitor şi cota bunurilor ce revin fiecărui moştenitor”.

Din textul legal rezultă că certificatele de moştenitor nr. 298/1964 şi nr. 675/1980 nu face dovada calităţii de proprietar al autorului de pe urma căruia se dezbate succesiunea, asupra bunurilor succesorale.

În condiţiile în care nu este dovedită calitatea de proprietar al defunctei P C asupra terenului situat în intravilanul loc. C, str. C V , nu se pune problema transmiterii pe cale succesorală a acestui drept în patrimoniul moştenitorilor săi, P C, P S şi F R V, iar mai apoi la pârâţii atraşi în proces.

Aşa fiind, în acord cu prima instanţă, tribunalul constată că reclamanta nu a justificat calitatea procesuală pasivă a pârâţilor chemaţi în judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive fiind în mod legal admisă.

Cât priveşte aprecierea apelantei în sensul posibilităţii soluţionării cauzei într-o procedură necontencioasă, tribunalul constată că sub marginalul Domeniu de aplicare art. 527 alin. 1 C.proc.civ. prevede următoarele: „Cererile pentru soluţionarea cărora este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispoziţiilor prezentei cărţi”.

Din interpretarea prevederilor legale mai sus citate, tribunalul reţine că procedura necontencioasă reprezintă acea procedură sub imperiul căreia instanţa de judecată este abilitată cu soluţionarea unor cereri pentru a căror dezlegare nu este necesară stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Particularitatea procedurii necontencioase o reprezintă tocmai inexistenţa contrarietăţii de interese, respectiv caracterul unilateral, întrucât cererea nu este îndreptată împotriva unei alte părţi, cu potenţial interes în a se opune la admiterea acesteia. În procedura necontencioasă, instanţa exercită mai degrabă un control asupra cererilor cu care este sesizată.

Ori, contrar aprecierilor apelantei, tribunalul constată că tocmai natura uzucapiunii, de sancţiune împotriva vechiului proprietar, care a lăsat un timp îndelungat bunul său în mâna altei persoane, exclude de principiu posibilitatea soluţionării cererii de faţă în temeiul art. 527 alin. 1 C.proc.civ.

Raportat la considerentele din precedent, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., tribunalul va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă.

Data publicarii pe portal: 02.07.2021

Domenii speta

Spete similare