Validare dispozitie de compensare

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III a Civilă la data de 18.09.2019, sub nr. X/3/2019, reclamanţii E G şi T A, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, au solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei de validare parţială nr. X/07.08.2019 emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în dosarul de despăgubiri nr. X/CC/21.07.2006 şi obligarea pârâtei să emită decizie de compensare, în condiţiile art. 21 din Legea nr. 165/2013, pentru întreg terenul, în suprafaţă de 6.000 mp, având în vedere următoarele considerente:

Defunctul T I a deţinut în proprietate un imobil teren, în suprafaţa de 6000 mp şi construcţii, în mun. S, jud. O, fiind căsătorit cu defuncta T M. Ei nu au avut copii împreună însă fiecare a avut separat. Astfel, reclamantul T A este fiul lui T I, iar reclamantul E G este fiul defunctei T M, alături de E L E.

Arată că de pe urma defunctului T I a fost dezbătură succesiunea, aşa cum rezulta din certificatul de moştenitor nr.X/04.02.1960, moştenitori fiind reclamantul T A şi soţia supravieţuitoare T M, cu cotele succesorale de 3/4, respectiv 1/4 din imobilul teren, în suprafaţa de 6000 mp, şi construcţii, situat în mun. S jud. O.

Cota succesorala de 1/4 a defunctei T M a fost preluată de reclamantul E G, potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. X/16.06.2009 şi certificatului de moştenitor nr. X/ 04.07.2011.

În baza Legii nr. 10/2001, a fost notificată Primăria Municipiului S pentru acordarea de despăgubiri cu privire la imobilul proprietatea părinţilor acestora, imobil ce a fost expropriat prin Decretul nr. 353/1981, anexa 15, poziţia 39.

Notificarea a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. X/27.04.2006, modificată prin Dispoziţia nr. X/05.12.2011, ambele emise de Primarul Municipiului S, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren în suprafaţa de 6000 mp, situate în mun. S, str. jud. O, în cote de ½ pentru fiecare dintre reclamanţi.

Dosarul de despăgubiri a fost înaintat către ANRP, în vederea validării, prin autoritatea CNCI. Prin adresa nr. X/CC/14.12.2018, ANRP a adus la cunoştinţă faptul că dosarul de despăgubiri trebuie completat cu o serie de documente.

Astfel, reclamanţii au întreprins demersurile necesare pentru depunerea documentelor solicitate, așa încât autoritatea administrativa să nu aibă vreun dubiu cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului expropriat.

Cu toate acestea, prin Decizia de validare parţiala nr. X/07.08.2019, Comisia Naţionala pentru Compensarea Imobilelor a reţinut că nu s-a dovedit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 2406 mp, întrucât în matricola din anii 1966-1975 terenul avea suprafaţa de 3594 mp, şi nu de 6000 mp, aşa cum au cerut reclamanţii.

În consecinţa, a fost validată Dispoziţia Primarului Municipiului S pentru imobilul teren în suprafaţa de 3.594 mp, acordându-li-se câte un număr de puncte pentru fiecare, corespunzător cotelor succesorale deţinute de reclamanţi.

La acordarea acestor despăgubiri s-a ţinut seama şi de contractul de cesiune de creanţă nr. X/16.08.2011, prin care o cota de 1/4 din despăgubirile propuse prin dispoziţia Primarului mun. S erau transferate de reclamantul T A la reclamantul E G, cu aplicarea art.24 alin.(2) din Legea nr.165/2013.

Prin art. 2 din decizia emisa de CNCI s-a invalidat parţial Dispoziţia Primăriei Municipiului S pentru imobilul teren în suprafaţa de 2406 mp, motivarea fiind cea arătata mai sus.

În opinia reclamanţilor, măsura dispusă prin art. 2, prin care se invalidează suprafaţa de 2406 mp, pentru nedovedirea dreptului de proprietate, este nelegală şi netemeinică, contravenind dispoziţiilor Legii nr.10/2001 şi ale Legii nr.165/2013, precum şi prevederilor art. l din Protocolul 1 al Convenţiei Europene.

Un prim aspect este acela că autoritatea locală a confirmat, prin dispoziţiile nr. X/05.12.2011 şi nr. X/27.04.2006, existenţa dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă de 6000 mp.

Un al doilea aspect este acela ca pârâta CNCI nu a coroborat toate înscrisurile pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului, limitându-se, în mod abuziv şi discreţionar, la un singur document, cu data cea mai veche dintre toate documentele dosarului, respectiv matricola din anii 1966-1975, care ar fi reflectat în mod indirect dreptul de proprietate, în detrimentul celorlalte multiple documente, care atestă atât direct, cât şi indirect, dreptul de proprietate, cum sunt, de exemplu, certificatul de moştenitor, documentele privind identificarea imobilului emise de autorităţile locale etc.

Această matricola din anii 1966-1975 nu relevă întreaga suprafaţa de 6000 mp aferentă respectivului imobil, făcând menţiune doar despre suprafaţa de 3594 mp, care,în opinia reclamanţilor, nu poate fi rezultatul decât al unor erori de înregistrare, întrucât nu există vreo probă că suprafaţa de 6000 mp ar fi fost înstrăinată.

Acest document reţinut de Comisie conţine, pe lângă suprafaţa eronată a imobilului, şi alte erori materiale. Astfel, la proprietar este menţionat most. T E, care era decedat încă din anul 1959, şi corect ar fi fost ca moştenitorii săi să fie nominalizaţi în perioada 1966-1975. O altă eroare constă în aceea că exproprierea nu s-a făcut în baza Decretului nr. 67/1979, cum este menţionat în matricolă, ci în baza Decretului nr. 353/1981.

Reclamanţii nu au înțeles raţionamentul Comisiei pentru care a fost ales ca act doveditor un act din perioada 1966-1975, în detrimentul altor acte contemporane datei exproprierii. Pentru a combate raţionamentul Comisiei, au solicitat Consiliului Județean O fişa imobilului la data exproprierii. Din această fişă rezultă ca imobilul expropriat, situat în mun. S, str. , , avea, în anul 1983, o suprafaţa de 6000 mp, amplasată între două străzi, bd.  şi str. T, proprietari figurând T M şi T A, după cum se menţionează şi în răspunsul primit de la Consiliul Judeţean O, prin adresa nr. X/28.08.2919.

Din analiza documentelor de proprietate şi a principiilor aplicate de CNCI în aplicarea Legii nr.165/2013, în cazul reclamanţilor, rezultă că măsura luată este inechitabilă şi nelegală, intrând în coliziune cu prevederile Protocolului din Convenţia Europeană, Legii nr. 10/2001 şi Legii nr.165/2013, nesocotind, deopotrivă, şi jurisprudența Curţii Europene.

Revenind la decizia de validare parţială, la ultimul alineat de la art. l privind cota de 1/4 din imobil, cedată prin contractul de cesiune nr. X/2011, consideră că şi cu privire la această măsură Comisia a făcut o aplicare greşita a disp. 24 alin.(2) din Legea nr.165/2013.

Prin încheierea contractului de cesiune nr. 1730/2011, reclamanţii, ca şi copii crescuţi de T M, recăsătorită cu T I, au convenit să rezolve o problemă familială în această formulă, fără să ştie că Legea nr.165/2013 va sancţiona astfel de acte, prin reducerea cotei cesionarului. Actul făcut de reclamanţi nu a fost unul speculativ, ci unul de reparaţie morală familială, fără vreun beneficiu material suplimentar.

Actul de cesiune a fost unul cu titlu gratuit, prin acesta înţelegând reglementam o înţelegere privind împărţirea în mod egal a întregii moşteniri după defunctul T I. De altfel, în baza aceleiași înţelegeri, au procedat la fel şi atunci când au vândut doua imobile din mun. S, ce au aparţinut defunctei T M, împărţind în mod egal banii între reclamanţi, deşi doar reclamantul E G ar fi fost îndreptăţit să reţină aceşti bani.

În cazul acestora, a fost o renunţare a unui moştenitor în favoarea altui moştenitor, din acelaşi dosar, astfel ca fiecare să fie moştenitor legal în părţi egale valoric. Prin Legea nr.165/2013, art. 24, legiuitorul a vrut să protejeze pe proprietari, iar afaceriştii să fie sancţionaţi, aceştia din urma cumpărând creanţele cu sume derizorii.

De aceea, reclamanţii consideră că legiuitorul nu la aceste situaţii atipice, cum este cea din cazul de faţă, s-a gândit atunci când a reglementat, prin art. 24, alin.(2), reducerea compensaţiilor cesionarilor.

Pentru toate aceste considerente, solicită să se constate nelegalitatea şi netemeinicia Deciziei de validare parţiala nr.X/07.08.2019, pentru cele 2 motive expuse mai sus. În consecinţa, solicită să se dispună acordarea despăgubirilor băneşti în cadrul dosarului X/CC/21.07.2006, pentru întreg imobilul teren, în suprafaţă totală de 6000 mp, situat în municipiul Slatina, str. , judeţul O, fără aplicarea corecţiei prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, pentru cota de 1/4 cedată prin contractul de cesiune nr.X/16.08.2011.

În drept, reclamanţii îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile Legii nr.165/2013, ale Legii nr.10/2001 şi ale Protocolului 1 CEDO.

În probaţiune, solicită proba cu înscrisuri

Reclamanţii solicită în baza art.411 C.pr.civ. judecarea cauzei şi în lipsă.

La data de 20.12.2019 pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare prin care solicită respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

În fapt prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii E G şi T A au chemat în judecată Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor solicitând să se dispună anularea deciziei de validare parţială nr. X6/07.08 2019 emisă de CNCI şi emiterea unei decizii de compensare, în condițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013, pentru întreg imobilul teren, în suprafaţă de 6.000 m.p, fără aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 165/2013.

Cu privire la modalitatea de soluţionare a dosarului de despăgubiri nr. X/CC/21.07.2006  având ca obiect imobilul situat în mun. S, str.  , judeţul O, compus din teren în suprafaţă de 6.000 m.p., respectiv motivele ce au condus la validarea parţială a Dispoziţiei nr. X/05.12.2011, ce modifică Dispoziţia nr. X/27.04.2006, ambele emise de către Primarul Municipiului S, pârâta arată următoarele:

1. Prin notificarea nr X/N/31 01 2002, domnii T A şi T M ulterior decedată, au solicitat acordarea de măsurători reparatorii pentru teren în suprafaţă de 6.000 m.p, deţinut în proprietate în baza certificatului de moştenitor nr. X/25.07 1978.

2. Prin Dispoziţia X/05.12.2011, ce modifică Dispoziţia nr. X/27.04.2006, ambele emise de către Primarul Municipiului S, acesta a propus acordarea de măsuri reparatorii în favoarea domnilor E G şi T A, pentru imobilul teren în suprafaţă de 6.000 m.p.

3. Întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii Dispoziţiei mai sus amintite, a fost transmisă şi înregistrată la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub nr. X/CC/21.07.2006.

Pe fondul dosarului de despăgubire, arată următoarele aspecte:

1 În ceea ce priveşte lipsa documentelor din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren notificat, la momentul exproprierii, pârâta face următoarele precizări:

Prin adresa nr. X/CC/2018, Secretariatul C.N.C.I. a solicitat completarea dosarului cu actul translativ de proprietate în ceea ce priveşte imobilul teren în suprafaţă de 6.000 m.p., pentru care s-au propus acordarea de măsuri reparatorii. Dosarul nu a fost completat cu documentele solicitate în termenul legal.

Sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin (1) lit. a) şi ale art. 23 din lege (Capitolul I din H.G. nr. 250/2007 lit. e).

În procesul de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite, instituţiile şi persoanele implicate în executarea legii vor avea în vedere respectarea principiului potrivit căruia sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.

Aşa cum mai sus a arătat, dosarul nu a fost completat cu actul translativ de proprietate din care să reiasă deţinerea imobilului pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii.

Totodată, pârâta menţionează faptul că legiuitorul a avut în vedere următoarele înscrisuri care pot face dovada dreptului de proprietate: act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea.

Prin cele două categorii de înscrisuri menţionate la pct. 23.1 la lit. (a), respectiv (d), persoanele ce se consideră îndreptăţite sunt obligate a face atât dovada dobândirii dreptului de proprietate (prin înscrisurile de la lit. a), cât şi dovada calităţii de moştenitor sau a unor situaţii de fapt relevante (prin înscrisurile de la lit. d).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o speţă similară (Decizia nr.709/27.02.2014, în dosarul nr. 316/35/2010*), exprimă acelaşi punct de vedere cu cel redat de pârâtă, reţinând următoare:

„Din textul enunţat rezultă că dreptul de proprietate al persoanei ce se consideră îndreptăţită se dovedeşte numai cu „acte”, respectiv cu înscrisuri, înţelese ca înscrisuri constatatoare ale unui act juridic translativ de proprietate, sens în care sunt şi prevederile Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin care se explicitează sintagma "acte doveditoare" din lege.

Art. 23 din lege se referă nu doar la actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ci şi la actele doveditoare ale calităţii de moştenitor, precum şi la actele doveditoare privind alte aspecte ce interesează în evaluarea pretenţiilor de restituire. În mod corespunzător, la pct. 23.1 din Normele metodologice sunt explicitate toate categoriile de acte doveditoare vizate de lege, nu doar cele doveditoare ale dreptului de proprietate. Or, instanța de apel a ignorat această distincţie, asimilând în mod greşit actelor doveditoare ale dreptului de proprietate şi înscrisurile enumerate în Normele metodologice la pct. 23.1 lit. h) şi pct. 23.4 - declaraţii notariale date de persoana care se pretinde îndreptăţită, pe proprie răspundere, respectiv declaraţii notariale date de persoane în viaţă, care atestă anumite situaţii în legătură cu imobilul notificat care vizează acte doveditoare privind alte aspecte ce interesează în evaluarea pretenţiilor de restituire.

,, Actele doveditoare ale dreptului de proprietate, la care se referă art. 23 din legea republicată, sunt, potrivit dispoziţiilor pct. 23.1 lit. a) din norme, "orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 111/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea)."

Prin urmare, în materie de probaţiune a dreptului de proprietate, art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu derogă de la dreptul comun, fiind necesară prezentarea înscrisului constatator al actului juridic translativ de proprietate. Desigur, în completarea probatoriului pot fi folosite şi alte înscrisuri, dacă acestea se întregesc cu înscrisurile originare sau chiar le suplinesc, cum este cazul extraselor de carte funciară privind imobilele din zonele de carte funciară supuse Decretului-lege nr. 115/1938, sens în care trebuie înţelese dispoziţiile pct. 23.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care enumeră între actele ce atestă deţinerea proprietăţii "extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol."

Cu privire la terenuri, Codul civil nu cuprindea reglementari în materia înstrăinării acestora, dar cât timp au fost în vigoare dispoziţiile unor acte normative, care au instituit restricţii circulaţiei juridice a bunurilor imobile, în doctrina şi în jurisprudente s-a considerat că terenurile la care se refereau aceste acte normative au fost scoase din circuitul civil.

În perioada 1947 - 1990 prin mai multe acte normative a fost instituit un control administrativ prealabil al înstrăinărilor tuturor categoriilor de terenuri şi a fost impusă condiţia formei autentice a actului.

Legea nr. 203/11347 pentru reglementarea circulaţiei şi stabilirea regimului juridic imobilelor agricole a impus pentru înstrăinarea prin acte juridice între vii, obţinerea unei autorizaţii administrative şi încheierea actului în forma autentică.

Decretul nr. 151/1950 pentru comasarea şi circulaţia bunurilor agricole a instituit condiţia obţinerii unei autorizaţii administrative prealabile, emisă de Ministerul Agriculturii sau de fostele sfaturi populare, după cum terenurile erau situate în afara sau în interiorul vetrelor localităţilor, precum şi forma autentică a actelor juridice între vii, având ca obiect înstrăinarea terenurilor agricole, sub sancţiunea nulităţii.

Decretul nr. 221/1950 cu privire la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii şi la interzicerea construirii fără autorizare a prevăzut, sub sancţiunea nulităţii absolute, forma autentică şi autorizaţia administrativă prealabilă pentru împărţeli şi înstrăinări între vii, de orice fel, a terenurilor cu sau fără construcţii.

Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii a prevăzut în art. 11 că înstrăinarea sau împărţeala, prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcţii, aflate în oraşe, comune, reşedinţe de raioane, localităţi balneoclimaterice şi centre muncitoreşti, se face numai cu autorizaţie prealabilă şi în forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Art. 24 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede faptul că în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

Aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri, şi, pe de altă parte, coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire (pct. 24.2 din HG 250/2007, normele metodologice de aplicare a legii nr. 10/2001, republicată).

Prin urmare, intenţia legiuitorului a fost aceea de a institui o prezumţie relativă de proprietate, iar nu una absolută, acesta având în vedere, în principal, acele situaţii în care actele de proprietate nu pot fi prezentate din motive obiective, nu şi acele situaţii în care nu au fost încheiate astfel de contracte.

Pârâta face precizarea că dosarul de despăgubiri a fost completat cu negaţii cu privire la deţinerea acestor documente de la Primăria Municipiului – Consiliul Local al Municipiului S, prin adresa nr. X/18.03.2019, cât şi de la Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean O, prin adresa nr. SJANOT-X-C-23.01.2019.

Totodată, dosarul de despăgubire a fost completat şi cu declaraţiile olografe ale reclamanţilor, în speţa de faţă devenind aplicabile prevederile art. 24 alin. 1 din Legea 10/2001, republicată.

Pârâta învederează faptul că în cuprinsul dosarului de despăgubire nu se regăsesc documente translative de proprietate, ci numai o matricolă de pe anii 1966-1975, în care sunt trecuţi moştenitorii domnului T E, cu un imobil situat în str. ,  precum şi cu copia matricolei aferente anului 1977, unde sunt înregistraţi M. T E cu acelaşi imobil având o suprafaţă construită şi neconstruită de 3.594 m.p. şi construcţie.

De asemenea, face precizarea că matricola de pe anii 1966-1975, mai sus amintită, constituie o probă contrară raportat la prevederile art. 24 din Legea nr 10/2001 republicată, enunţate mai sus, pe cale de consecinţă reclamanţii nefăcând dovada dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă notificată de 6.000 m.p.

Potrivit certificatului de moştenitor nr. X/1960 întocmit în urma decesului domnului T I, au calitatea de moştenitori legali domnii T A în calitate de fiu şi doamna T M, în calitate de soţie.

Potrivit acestui certificat de moştenitor, masa succesorală rămasă în urma defunctului era formată din suprafaţa de 6.000 m.p. teren situată în oraşul S, str..

În acest sens, prin adresa cu nr. X/CC/2018, S.C.N.C.I. a solicitat completarea dosarului de despăgubiri cu un istoric de număr poştal din care să reiasă că imobilul mai sus amintit este unul şi acelaşi cu imobilul expropriat, situat în str.  . Dosarul de despăgubiri nu a fost completat cu cele solicitate.

Chiar şi în situaţia în care ar fi existat identitate între cele două numere poştale, având în vedere că matricola depusă la dosarul de despăgubire cuprinde anii 1966-1975, deci ulterior emiterii certificatului de moştenitor nr. X/1960, şi totodată acestea având aceeaşi putere probantă, există posibilitatea ca diferenţa de până la 6.000 m.p. să fi fost înstrăinată anterior exproprierii imobilului notificat în baza Decretului de expropriere nr. 353/1981.

Cu privire la prevederile art. 24 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, pârâta arată următoarele:

Potrivit certificatului de moştenitor nr. X/2011, supliment la certificatul de moştenitor nr. X/2009, în dosarul nr. X/2009, întocmit în urma decesului doamnei T M, decedată la data de 21.06.2005 domnul E G are calitatea de unic moştenitor legal.

Prin contractul de cesiune cu încheierea de autentificare nr. X, din data de 16.08.2011, dintre domnul T A, în calitate de cedent şi domnul E G, în calitate de cesionar, se transmite de la cedent la cesionar, cu titlu gratuit, cota de 1/4 părţi din despăgubirile cuvenite conform dispoziţiei Primăriei Municipiului S nr. X/27.04.2006. Aşadar domnului E G i-a fost cedată de către fostul coproprietar, T A o parte din cota sa din imobil, respectiv cota de ¼.

Prin urmare, cesionarul din prezenta speţă nu este nici titular al dreptului de proprietate, nici fostul coproprietar şt nici moştenitor legal sau testamentar al fostului coproprietar, aşa cum în mod greşit se menţionează în cererea de chemare în judecată.

În atare situaţie pune în vedere instanţei că potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din lege, "în dosarele în care se acorda măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. 6." Numărul de puncte acordat în condiţiile alin. (2) nu poate reprezenta o valoare mai mare decât cea stabilită potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (4), „în cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin. (6)."

Prin Decizia nr. 197/2014, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua prin raportare la art. 1 alin. (3) şi art. 24  alin. 2-4 din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale: „Numărul de puncte acordat în condiţiile alin. (2) ale art. 24 din lege nu poate reprezenta o valoare mai mare decât cea stabilită potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).

Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte pretinsa discriminare creată prin textele de lege criticate, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, în temeiul legislaţiei reparatorii anterioare, pe de  o parte, şi persoanele care au dobândit, în temeiul unor contracte cu titlu oneros, drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietăţii, pe de altă parte, se află în aceeaşi situaţie juridică, făcând parte din categoria persoanelor îndreptăţite la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ, în sensul art. 1 alin. 3 şi art. 3  pct. 3 din Legea nr. 165/2013.

Din acest punct de vedere, acordarea unor măsuri reparatorii diferite, în funcţie de beneficiarii acestora, echivalează cu instituirea unui tratament juridic diferit, fără ca aceasta să constituie însă o discriminare, dat fiind faptul că, nu orice diferenţă de tratament, semnifică, în mod automat, încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Constituţie sau a celor convenţionale relative la interzicerea discriminării. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia tratamentul diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii similare este considerat a fi discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu urmăreşte un obiectiv legitim sau dacă nu există o relaţie rezonabilă de proporționalitate între mijloacele întrebuinţate şi obiectivul avut în vedere".

Curtea Constituţională a României a mai reţinut că, legiuitorul a reglementat în mod diferit modalitatea de despăgubite, în raport de persoana beneficiarilor măsurilor reparatorii conferite de Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, în temeiul legislaţiei reparatorii anterioare, pe de o parte, şi persoanele către care au fost înstrăinate drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietăţii, pe de altă parte.

În opinia CCR, această opţiune a legiuitorului nu reprezintă o sancţionare a titularilor originari ai acestui drept, care au înstrăinat dreptul la obţinerea măsurilor reparatorii, dat fiind faptul, că, prin ipoteză, în patrimoniul acestora nu se mai regăseşte acest drept. Ca efect al cesiunii de creanţă specifice, încheiată anterior intrării în vigoare a noii legi reparatorii, dreptul pretins de cedenţi, constând în acordarea măsurilor reparatorii conferite de legislaţia anterioară în domeniul proprietăţilor preluate în mod abuziv, a fost transferat către cesionari.

Persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, în temeiul legislaţiei reparatorii anterioare, pe de o parte, şi persoanele care au dobândit, în temeiul unor contracte cu titlu oneros, drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietăţii, pe de altă parte, se află în aceeaşi situaţie juridică, făcând parte din categoria persoanelor îndreptăţite la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ, în sensul art. 1 alin. 3 şi art. 3 pct. 3 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Din acest punct de vedere, acordarea unor măsuri reparatorii diferite, în funcţie de beneficiarii acestora, echivalează cu instituirea unui tratament juridic diferit, fără ca aceasta să constituie însă o discriminare, dat fiind faptul că, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu orice diferenţă de tratament semnifică, în mod automat, încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin 1 din Constituţie sau a celor convenţionale relative la interzicerea discriminării.

În acelaşi sens este şi jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia tratamentul diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii similare este considerat a fi discriminatoriu dacă nu are o justificare subiectiva şi rezonabilă, daca nu urmăreşte un obiectiv legitim sau dacă nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele întrebuinţate şi obiectivul avut în vedere (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Curţii Constituţionale nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, precum şi Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 11 iunie 2002 şi 29 aprilie 2008, pronunţate în cauzele Willis împotriva Regatului Unit, paragraful 48 şi, respectiv, Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Mai mult, Curtea europeană a statuat că art. 14 - Interzicerea discriminării cuprins în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu  interzice unui stat membru să trateze unele grupuri diferit pentru a îndrepta "inegalităţile de fapt" dintre acestea, deoarece statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare justifică un tratament diferit, Convenţia lăsând statului contractant o amplă marjă de apreciere în domeniul măsurilor economice sau de strategie socială (a se vedea, în acest sens, Decizia cu privire la Cererea nr. 13.902/11 introdusă de Ionel Panfile împotriva României, paragraful 27, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 11 mai 2012).

Având în vedere obiectul de reglementare al Legii nr. 165/2013, şi anume măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi domeniul special de reglementare, constând în acordarea de măsuri reparatorii, în considerarea abuzurilor săvârşite în perioada comunistă în materia preluărilor de către stat, opţiunea legiuitorului de a exclude de la măsura reparatorie a restituirii în natură, precum şi de la cea a compensării integrale prin puncte, a persoanelor în patrimoniul cărora a fost transmis, prin intermediul unor contracte cu titlu oneros, dreptul de a obţine măsurile reparatorii, apare ca fiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, dat fiind faptul că asupra acestora din urmă nu s-au răsfrânt direct sau indirect măsurile de preluare abuziva.

Cu alte cuvinte, dat fiind caracterul abuziv al preluării bunurilor imobile de către stat, aspect ce s-a răsfrânt asupra persoanei, legislaţia cu caracter reparator a vizat exclusiv titularul dreptului sau pe moştenitorii acestuia. CCR a reţinut că măsura legislativă criticată păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit - despăgubirea integrală doar a titularilor originari ai măsurilor reparatorii sau a moştenitorilor acestora - şi mijloacele folosite, cesionarul urmând a obţine atât preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, cât şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului.

Aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Mana Atanasiu şi alţii împotriva României, în acord cu dispoziţiile art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statul are dreptul de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, cu condiţia ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie în mod rezonabil proporţională cu valoarea bunului.

Totodată, în  sensul jurisprudenţei Curţii Europene, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile.

Având în vedere aspectele prezentate, CNCI în mod temeinic şi legal a procedat la invalidarea dispoziţiei nr. 2109/05.12.2019, emisă de Primăria Municipiului S, în ceea ce priveşte imobilul teren în suprafaţă de 2.406 m.p.

În acelaşi mod temeinic şi legal, CNCI a aplicat prevederile art. 24 din Legea nr. 165/2013, cu privire la cota de 1/4 din imobilul teren situat în mun. S, str.  , judeţul O.

Având în vedere aspectele expuse, pârâta solicită respingerea acţiunii reclamanţilor, iar pe cale de consecinţă să se menţină Decizia de validare parţială nr. X/07.08.2019, emisă de Comisia Naţională, ca fiind legală şi temeinică.

În drept, invocă Legea nr. 10/2001, republicată, Legea nr. 165/2013 cu modificările ulterioare, art. 205 şi următoarele din Noul Cod de Procedura Civilă.

În probaţiune, solicită proba cu înscrisuri.

La data de 04.02.2020, reclamanţii au depus răspuns la întâmpinare.

La data de 06.07.2020, reclamantul E G a depus la dosar o cerere precizatoare.

Prin sentinţa civilă nr. X/06.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. X/3/2019 s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii E G şi T A ambii cu domiciliul ales în la SCA. S şi A, Str. în contradictoriu cu pârâta COMISIA NAŢIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR cu sediul în ..............., în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată a fost contestată decizia de validare parţială nr. X/07.08.2019 emisă de pârâta Comisia Naţionala Pentru Compensarea Imobilelor cu privire la imobilul situat în mun. S, str.  , jud. O.

Art. 35 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, forma în vigoare la data sesizării instanței, prevede următoarele:

„(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării.”

Făcând aplicarea acestui text de lege, raportat la faptul că măsurile reparatorii privesc un imobil situat în mun. S, str.  , jud. O, rezultă că revine competența materială și teritorială de soluționare a contestației Tribunalului Olt, în a cărui rază teritorială este situat imobilul care face obiectul deciziei contestate.

Competența instanțelor în materia legilor de restituire a proprietăților sau acordării de măsuri compensatorii pentru fostele proprietăți este reglementată de norme de ordine publică, de la care nu se poate deroga, numai instanța competentă potrivit legii putând soluționa o cerere care se subsumează acestei materii, cum este și cererea de chemare în judecată din prezenta cauză.

Competența instanței se stabilește în raport de legea în vigoare al data formulării cererii de chemare în judecată.

În concluzie, raportat la prevederile art. 132 alin. 1 și 3 C.proc.civ. și art. 35 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, tribunalul a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt – Secţia I Civilă sub nr. X/3/2019 la data de 19.08.2020.

La data de 14.10.2020, reclamanţii E G şi T A au depus cerere adiţională prin care arată că îşi modifică pretenţiile iniţiale, în sensul de a se avea în vedere cotele de 3/4, respectiv 1/4, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor.

La data de 03.11.2020, reclamanţii E G şi T A au depus concluzii scrise.

La termenul de judecată din 03.12.2020, instanţa a respins cererea adiţională ca tardiv formulată, pentru motivele expuse în încheierea de la acea dată.

La data de 07.12.2020, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus la dosar note scrise cu privire la cererea modificatoare depusă de reclamanţi, prin care solicită inadmisibilitatea modificării cererii de chemare în judecată, fără acordul expres al părţilor, după primul termen la care partea a fost legal citată.

Analizând actele aflate le dosarul cauzei, raportat la dispoziţiile legale aplicabile,  instanţa reţine următoarele:

La data de 07.08.2019, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a emis decizia de validare parțială nr.X, prin care a fost validata parțial dispoziția Primarului Municipiului S, pentru imobilul teren în suprafață de 3594 mp, situat în municipiul S, strada, judeţul O  şi a fost emisa decizia de compensare prin 175.942 puncte în favoarea reclamantului T A şi 101.167 puncte în favoarea reclamantului E G, cu aplicarea prevederilor art.24 alin.2 din Legea nr.165/2013 în ceea ce priveşte cota de ¼ din imobil. De asemenea, a fost invalidată parţial dispoziţia Primarului Municipiului S, pentru imobilul teren în suprafaţă de 2406 mp, situat în municipiul Slatina, strada, judeţul O.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii E G şi T A au solicitat anularea deciziei de validare parţială nr. X/07.08.2019 emisă de CNCI şi emiterea unei decizii de compensare, în condițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013, pentru întreg imobilul teren în suprafaţă de 6.000 m.p, fără aplicarea corecţiei prevăzute de art.24 alin.2 din Legea nr.165/2013 pentru cota de 1/4 din imobil cedată prin contractul de cesiune nr.X/16.08.2011.

Din certificatul de moştenitor nr.X/1961(f.20 dosar), rezultă că, de pe urma defunctului T I a rămas suprafaţa de teren de 6000 mp, situată în municipiul Slatina, strada A ( actualmente 195), judeţul O, moştenitorii legali fiind reclamantul T A, în calitate de fiu, căruia îi revine cota de ¾ din masa succesorală şi T M, în calitate de soţie, căreia îi revine cota de ¼ din masa succesorală.

Din certificatul de moştenitor nr.X/2009 (f.36 dosar), rectificat prin certificatul de moştenitor nr.X/04.07.2011(f.35 dosar), reiese că unicul moştenitor acceptant al succesiunii rămase de pe urma autoarei T M este reclamantul E G, în calitate de fiu.

Imobilul în suprafaţă de 6000 mp, situat în municipiul S, judeţul O, a fost expropriat prin Decretul de expropriere nr.X/30.11.1981 (f.17-19 dosar), unde, la poziţia 40, figurează ca proprietari T M şi T A. De asemenea, în Fişa bunului imobil în suprafaţă de 6000 mp, din strada, la poziţia nr.40, figurează ca proprietari  ai imobilului T M şi T A (f.31 dosar).

Potrivit art.24 din Legea nr.10/2001 republicată: „(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.”

Faptul existenţei terenului în proprietatea lui T M şi T A la data exproprierii este confirmat de împrejurarea că, în anexa Decretului nr. 353/1981, la pozitia 40, sunt înscrişi ca proprietari T M şi T A cu teren in suprafata de 6000 mp, iar dispoziţiile art. 24 alin.2 din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumtie relativă de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare masura preluării abuzive. În consecinţă, pârâta este cea care trebuie să răstoarne prezumţia relativă şi să facă dovada contrară, aceea a apartenenţei dreptului de proprietate în patrimoniul altei persoane decât cea individualizată în actul de preluare. Aceasta întrucât, sub aspect probatoriu, existenţa unei prezumţii legale, cum este cea instuituită de art.24 din Legea nr.10/2001, operează pentru cel în favoarea căruia este stabilită, ca o scutire de sarcina probei faptului alegat, după ce acesta face dovada faptului vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia nr.62/2017,  reţinând că „art.24 din Legea nr.10/2001 instituie o prezumţie relativă de proprietate – în privinţa existenţei şi întinderii dreptului – în favoarea persoanei pe numele căreia a avut loc preluarea abuzivă (fiind menţionată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare).

Din redactarea normei rezultă că este vorba despre o prezumţie relativă, întrucât ea operează în absenţa unor probe contrare, ceea ce înseamnă că subzistă atâta vreme cât nu se face dovada, cu mijloacele de probă permise de lege, că bunul se afla în realitate în patrimoniul altei persoane decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea.

Numai printr-o denaturare a textului(şi a modalităţii răsturnării prezmţiei relative de proprietate) s-ar ajunge la concluzia că dovada contrară ar putea însemna şi că înscrisul de care se prevalează persoana îndreptăţită nu îndeplineşte condiţiile legii pentru a putea fi translativ de proprietate, câtă vreme mijlocul de probă de care se foloseşte partea în dovedirea dreptului său este prezumţia (art.24 din Legea nr.10/2001), iar nu actele doveditoare menţionate în art.23 din lege.

Ca atare, partea adversă, care tinde la răsturnarea prezumţiei relative, este cea care trebuie să facă dovada contrară, respectiv proba apartenenţei dreptului altei persoane decât cea individualizată în actul de preluare.”

Tribunalul nu poate reţine apărările pârâtei, potrivit cărora matricola pe anii 1966-1975, în care sunt trecuţi moştenitorii defunctului T E cu un  imobil situat în, având o suprafaţă de 3594 mp, constituie o probă contrară raportat la prevederile art.24 din Legea nr.10/2001, întrucât prin acest înscris nu se face dovada  că diferenţa de teren până la totalul de 6000 mp, menţionat în decretul de expropriere ( respectiv 2406 mp) se afla în patrimoniul altei persoane decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea.

Tinand cont şi că, potrivit actelor de stare civila depuse la dosar, reclamantul T A este fiul lui T I, iar reclamantul  E G este fiul defunctei T M, soţia lui T I,  dar si faptul ca T A şi T M au depus notificare pentru terenul în suprafata de 6000 mp, situat în municipiul S, strada, judeţul O, instanta constată dreptul reclamanţilor la acordarea de măsuri compensatorii pentru întreg imobilul notificat.

Referitor la aplicarea, de către pârât, a dispoziţiilor art.24 alin.2 din Legea nr.165/2013 în ceea ce priveşte cota de ¼ din imobil, reţine tribunalul că textul de lege menţionat prevede următoarele: „În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art.21 alin.6”.

În speţă, prin contractul de cesiune de creanţă nr.X/16.08.2011, cedentul T A a cesionat, cu titlu gratuit, către cesionarul E G, cota de ¼ părţi din despăgubirile cuvenite, conform Dispoziţiei Primăriei Municipiului S, nr.X/27.04.2006.

Aşa cum s-a arătat anterior, cesionarul E G este unicul moştenitor legal, acceptant al succesiunii autoarei T M, care la rândul său este moştenitor al defunctului T I, alături de T A.

În consecinţă, contrar celor susinute de pârât, contestatorul E G este moştenitor legal al titularului dreptului de proprietate, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile alin.2 ale art.24 din Legea nr.165/2013, ci dispoziţiile alin.1 ale aceluiaşi articol, ce prevăd că punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fostului proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare.

Fata de considerentele expuse mai sus, in temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, contestaţia dedusă judecatii urmează a fi admisă, se va dispune anularea deciziei de validare parţială nr.X/07.08.2019, emisă de pârâta Comisia Naționala pentru Compensarea Imobilelor şi va fi obligată pârâta să valideze integral Dispoziţia Primarului Municipiului S nr.X/27.04.2006, astfel cum a fost modificată prin Dispoziţia Primarului Municipiului S nr.X/05.12.2011 şi să emită decizia de compensare, pentru întreaga suprafaţă de teren de 6000 mp, situată în, jud. O, fără aplicarea corecţiei prevăzute de art.24 alin.2 din Legea nr.165/2013 pentru cota de 1/4 din imobil cedată prin contractul de cesiune nr.X/16.08.2011.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamanţi, în temeiul art. 453 C.pr.civ. coroborat cu art. 451 C.pr.civ., instanţa urmează să o admită şi să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, în cuantum de 2000 lei, reprezentând onorariu avocat.

În acest sens, instanţa apreciază că se impune reducerea cheltuielilor de judecată de la 6000 lei (onorariu de avocat achitat cu chitanţa nr.X/31.10.2020 şi X/02.11.2020 f.67 verso dosar) la 2000 lei, apreciind că suma de bani solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă în raport de activitatea prestată de avocat, constând în redactarea acţiunii, a răspunsului la întâmpinare, a notelor de şedinţă  pentru termenul din 24.09.2020 şi a concluziilor scrise.

Această apreciere nu reprezintă o cenzurare a onorariului de avocat stabilit între părţile contractului de asistenţă juridică, ci este consecinţa evaluării cheltuielilor de judecată, care trebuie să ţină cont de proporţia rezonabilă între suma de bani achitată cu titlu de onorariu de avocat şi munca prestată de către avocat, criteriu expres prevăzut de art. art. 451 alin. 2 Cpc. 

Data publicarii pe portal: 20.05.2021

Domenii speta

Spete similare