Invocare abuy de drept al creditoarei

Asupra apelului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. X/17.06.2020 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2020 s-a respins contestaţia la executare formulată de către contestatorul C C D în contradictoriu cu intimatul M (fostă C) V - L, ca neîntemeiată.

A fost obligat contestatorul la plata către intimată a sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

01.Din înscrisurile depuse la dosar, Judecătoria a reţinut că, la cererea intimatei, împotriva contestatorului s-a început de către BEJ N M A executarea silită în cadrul dosarului de executare nr X/2019, în temeiul titlului executoriu constând în decizia civilă nr. X/18.09.2019, pronunţata de Tribunalul Olt în dosarul nr. X/311/2016.

02.Conform dispozitivului hotărârii judecătoreşti care constituie titlu executoriu, locuința minorului C D-A (care este fiul părţilor din prezenta cauză) a fost stabilită alternativ, câte o lună la domiciliul fiecăruia dintre părinţi, începând cu luna ianuarie 2020, când minorul va locui  cu mama (adică cu intimata din prezenta cauză).

03.Prin urmare, executarea dispoziţiilor judecătoreşti rămase definitive însemna ca în luna ianuarie 2020 minorul să locuiască cu mama sa.

04.În ceea ce priveşte abuzul de drept în exercitarea contestației la executare invocat de contestator, din cuprinsul dosarului de executare silită, Judecătoria a reţinut că intimata s-a adresat executorului judecătoresc la data de 07.01.2020, solicitând punerea în executare a respectivei hotărâri judecătoreşti (fila 77), în condiţiile în care conform dispozitivului hotărârii judecătoreşti minorul trebuia să fie adus pentru a locui împreună cu aceasta încă de la data de 01.01.2020.

05.Contestatorul nu a făcut în niciun fel dovada că în intervalul de timp 01.01.2020 – 07.02.2020 (adică de la data scadenţei obligaţiei de a aduce copilul pentru a locui cu mama sa până la data la care aceasta din urmă s-a adresat executorului judecătoresc) ar fi efectuat vreun demers concret în vederea punerii în executare a hotărârii de bună voie, înţelegând prin aceasta efectuarea de acte materiale pentru aducerea minorului la locuinţa contestatoarei, unde acesta urma să locuiască pe tot parcursul lunii ianuarie 2020.

06.În aceste condiţii sub nicio formă nu se poate susţine că intimata ar fi săvârşit un abuz de drept în senul art. 12 alin. (1) C. proc. civ. invocat de contestator, deoarece intimata nu a făcut altceva decât să pună în executare o hotărârea judecătorească definitivă, urmând calea prevăzută de lege în situaţia în care debitorul nu execută de bună voie obligaţia, respectiv aceea a executării silite a obligaţiei acestuia.

07.În ceea ce priveşte voinţa minorului invocată de contestator, aceea de a nu merge să locuiască deloc la mama sa, chiar reală de ar fi această voinţă, ea nu poate reprezenta sub nicio formă o cauză de exonerare de răspundere pentru contestator.

08.În situaţia în care există o hotărâre judecătorească care a stabilit în mod definitiv faptul că minorul va locui alternativ, câte o lună, la fiecare dintre părinţi, această hotărâre trebuie respectată chiar dacă minorul însuşi nu este de acord cu soluţia astfel pronunţată.

09.Ambii părinţi au obligaţia de a respecta hotărârea judecătorească, pentru că ea este expresia lucrului judecat şi reprezintă din această perspectivă o prezumţie absolută de adevăr, care nu poate fi contestat de nimeni.

10.Atâta vreme cât instanţa de judecată a stabilit ca minorul să locuiască alternativ la ambii părinţi, fiecare dintre aceştia are obligaţia de a face tot ce îi stă în putere pentru a respecta această hotărâre,chiar împotriva voinţei minorului,pentru că hotărârea judecătorească este prezumată că a fost dată în interesul superior al acestuia.

11.Niciunul dintre părinţi nu se poate prevala de voinţa minorului pentru a-şi justifica nerespectarea obligaţiei de a efectua demersurile necesare pentru respectarea hotărârii judecătoreşti, iar dacă unul dintre aceştia procedează astfel, celălalt părinte nu doar că nu comite un abuz de drept adresându-se executorului judecătoresc, ci este chiar obligat să efectueze un asemenea demers, tocmai pentru că un astfel de demers înseamnă respectarea hotărârii judecătoreşti şi implicit respectarea interesului superior al minorului, astfel cum acesta a fost stabilit de instanţa de judecată.

12.Intimatul nu a făcut niciun fel de dovadă că ar fi încercat să îi explice copilului necesitatea de a locui şi cu mama sa şi de a-l face să înţeleagă că acest lucru a fost stabilit de o instanţă judecătorească tocmai pentru că această instituţie este cea care e îndrituită să analizeze şi să stabilească acest lucru.

13.Admiterea contestaţiei la executare pentru motivul că obligaţia nu a fost îndeplinită deoarece minorul este cel care nu vrea să respecte hotărârea judecătorească ar echivala nu doar cu adăugarea la dispozitivul hotărârii judecătoreşti (deoarece hotărârea judecătorească nu e dată sub condiţia ca minorul să vrea să o respecte), ci chiar încălcarea de către instanţa de executare a obligaţiei de a respecta interesul superior al minorului, astfel cum acesta a fost stabilit de o instanţa care a judecat fondul. 

14.În acelaşi timp, pentru părintele care nu primeşte copilul spre a locui cu el (aşa cum s-a stabilit prin hotărâre judecătorească), în condiţiile în care celălalt părinte nu efectuează niciun demers concret în acest sens (ba chiar se prevalează de voinţa minorului pentru a nu respecta hotărârea judecătorească), admiterea contestaţiei la executare ar echivala cu închiderea oricărei căi legale de a-i fi respectat dreptul recunoscut de instanţă (acela de a locui un anume interval de timp cu minorul), ceea ce ar transforma acest drept  într-unul formal şi iluzoriu, încălcându-i-se astfel în mod grav dreptul de acces la justiţie. 

15.Pentru toate aceste considerente, Judecătoria a constatat că în privinţa fondului litigiului, contestaţia este vădit neîntemeiată.

16.În ceea ce priveşte cheltuielile de executare, Judecătoria a constatat că acestea se ridică la suma de 738 lei, din care 600 lei – onorariu executor, 118 lei – taxe poştale şi 20 lei – taxă judiciară de timbru, astfel cum acestea au fost stabilite prin încheierea din data de 20.01.2020 emisă de executorul judecătoresc – fila 101).

17.Conform dispoziţiilor legale în materie (Anexa la Ordinul nr. 2550 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti – pct. 2, a doua liniuţă) pentru executarea silită privind obligaţia de încredinţare a minorului sau stabilire a domiciliului minorului, onorariul minim este de 50 lei, iar cel maxim de 1.000 lei.

18.Prin urmare, onorariul de 600 de lei stabilit de executor în cauză este un onorariu puţin peste medie, pe care instanţa îl găseşte proporţional atât prin raportare la complexitatea cauzei, cât şi la activitatea desfăşurată de executor.

19.De asemenea, în ceea ce priveşte celelalte cheltuieli (118 lei - TVA inclus), Judecătoria le-a apreciat ca fiind proporţionale cu activitatea desfășurată, volumul dosarului de executare, adresele înaintate şi procedurile desfăşurate în cadrul procedurii de executare silită. Totodată taxa de timbru de 20 lei este legal percepută, conform art. 10 lit. A) din O.G. nr. 13/2008

20.Pentru aceste considerente şi capătul de cerere subsidiar privind reducerea cheltuielilor de executare s-a dovedit neîntemeiat.

21.Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimată, faţă de dispoziţiile art. 453 NCPC, Judecătoria a dispus obligarea contestatorului la plata acestora, având în vedere faptul că acesta se află în ipoteza cerută de textul de lege, aceea de a fi pierdut procesul.

22.Prin urmare, contestatorul a fost obligat la plata către intimată a sumei de 500 lei reprezentând contravaloarea onorariului de avocat (conform chitanţei depuse la dosar – fila 112).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul contestator C C D, considerând că hotărârea primei instanţe este complet nelegală şi absolut netemeinică.

Astfel, apelantul consideră că prima instanţă nu analizează decât foarte sumar şi extrem de superficial motivele, argumentele şi temeiurile de drept invocate de acesta, care conturează, fără echivoc, abuzul de drept.

Arată că a reţinut instanţa la punctul 09 din hotărâre că „intimata nu a făcut altceva decât să pună în executare o hotărâre judecătorească definitivă, urmând calea prevăzută de lege (...)" (adică, exercitarea dreptului în limitele sale formale - n.n.) şi de aici trage concluzia că intimata nu ar fi săvârşit un abuz de drept. Or, abuzul de drept presupune ca ipoteză tocmai exercitarea unui drept în limitele sale formale, însă cu încălcarea bunei credinţe şi a scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. În acest sens, a invocat dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 14, alin. 1 C. civ. nou, şi art. 12, alin. 1 C. proc. civ. nou.

Mai arată apelantul că deşi a  precizat, în mod insistent, că nu critică actele de executare din perspectiva formei lor, instanţa s-a mărginit la a analiza doar limitele formale ale exercitării dreptului de a cere executarea silită. Or, cercetarea abuzului de drept trebuie efectuată exclusiv sau, cel puţin, în principal, din perspectiva contextului şi scopului urmărit prin executarea silită, respectiv a atitudinii creditoarei, circumstanţiată prin probele existente la dosar.

Astfel, apelantul precizează că a arătat şi a dovedit pe deplin că M V L cunoştea şi cunoaşte foarte bine dorinţa fiului lor de a locui cu apelant, precum şi dorinţa de a nu mai fi tracasat cu proceduri judiciare.

A dovedit, deasemenea, că această dorinţă a fiului părţilor, de a locui cu apelantul, este determinată, întreţinută şi amplificată exclusiv de atitudinea mamei sale, care refuză să facă cel mai mic gest concret de apropiere de copil, rezumându-se la a bifa o prezenţă pur formală şi lipsită de substanţă în viaţa minorului, bifare care îi este necesară în justificarea victimizării sale în faţa instanţelor judecătoreşti. Pe cât de hotărâtă este să nu facă nici cel mai mic gest concret şi real de a avea legături personale de calitate cu D, pe atât de agresive şi insistente sunt pretenţiile sale ca „oricine" (în afară de ea) să facă „orice" pentru a i se aduce copilul pachet la uşă şi setat pe modul „iubire necondiţionată fată de mamă".

În continuare, arată apelantul că motivarea primei instanţe, abundă în interpretări rigide şi formaliste, în care instanţa nu numai că ignoră temeiurile de drept invocate, dar le încalcă cu nonşalanţă.

Din motivare, se desprinde ideea că interesul copilului avut în vedere nu este unul real şi efectiv, raportat la nişte condiţii şi circumstanţe concrete, ci este unul formal şi abstract, aşa cum a fost stabilit de instanţa de judecată, prin titlul executoriu.

Această interpretare absurdă, care absolutizează drepturile părintelui şi relativizează la maximum interesul copilului, dă naştere unor argumente de domeniul incredibilului, ca de exemplu:

a) „în ceea ce priveşte voinţa minorului invocată de contestator, aceea de a nu merge deloc să locuiască cu mama sa, chiar reală de ar fi această voinţă, ea nu poate reprezenta sub nici o formă o cauză de exonerare a răspunderii pentru contestator". Or, referitor la faptul că apelantul nu are nici o culpă cu privire la refuzul copilului de a locui cu mama sa, s-au pronunţat atât instanţa civilă, cât şi instanţa penală, care au constatat, în mod definitiv, că aceasta este dorinţa proprie, fermă şi constantă a copilului, neinfluenţată de apelant.

b) „în situaţia în care există o hotărâre judecătorească care a stabilit în mod definitiv faptul că minorul va locui alternativ, câte o lună, la fiecare dintre părinţi, această hotărâre trebuie respectată chiar dacă minorul însuşi nu este de acord cu soluţia pronunţată".

Cu privire la argumentele de mai sus, apelantul consideră că ele ignoră cu desăvârşire faptul că dispoziţiile exprese şi imperative, cu valoare de principiu, ale art. 901, alin. 4 C. proc. civ. nou prevăd că „nu este permis nici unei persoane să bruscheze minorul sau să exercite presiuni asupra lui pentru a se realiza executarea". Astfel, învederează că instanţa îi reproşează apelantului că nu a efectuat „acte materiale" pentru aducerea minorului la locuinţa contestatoarei, însă, niciodată, nici intimata M V L şi nici instanţele de judecată, la întrebarea ce trebuia să facă concret în acest sens (să dau copilul afară din casă, să îl ia cu forţa, să îl ducă cu maşina şi să îl împingă în locuinţa mamei sale, etc), nu îi dau nici un răspuns concret.

c) „atâta vreme cât instanţa de judecată a stabilit ca minorul să locuiască alternativ la ambii părinţi, fiecare dintre aceştia are obligaţia de a face tot ce îi stă în putere pentru a respecta această hotărâre, chiar împotriva voinţei minorului (...)"

Faţă de acestea, consideră că este evident că instanţa se raportează la un aşa-zis „interes al minorului", privit abstract şi rigid, evitând însă să se pronunţe tocmai din perspectiva interesului superior al copilului, deşi avea această obligaţie expresă, potrivit art. 2, alin. 4, din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată. Astfel, apelantul consideră că instanţa nu analizează şi nici nu se pronunţă absolut deloc cu privire la criteriile minimale prevăzute de lege şi invocate de mine în determinarea interesului superior al copilului, respectiv nevoia de securitate si stabilitate, opinia copilului, capacitatea părinţilor de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia, responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor, primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea drepturilor copilului, respectarea demnităţii copilului, ascultarea opiniei copilului si luarea în considerare a opiniei acestuia, asigurarea stabilităţii si continuităţii, interpretarea fiecărei norme juridice, referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.

Mai mult, consideră apelantul că nici unul din aceste criterii nu a fost analizat din perspectiva dovezilor efectuate de el, ci, dimpotrivă, criteriul expres prevăzut de lege, referitor la opinia copilului şi luarea în considerare a acesteia este vădit şi grav nesocotit de instanţă, care, nu numai că ignoră şi relativizează voinţa copilului, ci chiar statuează că „executarea trebuie să se facă chiar împotriva voinţei copilului''.

Mai spune instanţa că „admiterea contestaţiei la executare pentru motivul ca obligaţia nu a fost îndeplinită, deoarece minorul este cel care nu vrea să respecte hotărârea judecătorească ar echivala nu doar cu adăugarea la dispozitivul hotărârii judecătoreşti (deoarece hotărârea judecătorească nu e dată sub condiţia ca minorul să vrea să o respecte)(...)". însă, această condiţie, a voinţei minorului, este dată chiar de lege, care, la punerea în executare a unei astfel de hotărâri, prevede expres şi imperativ (art. 901 alin. 4 C. proc. civ. nou) că „nu este permis niciunei persoane să bruscheze minorul sau să exercite presiune asupra lui pentru a se respecta executarea".

De asemenea, apelantul arată că nu poate să nu remarce interpretarea părtinitoare şi tendenţioasă a instanţei, care îşi permite să afirme că respectarea voinţei minorului ar echivala cu adăugarea la dispozitivul hotărârii judecătoreşti, în condiţiile în care apelantului îi reproşează expres şi insistent că „nu a adus copilul la creditoare, nu a efectuat acte materiale pentru aducerea minorului la locuinţa contestatoarei", deşi dispozitivul hotărârii ce constituie titlul executoriu nu prevede vreo astfel de obligaţie în sarcina sa, ci el doar „stabileşte locuinţa minorului".

Din toate argumentele instanţei, vădit părtinitoare, se desprinde absolutizarea dreptului creditoarei, nu numai cu ignorarea, ci chiar împotriva voinţei şi interesului copilului. Această părtinire este atât de evidentă, încât hotărârea pare a fi redactată chiar de către apărătorul intimatei.

În aceste condiţii, este evident că instanţa găseşte şi cheltuielile de executare ca fiind proporţionale „prin raportare la complexitatea cauzei, cât şi la activitatea desfăşurată de executor", soluţie care chiar nu mai suportă nici un comentariu.

În drept, art.718 alin. 1, C. proc. civ. nou şi  normele legale invocate în apel, în contestaţia la executare şi în concluziile depuse la instanţa de fond.

Dovada susţinerilor o efectuează cu înscrisuri şi cu orice altă probă a cărei necesitate ar reieşi din studiul întâmpinării sau din dezbateri.

Având în vedere cele arătate mai sus, solicită  admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi, pe fond,anularea executarii silite şi  obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond şi în apel.

Solicită ca judecata să se facă chiar şi în lipsa sa.

Prin Serviciul Registratură, la data de 08.09.2020, intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, arată că prin sentinţa civilă nr.X din 17.06.2020 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul civil nr. X/311/2020 s-a dispus respingerea contestaţiei la executare ca neîntemeiată.

Raportat la susţinerile din motivarea apelului, intimata arată că îi este imposibil să nu concluzioneze că deşi hotărârea apelată este motivată la punctul II, paragrafele 04-24, paginile 3 şi 4, apelantul nu numai că nu aduce critici pertinente acesteia, care eventual să se circumscrie dispoziţiilor art.466-482 din C.p.civ. dar face afirmaţii de genul motivarea primei instanţe abundă în interpretări rigide şi formaliste, în care instanţa nu numai că ignoră temeiurile de drept invocate de mine, dar le încalcă cu nonşalanţă" sau „...hotărârea pare a fi redactată chiar de către apărătorul intimatei" aspecte ce constată confuzia în care se află apelantul faţă de ceea ce presupune raportarea la considerentele unei hotărâri judecătoreşti şi implicit la felul în care înţelege sa-şi exercite drepturile ce se circumscriu autorităţii părinteşi sau drepturile procesuale.

Concluzionând, intimata arată că apelantul face ceea ce a făcut din momentul în care a părăsit împreună cu copilul domiciliul comun, şi anume încearcă prin orice mijloace să se opună executării hotărârii instanţei de judecată, folosindu-se chiar de copil pentru a nu-i da posibilitatea să interacţioneze normal, firesc, aşa cum a stabilit chiar instanţa ce a pronunţat hotărârea ce formează titlul executoriu ce face obiectul executării silite.

În drept, disp.art.205 C.p.civ.

In dovedire solicită administrarea probei cu înscrisuri. 

La data de 13.01.2021, intimata a depus concluzii scrise, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantului-contestator la plata cheltuielilor de judecată.

Arată că prin sentinţa civilă nr.X din 17.06.2020 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2020,a fost respinsă contestaţia la executare formulată de contestatorul C C D, ca neîntemeiată.

În titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr.X/18.09.2019, pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. X/311/2016, locuinţa minorului C D- A a fost stabilită alternativ, câte o lună la domiciliul fiecăruia dintre părinţi, începând cu luna ianuarie 2020, când minorul va locui cu mama.

În considerentele aceleiaşi hotărârii (Decizia civilă nr.X/18.09.2019, pronunţată de Tribunalul Olt), la fila 25, ultimul paragraf, se menţionează următoarele :"Deşi real aspectul că atitudinea copilului faţă de mamă nu se va schimba în perioada imediat următoare, instanţa apreciază că un interval de aproximativ 3 luni poate conduce la schimbări majore, cu condiţia ca tatăl să se implice pozitiv în proces."

De menţionat faptul că această precizare a fost făcută la data de 18.09.2019.

Se mai arată că apelantul-contestator nu numai că nu şi-a însuşit şi respectat obligaţiile stabilite prin hotărârea judecătoarească dar chiar a încercat, în paralel, atât modificarea hotărârii cât şi tergiversarea executării acesteia prin promovarea unei cereri de revizuire, ce a format obiectul dosarului nr.X/104/2019 şi a prezentei contestaţii la executare.

Aceste acţiuni ale apelantului-contestator trebuie coroborate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reprezentate de corespondenţa purtată acesta cu executorii judecătoresc şi psihologul care trebuia să efectueze consilierea psihologică, rezultând fară dubiu faptul că nu numai că nu sunt sprijinită în demersul său de a avea o legătură firească, normală şi nu în ultimul rând legală cu fiul său, dar sunt obstrucţionată în toate demersurile întreprinse de către intimată în acest sens.

Or, în aceste condiţii, intimata arată că este evident că singura soluţie care îi este pusă la dispoziţie de lege este cea a executării silite, neputând fi vorba despre exercitarea abuzivă a unui drept atâta timp cât apelantul-contestator nu se conformează dispoziţiilor unei instanţe judecătoreşti.

În situaţia în care ar fi admis apelul şi implicit admisă contestaţia la executare intimata arată că este pusă în situaţia de a nu putea executa hotărârea şi implicit şi-ar fi îngrădit dreptul de acces la justiţie.

Cu titlu de principiu, natura unitară a procesului civil impune respectarea garanţiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil, atât în faza judecăţii cât şi în cea a executării silite.

In jurisprudenţa CEDO, în nenumărate cauze, Curtea a amintit că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces", în sensul art.6 alin.l din Convenţie.

Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fară efect în detrimentul unei părţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei(M.C), Cererea nr.22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V].

Exercitarea puterii de stat care are o influenţă asupra drepturilor şi libertăţilor garantate prin Convenţie angajează răspunderea statului, independent de forma în care sunt exercitate aceste puteri-cauzele Wos împotriva Poloniei (decizie), nr.22860/02, CEDH 2005-IV şi Vodopyanovy împotriva Ungariei, nr.22214/02, 17 ianuarie 2006.

In plus, decizia statului pârât de a delega unei anumite entităţi unele din puterile sale nu îl sustrag de la responsabilităţile pe care le-ar fi avut dacă ar fi ales să le exercite el însuşi.

Rezultă că statul, în calitate de depozitar al forţei publice este chemat să manifeste un comportament diligent şi să îl asiste pe creditor în executarea deciziilor ce îi sunt favorabile, în special prin intermediul executorilor judecătoreşti.

Aşadar, prelungirea excesivă a termenului pentru executarea unor hotărâri judecătoreşti încalcă aceste drepturi fundamentale, în acest sens pronunţându-se în repetate rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

In concluzie, intimata consideră că din întreaga atitudine a apelantului-contestator ce rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că acesta, în mod tacit încuviinţează atitudinea fiului lor de a nu locui la intimată în perioadele stabilite prin hotărârea judecătorească şi în mod expres, întreprinde acte şi promovează acţiuni menite a o împiedica să interacţioneze firesc şi normal cu copilul.

Apreciază intimata că actele întocmite de executorul judecătoresc sunt legale şi se circumscriu procedurii de executare a cauzelor în care sunt implicaţi minori, motiv pentru care  solicită menţinerea lor ca atare şi respingerea apelului ca nefondat.

La data de 14.01.2021, apelantul a depus note scrise, prin care arată că în urma susţinerilor apărătorului ales al petentei, avocat P R C, doreşte să facă următoarele precizări pentru a învedera instanţei de judecată că acestea sunt total contrare realităţii.

În primul rând, consideră apelantul că intimata se foloseşte în mod abuziv de prevederi legale cu scopul de a-l şicana şi hărţui încercând să inoculeze instanţelor de judecată ideea că ea este o victimă.

Însă, arată că de când a introdus acţiunea de divorţ şi până în prezent absolut toate acţiunile intimatei M V L au avut ca scop doar tracasarea şi hărţuirea sa, doar dorinţa de răzbunare şi obţinerea de beneficii materiale şi nicidecum pentru a menţine o minimă relaţie cu fiul lor, tocmai de aceea în acest moment se victimizează.

Deşi, atât instanţe de judecată cât şi specialişti psihologi i-au recomandat să renunţe la „strategiile avocăţeşti" şi să-şi canalizeze atenţia pe relaţia cu minorul, aceasta a ignorat recomandările primite, arătându-se chiar deranjată de acestea insistând „să nu se amestece nimeni în strategiile mele avocăţeşti": „S-a pus accentul pe refacerea legăturilor dintre D şi mama lui, lucru care a fost sabotat prin acţiunile acesteia din afara cabinetului" ( Raport de consilere psihologică nr. X/06.11.2018).

În cuprinsul notelor depuse se mai arată că intimata îl acuză pe apelant în permanenţă că nu-i permite să aibă acces la copil, dar „uită" să menţioneze că a invitat-o în mai multe rânduri să discute despre modalitatea prin care copilul să meargă şi la ea şi a refuzat orice discuţie pe această temă repetând obsesiv „Respectă hotărârea judecătorească!" ( Mesaje tip SMS). Chiar şi copilului intimata i-a spus în repetate rânduri „Este o hotărâre judecătorească şi trebuie să o respecţi!". Chiar şi bunica maternă îi repetă ori de câte ori discută cu minorul „Mamaie, trebuie să respectăm legea!".

Tot la ultimul termen de judecată apărătorul intimatei a susţinut că apelantul s-a opus consilierii psihologice dispusă de instanţă, dar, cu rea credinţă intimata, prin apărător, ascunde instanţei faptul că apelantul i-a solicitat să demareze procedura de consiliere încă din data de 07.03.2020 ( Mesaje tip SMS) pentru a nu-i afecta minorului vacanţa de vară însă, intimata i-a răspuns că „s-o laşi pe doamna psiholog să facă ceea ce are de făcut aşa cum consideră dânsa, astfel încât această consiliere să îşi atingă scopul".

Mai mult, apelantul precizează că văzând că acţiunea prin care a solicitat instanţei suplinirea acordului acesteia pentru ca minorul să poată petrece un sejur în afara ţării, a fost respinsă, intimata plină de „empatie" îi spune minorului într-o discuţie că trebuie să meargă la consiliere pentru că „oricum nu aveai altceva de făcut în această vară", lucru care i-a produs o dezamărire profundă copilului.

Deşi apărătorul intimatei, la ultimul termen de judecată, a încercat să inducă instanţei ideea că  apelantul s-ar fi opus ultimei consilieri psihologice invocând motivul pandemiei, precizează faptul că psihologul desemnat a reţinut în Raportul de consiliere psihologică nr. X/10.07.2020 „Decizia celor doi părinţi pentru întreruperea procesului de consiliere vis-a-vis de pandemia SARS COV2 relevă faptul că atât mama cât şi tatăl sunt atenţi şi preocupaţi de sănătatea minorului".

De asemenea, tot în raportul mai sus menţionat se reţine de către psihologul desemnat că „Mama şi-a luat angajamentul de a reconstrui strategia de interacţiune cu D, acest lucru putând duce la optimizarea relaţiei dintre mamă şi fiu".

Deşi acest al treilea program de consiliere nu a fost finalizat, iar psihologul desemnat recomandă „Reluarea programului de consiliere psihologică al minorului cât şi a părinţilor imediat ce situaţia legată de siguranţa sănătăţii minorului o va permite", intimata, care în luna martie susţinea că doreşte ca „această consilere să îşi atingă scopul", imediat ce a primit răspunsul psihologului a demarat acţiuni în instanţă pentru continuarea executării silite din prezenta cauză şi tragerea mea la răspundere prin aplicarea de penalităţi.

Apelantul mai arată că este pus în situaţia de a face aceste precizări susţinute de probe concrete aflate la dosarul cauzei deoarece intimata, prin apărătorul ales, cu bună ştiinţă face afirmaţii total neadevărate, fără nicio dovadă concretă şi chiar contrazise în totalitate de probele existente la dosar.

Nu de puţine ori (şi precizează că există mai bine de 30 dosare civile şi 9 dosare penale aflate pe rolul instanţelor de judecată toate generate de către intimată) a fost pus în situaţia de a-şi dovedi nevinovăţia, iar intimata este cea care se rezumă doar la a face afirmaţii nefondate, nereale, nesusţinute, afirmaţii pe care trebuie să le demonteze de fiecare dată.

Apărările sale în faţa acuzaţiilor intimatei creează impresia unei lupte între ei doi, luptă care, în realitate, este purtată doar de către intimată, apelantul trebuind să-şi construiască apărarea. Toate aceste acţiuni ale intimatei nu arată deloc aşa zisul interes al acesteia pentru minor, ci doar dorinţă de răzbunare împotriva sa şi obţinerea de foloase materiale. În acest sens doreşte să învedereze instanţei că pe rolul Judecătoriei Slatina se află spre soluţionare:

- Dosar nr. X/311/2020 alte cereri privind executarea silită.

- Dosar nr. X/311/2020 alte cereri, pretenţii cu valoare mai mare de 10000 lei

- Dosar nr. X/311/2020 daune morale în valoare de 100000 lei

- Dosar nr. X/311/2020 solicitare pensie întreţinere minor.

În baza dosarului de executare din prezenta cauză, intimata deja a formulat o cerere care se află spre soluţionare pe rolul Judecătoriei Slatina, prin care solicită să i se aplice o penalizare maximă pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti, cauză pe care o amână de două termene, sperând că o soluţie favorabilă în acest dosar va influenţa decizia instanţei de fond din respectiva cauză. Dorinţa de a obţine acesta penalizare a făcut-o să nu mai aştepte finalizarea acestei contestaţii, dorind să fie convinsă că va obţine în cel mai scurt timp o importantă sumă de bani.

Dealtfel, intimata nu se află la prima încercare de acest gen, ea fiind cea care a mai formulat anterior şi alte sesizări cu scopul de a obţine penalizări împotriva sa, cereri care au fost respinse de instanţele de judecată, dar ea insistă în formularea acestora cu speranţa că, poate, vreo instanţă îi va încuviinţa până la urmă, fără să considere că toate aceste acţiuni reprezintă un veritabil abuz de drept.

Apelantul mai arată că intimata are un caracter duplicitar care nu se manifestă doar în faţa instanţelor judecătoreşti ci chiar şi în faţa propriului copil, pe care aceasta îl acuză în permanenţă că minte, în realitate ea fiind cea care este nesinceră şi sabotează cu bună ştiinţă orice încercare a minorului şi orice efort al meu de a-i apropia pe cei doi tocmai pentru că este conştientă de faptul că rolul de „mamă victimă" o ajută în demersurile sale.

Atât psihologi specialişti, reprezentanţi ai DGASPC O, procurori, executori judecătoreşti, alte instanţe de judecată, cât şi instanţa din prezenta cauză, care au interacţionat în mod direct cu minorul şi l-au audiat, au constat că acesta are o gândire matură, este perfect conştient de dorinţele sale şi în măsură să îşi stabilească propriile dorinţe, şi nicidecum influenţat de apelant aşa cum susţine apărătorul intimatei. Intimata este singura care „refuză" să-şi construiască o relaţie sănătoasă cu fiul lor, să discute sincer şi deschis cu acesta, preferând să joace rolul care o poate ajuta în atingerea scopurilor sale.

În acest sens, se mai arată că intimata, deşi cunoştea decizia instanţei de audiere a minorului încă din data de 07.12.2020, i-a spus acestuia în data 10.01.2021, exact cu o seară înainte de ultimul termen de judecată, că „mâine vei fi audiat pentru că aşa a cerut avocatul lui tati, iar avocatul meu s-a opus". Această atitudine este specifică intimatei, procedând de fiecare dată la fel atunci când minorul trebuia audiat, ulterior acuzându-mă în faţa instanţelor de judecată că discută cu minorul şi-1 influenţează.

Este de menţionat şi faptul că, în ziua imediat următoare audierii minorului, intimata s-a deplasat încă o dată la minor şi, principala ei preocupare a fost să-1 întrebe pe acesta de unde ştia apărătorul apelantului, dl. av. G V, că intimata este cea care 1-a acuzat că dumnealui ar fi solicitat audierea minorului în timp ce avocatul ei s-ar fi opus acestei audieri. Acest este comportamentul care o caracterizează pe intimată, acestea sunt „strategiile avocăţeşti" pe care le folosesc în acţiunile lor, strategii în care se foloseşte de copil şi de apelant pentru a ascunde adevăratele ei scopuri.

Deşi copilul i-a spus încă din seara respectivă că va discuta cu tatăl despre subiectul audierii, intimata i-a adresat o serie de reproşuri şi şi-a continuat jocul murdar încercând să-1 influenţeze pe minor să creadă altceva.

Tot în acest sens menţionează că în anul 2018 a obţinut suplinirea acordului pentru a pleca cu minorul în Grecia şi în ziua plecării intimata a sesizat Poliţia de Frontieră de la toate punctele de ieşire din ţară reclamând că i-a fost răpit copilul, fiind astfel nevoiţi să petreacă ore bune în vamă pentru a se clarifica situaţia. Ulterior, minorul a întrebat-o pe aceasta de ce a făcut plângere şi el a trebuit să stea atâtea ore în vamă, iar mama i-a răspuns cu nonşalanţă că ea nu a ştiut şi că avocaţii săi s-au ocupat.

Un alt exemplu prin care minorul a fost pur şi simplu umilit de către mama sa este acela în care, minorul fiind chemat la audiere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a relatat în faţa procurorului de caz un episod în care îşi amintea cum mama sa îl lovea peste mâini cu rigla. La această afirmaţie a minorului intimata îl acuză că minte şi îi cere să menţioneze „Ce dimensiune şi ce culoare avea rigla respectivă?".

Nu în ultimul rând, apelantul doreşte să învedereze instanţei din prezenta cauză faptul că intimata, prin apărător, îl acuză exact de lucrurile pe care ea le întreprinde faţă de minor în mod constant.

Astfel că, la ultimul termen de judecată, aceasta prin vocea apărătorului său a afirmat că „minorul este recompensat de tată pentru atitudinea pe care o afişează faţă de mamă". Acesta se rezumă la simple vorbe aruncate în faţa instanţei fără nicio dovadă concretă.

La fiecare termen de judecată şi în faţa fiecărei instanţe apelantul arată că trebuie să demonteze toate afirmaţiile intimatei şi ale apărătorului acesteia, de fiecare dată fiind singurul care aduce dovezi în afirmaţiile pe care le face, este singurul care oferă exemple concrete, prezintă situaţii concrete, în timp ce intimata se rezumă doar la acuzaţii gratuite şi neprobate folosindu-se doar de faptul că este mamă şi că are drepturi, în timp ce el este tată şi are doar obligaţii.

Mai arată apelantul că în permanenţă l-a încurajat pe copil să menţină relaţia cu mama sa, i-a comunicat permanent că este de acord cu orice decizie a lui şi că îl va susţine în orice demers care priveşte relaţia cu mama sa.

În permanenţă a încercat să-i estompeze fiului lor orice urmă de dezamăgire produsă de acţiunile mamei sale, explicându-i că şi mama lui îl iubeşte şi îi vrea binele.

Prin toate aspectele relatate mai sus şi susţinute de probele existente la dosar a arătat că această executare silită împotriva sa reprezintă un abuz de drept şi prin admiterea acesteia intimata va înţelege că poate ori de câte ori doreşte să se adreseze executorului judecătoresc, că va putea oricând să obţină în instanţă consilierea minorului şi-1 va tracasa pe acesta ori de câte ori doreşte, că îl va acuza de fiecare dată de influenţarea minorului fără a avea vreo probă în acest sens, si toate acestea doar pentru că există o hotărâre judecătorească şi nimeni nu ţine cont de dorinţa sinceră a minorului şi de interesul superior al acestuia.

Considerentele tribunalului asupra apelului:

Apelantul formulează critici de nelegalitate şi netemeinicie împotriva sentinţei  pornind de la premisa că prima instanţă a analizat foarte sumar şi extrem de superficial motivele ,argumentele şi temeiurile de drept invocate ce conturează fără echivoc abuzul de drept.

De asemenea, arată apelantul că prima instanţă a ignorat voinţa minorului  de a locui cu acesta precum şi dorinţa de a nu mai fi tracasat cu proceduri judiciare.

In esenţă şi în mod precis, apelantul a arătat că nu critică actele de executare din perspectiva formei lor ,ci invocă abuzul de drept al intimatei-creditoare, ce în opinia sa nu a fost cercetat de judecătorul fondului.

Reţine tribunalul că prin titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr.X/ 18.09.2019, pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. X/311/2016, locuinţa minorului C D-A a fost stabilită alternativ, câte o lună la domiciliul fiecăruia dintre părinţi, începând cu luna ianuarie 2020, când minorul va locui cu mama.

La cererea intimatei-creditoare ,împotriva  apelantului -contestator s-a început de către BEJ N M A executarea silită în cadrul dosarului de executare nr. X/2019, în temeiul titlului executoriu constând în decizia civilă nr. X/18.09.2019, pronunţata de Tribunalul Olt în dosarul nr. X/311/2016.

Prin urmare, executarea dispoziţiilor judecătoreşti rămase definitive presupunea  ca în luna ianuarie 2020 minorul să locuiască cu mama sa.

Potrivit art.12 din Codul de proc.civilă ,, (1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.(2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.(3) De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin. (2).”

Se reţine că  decizia civilă nr. X/18.09.2019 nu a fost executată de bunăvoie de către apelant începând cu data de 1.01.2020 , ceea ce a determinat pe intimata creditoare să recurgă la executarea silită a titlului executoriu.

Abuzul de drept presupune exercitarea dreptului peste limitele sale ,cu exces de intensitate ,producându-se astfel o pagubă celeilalte părţi , cu rea credinţă şi cu intenţia vădită de a vătăma.

În speţă, intimata nu exercitat dreptul la executarea silită cu rea-credinţă şi cu intenţia de a vătăma pe apelant şi fiul lor.

Potrivit art. 496 alin. 5 C.civ ,, Părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.”

În fapt, prin decizia ce constituie titlu executoriu, fiecare dintre părţi a obţinut un drept de găzduire vremelnică a minorului la locuinţa personală. Aceasta este modalitatea pe care tribunalul a găsit-o potrivită pentru menținerea de legături personale a părintelui care nu locuieşte permanent cu minorul şi acesta din urmă. Astfel fiind, intimata nu putea renunţa la dreptul de a menţine legăturile cu minorul  după cum nici apelantul nu poate să renunţe la acest drept, pentru că ar însemna ca hotărârea să nu aibă efectul intrinsec reprezentat de forţa sa executorie.

În temeiul art. 435 alin.1 C.pr.civ ,decizia civilă nr. X/18.09.2019 este obligatorie pentru părţi  ,prin urmare ea trebuie executată întocmai ,aspectele  care nu ţin de executarea deciziei cum ar fi îndârjirea firească  de altfel a intimatei de a menţine legătura cu fiul său , atenţia excesivă pe care apelantul o acordă voinţei minorului ,voinţa şi dorinţa minorului, declanşarea de proceduri judiciare ori tracasarea  minorului cu aceste proceduri ,neprezentând  importanţă . Dacă s-ar lua în considerare aceste aspecte ,hotărârea judecătorească şi-ar pierde forţa executorie iar dreptul de a avea legături personale cu minorul recunoscut ambelor părţi ar deveni iluzoriu .

În cazul de faţă, intimata a recurs la executarea silită, întrucât decizia civilă nr. 865 nu a fost adusă la îndeplinire de către apelant de bunăvoie ,deci existenţa abuzului de drept pentru declanşarea executării silite este exclusă.

În ceea ce priveşte voinţa minorului de a locui exclusiv cu tatăl său-apelantul şi dorinţa de a nu locui cu mama sa-intimata, dorinţă exprimată şi în faţa instanţei de apel cu ocazia ascultării,tribunalul le consideră impedimente la dezvoltarea unei relaţii de ataşament a minorului cu mama sa ,ce pot fi înlăturate de către tată prin încurajarea minorului (cuvinte şi acţiuni) de a merge să locuiască cu mama sa, printr-un suport  emoţional  de natură să-i creeze minorului convingerea că este important pentru dezvoltarea lui psihică şi morală să aibă legături cu mama sa.

Instanţa de apel arată că accesul intimatei la minor este mai mult decât util  chiar dacă  minorul s-a exprimat  verbal în sensul de a nu accepta acest acces.Nu s-a făcut dovada că de la 1 ianuarie 2020 şi până la momentul pronunţării prezentei decizii  minorul a locuit la mamă în lunile în care aceasta avea dreptul conform deciziei civile  nr.865 .Practic în toată această perioadă minorul a locuit exclusiv cu tatăl său .

În continuare, raportat la voinţa minorului de a locui exclusiv cu tatăl său  şi  la dorinţa lui de a nu locui cu mama sa ,tribunalul invocă Decizia nr. 82 din 25 februarie 2003 publicată în Monitorul Oficial nr.189 din 26.03.2003 prin care Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 43 alin.3 din vechiul Cod al familiei, a reţinut în  următoarele :

,, Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege dedus controlului utilizează termenul de drepturi ale părintelui divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, dar care păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională în opoziţie cu terţele persoane şi, în special, cu celălalt părinte, căruia i s-a încredinţat copilul şi care este debitorul obligaţiilor corelative, fiind ţinut să-i asigure fostului său soţ, care şi-a păstrat calitatea de părinte, realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege. O atare conduită cooperantă este impusă de împrejurarea că drepturile menţionate constituie, în realitate, mijloace pentru îndeplinirea obligaţiilor pe care le are orice părinte faţă de copilul său şi care subzistă atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părinteşti. Astfel, prin derogare de la regula potrivit căreia orice drept dă expresie unui interes legitim, dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul este recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului.

Împrejurarea invocată de autoarea excepţiei, şi anume aceea că minorul este ostil menţinerii relaţiilor personale cu celălalt părinte, este departe de a constitui un argument în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.

În imensa majoritate a cazurilor părinţii au faţă de copiii lor profunde sentimente de afecţiune, generozitate şi altruism, chiar dacă, uneori, exprimarea acestora poate induce într-un psihic infantil şi în prezenţa lipsei sau insuficienţei discernământului impresia contrară. Astfel, severitatea sau exigenţa unui părinte, motivate şi impuse de raţiuni benefice, pot genera ostilitatea copilului, în condiţiile în care părinţii sunt despărţiţi, iar celălalt părinte este, prin comparaţie, deosebit de concesiv. Mai mult, se poate întâmpla, în asemenea situaţii, ca părintele căruia i-a fost încredinţat copilul să se defuleze, transmiţându-i acestuia ostilitatea pe care o resimte faţă de fostul soţ, care, deşi, poate întemeiată din punctul său de vedere, nu este de natură să îl descalifice pe acesta din urmă ca părinte, fiind lipsită de justificare din punctul de vedere al copilului.Prin urmare, instabilitatea afectivă şi emoţională a minorului, pe fondul unei imaturităţi psihice şi a lipsei experienţei de viaţă, îl privează pe acesta de posibilitatea de a sesiza care este adevăratul său interes şi, adesea, de a discerne între bine şi rău. Aceasta este raţiunea în considerarea căreia legiuitorul, pentru a-l proteja pe minor, a instituit prezumţia lipsei de discernământ până la vârsta de 14 ani, iar între vârsta de 14 şi 18 ani, l-a prezumat cu discernământul diminuat, conferindu-i capacitate de exerciţiu restrânsă.

Sub acest aspect, a recunoaşte copilului un drept de veto la valorificarea drepturilor atribuite de lege părintelui său echivalează cu nesocotirea, pe de o parte, a logicii şi finalităţii textului de lege dedus controlului şi, pe de altă parte, a întregii reglementări în materie, cu care acesta se coroborează.”

Prin urmare, tribunalul concluzionează că executarea silită declanşată  de intimată nu contravine art.12 C.pr.civ şi disp.art.910-914 C.pr.civ ca atare cheltuielile  de executare sunt corect stabilite.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul va înlătura criticile formulate ,reţinând că judecătorul fondului a făcut o corectă apreciere a materialului probator administrat în cauză precum şi o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente speţei , astfel că în temeiul art. 480 C.pr.civ va respinge apelul ca nefondat cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate ca legală şi temeinică.

Faţă de soluţia pronunţată ,reţinând culpa procesuală a apelantului, în temeiul art.453 C.pr.civ , îl va obliga la plata către intimată a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial conform chitanţei nr. X din 26.10.2020.

Data publicarii pe portal: 02.03.2021

Domenii speta

Spete similare