Arestare preventivă Termen rezonabil. Criterii

Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 314/R/16.04.2010

Tribunalul Maramureş prin încheierea penală din 9 aprilie 2010 a respins cererile de revocare a măsurii arestării preventive, precum şi cererile de înlocuire a acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, formulate de inculpaţi prin avocaţii aleşi.

În temeiul art.160b C.proc.pen. raportat la art.3002 C.proc.pen. s-a constatat din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor T.O.C.; G.C.D.; K.R.D.; D.R.A. şi A.C.S. trimişi în judecată prin rechizitoriul din 10 noiembrie 2009 a DNA – Serviciul Teritorial Cluj şi, în consecinţă, s-a menţinut arestarea preventivă a acestora.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Prin rechizitoriul întocmit la data de 10 noiembrie 2009  în dosarul nr. 46/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj  s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor T.O.C. pentru  infracţiunile de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, luare de mită, abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, complicitate la rambursare de TVA, complicitate la infracţiunea de fals în contabilitate, prevăzute de art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea 78/2000, art. 254 C.pen. raportat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 248, art. 2481 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 26 C.pen. raportat la art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea 241/2005 coroborat cu art. 17 lit. g din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 26 C.pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a şi b C.pen.; G.C.D. pentru infracţiunile de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, complicitate la infracţiunea de rambursare ilegală de TVA, complicitate la infracţiunea de fals contabil şi spălare de bani, prevăzute de art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, 2481 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 26 C.pen. raportat la art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 coroborat cu art. 17 lit. g din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 26 C.pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. şi art. 23 alin. 1 lit. c din  Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 17 lit. e din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen.; K.R.D. pentru infracţiunile de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, furt în formă continuată, luare de mită, complicitate la infracţiunea de dare de mită, trafic de influenţă, abuz în serviciu în formă calificată, şantaj, fals în înscrisuri oficiale, uz de fals, fals material în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la rambursare ilegală de TVA, instigare la fals contabil, spălare de bani, prevăzute de art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, de art. 208 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 254 C.pen. raportat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, art. 26 C.pen. raportat la art. 255 C.pen. coroborat cu art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/2000, art. 257 C.pen. raportat la art. 7 alin. 3 din Legea nr. 78/2000, art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, 2481 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 288 C.pen. raportat la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, art. 291 C.pen. raportat la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, art. 290 C.pen. raportat la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen., art. 25 C.pen. raportat la art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 coroborat cu art. 17 lit. g din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 25 C.pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 23 alin. 1 lit. a din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 17 lit. e din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen.; D.R.A. pentru  infracţiunile de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, complicitate la infracţiunea de rambursare ilegală de TVA, complicitate la infracţiunea de fals contabil şi spălare de bani, prevăzute de art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, 2481 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 26 C.pen. raportat art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 coroborate cu art. 17 lit. g din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 26 C.pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991, art. 23 lit. a şi c din Legea nr. 656/2002 raportat art. 17 lit. e din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a şi b C.pen. şi A.C.S. pentru infracţiunile de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, abuz în serviciu în formă calificată, complicitate la rambursare ilegală de TVA, prevăzute de art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, 2481 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 26 C.pen. raportat la art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 coroborat cu art. 17 lit. g din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen..

Procedând din oficiu la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpaţilor K.R.D., A.C.S., G.C.D., T.O.C. şi D.R.A. la termenul de judecată din 09.04.2010, tribunalul a constatat următoarele:

Prin încheierea penală nr. 280 din 23 mai 2009 s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor K.R.D. şi A.C.S. pe timp de 29 de zile, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prevăzută de art. 254 C.pen. raportat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, şantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 C.pen. raportat la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., uz de fals prevăzută de art. 291 C.pen. raportat la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, participaţie improprie sub forma instigării la infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., participaţie improprie sub forma instigării la infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen. (inculpatul K.R.D.), respectiv de luare de mită prevăzută de art. 254 C.pen. raportat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, 2481, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., complicitate la infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 26 C.pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 194 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen. (inculpata A.C.S.), fiind emise împotriva acestora mandate de arestare preventivă cu începere de la 23 mai 2009 şi până la 19 iunie 2009 inclusiv.

Prin încheierea penală nr. 287 din 26 mai 2009 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.C.D. pe timp de 29 de zile, împotriva căruia s-a emis mandatul de arestare preventivă cu începere de la data de 26 mai 2009 şi până la 23 iunie 2009 inclusiv, pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 C.pen. raportat la art. 254 C.pen. coroborat cu art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., complicitate la infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 26 C.pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 194 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen..

Prin încheierea penală nr. 380 din 31.07.2009 s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor T.O.C. şi D.R.A. pe timp de 29 de zile, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, complicitate la infracţiunea de şantaj, abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, complicitate la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005, participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzute de art. 254 C.pen. raportat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, art. 26 C.pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, 2481 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 26 C.pen. raportat la art. 288 C.pen. raportat la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a şi b C.pen. (inculpatul T.O.C.) şi abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală, participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea de fals intelectual, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, 2481 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a şi b C.pen. (D.R.A.), fiind emise împotriva acestora mandate de arestare preventivă cu începere de la 31 iulie 2009 şi până la 28 august 2009 inclusiv.

Recursurile declarate de inculpaţi împotriva încheierilor penale mai sus menţionate prin care s-a dispus arestarea acestora au fost soluţionate prin încheierile penale nr. 73/R/2009, nr. 72/R/2009 şi, respectiv, nr. 98/R/2009 de către Curtea de Apel Cluj, încheieri prin care căile de atac au fost respinse.

Măsurile preventive luate faţă de inculpaţii K.R.D. şi A.C.S. au fost prelungite succesiv cu câte 30 de zile prin încheierile acestei instanţe nr. 318/16.06.2009 (în intervalul 20.06.2009-19.07.2009), nr. 359/14.07.2009 (în intervalul 20.07.2009-18.08.2009); nr. 427/14.08.2009 (în intervalul 19.08.2009-17.09.2009); nr. 463/11.09.2009 (în intervalul 18.09.2009-17.10.2009, inclusiv); nr. 526/12.10.2009 (în intervalul 18 10.2009-16.11.2009, inclusiv).

Prin aceleaşi încheieri a fost prelungită măsura arestării preventive faţă de inculpatul G.C.D. în intervalul 24.06.2009-23.07.2009, respectiv 24.07.2009-22.08.2009 inclusiv, 23.08.2009-21.09.2009 inclusiv, 22.09.2009-21.10.2009 inclusiv şi 22.10.2009-20 .11.2009 inclusiv.

Faţă de inculpaţii T.O.C. şi D.R.A. a fost dispusă prelungirea arestării preventive prin încheierea nr. 427/14.08.2009, în intervalul 29.08.2009 până în 27.09.2009 inclusiv, prin încheierea nr. 463/11.09.2009, în intervalul 28.09.2009-27.10.2009 inclusiv, prin încheierea nr. 526/12.10.2009, în intervalul 28.10.2009-26.11.2009 inclusiv.

Petru a dispune arestarea preventivă a inculpaţilor şi, ulterior, prelungirea acestei măsuri, Tribunalul Maramureş a avut în vedere acuzaţia adusă în sarcina inculpaţilor, respectiv că, începând cu anul 2007, având calitatea de funcţionari publici din cadrul D.G.F.P. Maramureş, cu atribuţii de a dispune şi efectua inspecţii fiscale, de avizare şi de aprobare a lor, precum şi de supervizarea activităţii de inspecţie fiscală, s-au asociat în vederea săvârşirii de infracţiuni de corupţie, asimilate infracţiunilor de corupţie, ori în legătură directă cu săvârşirea acestora, precum şi în vederea săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005.

 Astfel, inculpaţii ocupau funcţii de inspectori fiscali în cadrul serviciilor de inspecţie, şefi de serviciu în cadrul D.G.F.P.Maramureş, şefi administraţie fiscală adjuncţi cu atribuţii de coordonare a acestor servicii, precum şi într-o anumită perioadă, unul dintre ei, a şi deţinut funcţia de director executiv al D.G.F.P. Maramureş, iar în această calitate, a facilitat desfăşurarea întregii activităţi infracţionale.

În desfăşurarea manoperelor frauduloase de care sunt bănuiţi, inculpaţii au hotărât să atragă în circuitul infracţional diferite societăţi comerciale, care să solicite rambursări de T.V.A. în mod nelegal, urmând ca şefii de administraţii şi şefii de serviciu să dispună formarea echipelor de inspecţie fiscală, iar aceste echipe să nu constate fictivitatea operaţiunilor comerciale pentru care se solicita rambursarea de T.V.A., apoi aceste inspecţii să fie avizate şi aprobate de către şefii de serviciu şi şefii de administraţie adjuncţi, iar în final inculpatul T.O.C., în calitate de director executiv, să acopere întreaga activitate infracţională pentru a nu putea fi descoperită.

Sumele de bani obţinute cu titlu de rambursare de T.V.A. erau predate de administratorii societăţilor comerciale implicate, unuia dintre inculpaţi, care la rândul lui împărţea sumele de bani cu ceilalţi participanţi.

 Fiecare inculpat avea rol bine determinat în cadrul circuitului infracţional presupus, în funcţie de atribuţiile de serviciu care le avea. De altfel, rambursările de T.V.A. în mod ilegal nici nu s-ar fi putut realiza fără participarea tuturor acestor persoane, întrucât fiecare dintre ei puteau şi trebuiau să constate, potrivit atribuţiilor de serviciu, neregulile existente în dosarele de rambursare de T.V.A. a societăţilor comerciale implicate în acest circuit infracţional.

Verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării a inculpaţilor indicaţi mai sus, în temeiul art. 160b C.proc.pen. raportat la art. 3002 C.proc.pen., instanţa a constatat că această măsură a fost luată cu respectarea tuturor cerinţelor legale şi garanţiilor procesuale.

Tribunalul a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţi subzistă şi în prezent şi se impune în continuare privarea acestora de libertate, de altfel neintervenind nici un element care să justifice punerea în libertate a inculpaţilor, aceasta şi faţă de stadiul în care se găseşte judecata. Astfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru presupusele infracţiuni este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (art. 148 lit. f C.proc.pen.).

Tribunalul a apreciat că pericolul social concret pentru ordinea publică subzistă în continuare şi rezidă atât din gravitatea faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii, dar şi din reacţia publicului faţă de săvârşirea lor, cunoscut fiind faptul că anumite infracţiuni pot produce o anumită „tulburare socială” de natură a justifica o măsură privativă de libertate pentru o anumită perioadă de timp.

Instanţa a constatat că pericolul concret pentru ordinea publică nu s-a diminuat prin trecerea timpului întrucât acesta derivă din rezonanţa socială puternic negativă a faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii, legitimitatea menţinerii în detenţie a inculpaţilor fiind apreciată în funcţie de particularităţile speciale ale cauzei, gravitatea faptelor de care sunt acuzaţi, modalitatea de săvârşire a acestora, precum şi limitele de pedeapsă prevăzute, toate aceste elemente impunând în continuare protejarea interesului public, respectiv a ordinii publice.

Tribunalul a apreciat că acesta este un motiv pertinent şi suficient pentru a menţine arestarea preventivă a inculpaţilor, măsură impusă de altfel şi prin lipsa unor garanţii suficiente care să asigure prezenţa acestora în fazele procesuale ulterioare, cu atât mai mult cu cât cercetarea judecătorească nu a fost încă demarată.

Pe de altă parte, măsura preventivă luată şi menţinută faţă de inculpaţi apare justificată şi prin prisma jurisprudenţei CEDO, Curtea arătând în mod constant că avantajele pe care le prezintă detenţia preventivă sunt cunoscute şi nu pot fi negate: să împiedice persoana suspectă să fugă, să evite distrugerea unor probe, să împiedice săvârşirea unor noi infracţiuni sau, eventual, să-l protejeze împotriva furiei publicului sau a victimei.

Tribunalul nu şi-a însuşit punctul de vedere al apărării, că simplul fapt al scurgerii timpului este o condiţie automată a considerării arestării preventive ca ajungând la o durată nerezonabilă, ci apreciază termenul rezonabil al măsurii preventive dispuse faţă de fiecare inculpat în funcţie de complexitatea faptelor de care aceştia sunt acuzaţi, de circumstanţele reale ale cauzei şi de situaţia specială a fiecărui inculpat, având în vedere, de asemenea, faptul că în privinţa inculpatului G.C.D. arestarea a fost dispusă şi pe temeiul art. 148 lit. b C.proc.pen., temei care subzistă şi în prezent.

Tribunalul a apreciat că la acest moment procesual măsura preventivă a arestării preventive se justifică a fi menţinută faţă de fiecare inculpat, aceasta şi prin prisma scopului prevăzut la art. 136 C.proc.pen., respectiv pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.

Pentru toate considerentele anterior expuse în cuprinsul acestei încheieri, în temeiul art. 160b C.proc.pen. raportat art. 3002 C.proc.pen., cererile formulate de inculpaţi, prin apărători, au fost respinse şi s-a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor, măsură care este conformă de altfel şi prin prisma exigenţelor impuse de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva încheierii tribunalului au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii A.C.S., D.R.A., T.O.C. şi G.C.D solicitând casarea acesteia şi rejudecând să se dispună revocarea arestului preventiv cu consecinţa punerii de îndată în libertate a acestora, neexistând probe şi indicii temeinice care să justifice privarea de libertate a recurenţilor, cerere formulată în principal. În subsidiar, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond întrucât încheierea tribunalului nu este motivată, ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 paragraf 1 din Convenţia europeană.

În al treilea rând, apărătorii aleşi apreciază că se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara vizată de art.145 şi 1451 C.proc.pen.

Apărarea a invocat că în cauză prin încheierea tribunalului s-au încălcat disp.art.5 paragraf 3 şi art.6 paragraf 2 din CEDO deoarece s-a menţinut starea de arest în lipsa analizei unor temeiuri de fapt şi de drept, hotărârea judecătorească nu este motivată, iar din modul de redactare a acesteia se anticipează o soluţie de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, susţinându-se că prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea recurenţilor a fost înfrântă prin argumentele judecătorului de fond şi nu în ultimul rând instanţa nu s-a referit în conţinutul încheierii la alte măsuri alternative neprivative de libertate.

În privinţa temeiului prev. de art.148 lit.f C.proc.pen. s-a învederat că acesta nu mai subzistă, iar motivarea tribunalului referitoare la menţinerea stării de arest a inculpaţilor este lipsită de argumente convingătoare, întrucât credibilitatea justiţiei nu are nici o legătură cu pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta recurenţii şi care nu este pusă în evidenţă prin probe sau indicii temeinice ale cauzei. Arată că în privinţa inculpatului G.C.D. nu este întrunită nici cerinţa art.148 lit.b C.proc.pen., deşi în propunerea de arestare precum şi în rechizitoriu s-a reţinut a fi incident în speţă.

În fine, în ultimul rând, s-a criticat încheierea şi din perspectiva art.6 alin.1 din Convenţia europeană în sensul că, recurenţii au dreptul să obţină într-un termen rezonabil soluţionarea cauzei lor, termen depăşit în speţă prin modul în care este derulată activitatea judiciară. Astfel, s-a învederat că inculpata A.C.S. este arestată de 11 luni, la fel inculpaţii T.O.C. şi G.C.D şi de 9 luni inculpatul D.R.A., perioade de timp excesive şi care sunt imputabile autorităţilor, deoarece în speţă nu a fost demarată cercetarea judecătorească.

Curtea examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

Prin încheierea penală nr. 280 din 23 mai 2009 s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor K.R.D. şi A.C.S. pe timp de 29 de zile, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prevăzută de art. 254 C.pen. raportat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, şantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 C.pen. raportat la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., uz de fals prevăzută de art. 291 C.pen. raportat la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, participaţie improprie sub forma instigării la infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen. şi 25 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., participaţie improprie sub forma instigării la infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea şi art.25 C.pen.,art. 41 alin. 2 C.pen., asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen. (inculpatul K.R.D.), respectiv de luare de mită prevăzută de art. 254 C.pen. raportat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, 2481, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., complicitate la infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 26 C.pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 194 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen. (inculpata A.C.S.), fiind emise împotriva acestora mandate de arestare preventivă cu începere de la 23 mai 2009 şi până la 19 iunie 2009 inclusiv.

Prin încheierea penală nr. 287 din 26 mai 2009 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.C.D. pe timp de 29 de zile, împotriva căruia s-a emis mandatul de arestare preventivă cu începere de la data de 26 mai 2009 şi până la 23 iunie 2009 inclusiv, pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 C.pen. raportat la art. 254 C.pen. coroborat cu art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., complicitate la infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 26 C.pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 194 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen..

Prin încheierea penală nr. 380 din 31.07.2009 s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor T.O.C. şi D.R.A. pe timp de 29 de zile, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, complicitate la infracţiunea de şantaj, abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, complicitate la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005, participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzute de art. 254 C.pen. raportat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, art. 26 C.pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, 2481 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 26 C.pen. raportat la art. 288 C.pen. raportat la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a şi b C.pen. (inculpatul T.O.C.) şi abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală, participaţie improprie sub forma complicităţii la infracţiunea de fals intelectual, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, 2481 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 31 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., art. 323 C.pen. raportat la art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a şi b C.pen. (D.R.A.), fiind emise împotriva acestora mandate de arestare preventivă cu începere de la 31 iulie 2009 şi până la 28 august 2009 inclusiv.

Recursurile declarate de inculpaţi împotriva încheierilor penale mai sus menţionate prin care s-a dispus arestarea acestora au fost soluţionate prin încheierile penale nr. 73/R/2009, nr. 72/R/2009 şi, respectiv, nr. 98/R/2009 de către Curtea de Apel Cluj, încheieri prin care căile de atac au fost respinse.

Măsurile preventive luate faţă de inculpaţii K.R.D. şi A.C.S. au fost prelungite succesiv cu câte 30 de zile prin încheierile Tribunalului Maramureş nr. 318/16.06.2009 (în intervalul 20.06.2009-19.07.2009), nr. 359/14.07.2009 (în intervalul 20.07.2009-18.08.2009); nr. 427/14.08.2009 (în intervalul 19.08.2009-17.09.2009); nr. 463/11.09.2009 (în intervalul 18.09.2009-17.10.2009, inclusiv); nr. 526/12.10.2009 (în intervalul 18 10.2009-16.11.2009, inclusiv).

Prin aceleaşi încheieri a fost prelungită măsura arestării preventive faţă de inculpatul G.C.D. în intervalul 24.06.2009-23.07.2009, respectiv 24.07.2009-22.08.2009 inclusiv, 23.08.2009-21.09.2009 inclusiv, 22.09.2009-21.10.2009 inclusiv şi 22.10.2009-20 .11.2009 inclusiv.

Faţă de inculpaţii T.O.C. şi D.R.A. a fost dispusă prelungirea arestării preventive prin încheierea nr. 427/14.08.2009, în intervalul 29.08.2009 până în 27.09.2009 inclusiv, prin încheierea nr. 463/11.09.2009, în intervalul 28.09.2009-27.10.2009 inclusiv, prin încheierea nr. 526/12.10.2009, în intervalul 28.10.2009-26.11.2009 inclusiv.

Petru a dispune arestarea preventivă a inculpaţilor şi, ulterior, prelungirea acestei măsuri, Tribunalul Maramureş a avut în vedere acuzaţia adusă acestora, respectiv că, începând cu anul 2007, având calitatea de funcţionari publici din cadrul D.G.F.P. Maramureş, cu atribuţii de a dispune şi efectua inspecţii fiscale, de avizare şi de aprobare a lor, precum şi de supervizare a activităţii de inspecţie fiscală, s-au asociat în vederea săvârşirii unor infracţiuni de corupţie sau asimilate acestora, ori în legătură directă cu comiterea lor, precum şi în vederea săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 241/2005.

 Astfel, inculpaţii ocupau funcţii de inspectori fiscali în cadrul serviciilor de inspecţie, şefi de serviciu în cadrul D.G.F.P.Maramureş, şefi administraţie fiscală adjuncţi cu atribuţii de coordonare a acestor servicii, precum şi într-o anumită perioadă, unul dintre ei, a şi deţinut funcţia de director executiv al D.G.F.P. Maramureş, iar în această calitate, a facilitat desfăşurarea întregii activităţi infracţionale.

În desfăşurarea manoperelor frauduloase de care sunt bănuiţi, inculpaţii au hotărât să atragă în circuitul infracţional diferite societăţi comerciale, care să solicite rambursări de T.V.A. în mod nelegal, urmând ca şefii de administraţii şi şefii de serviciu să dispună formarea echipelor de inspecţie fiscală, iar aceste echipe să nu constate fictivitatea operaţiunilor comerciale pentru care se solicita rambursarea de T.V.A., apoi aceste inspecţii să fie avizate şi aprobate de către şefii de serviciu şi şefii de administraţie adjuncţi, iar în final inculpatul T.O.C., în calitate de director executiv, să acopere întreaga activitate infracţională pentru a nu putea fi descoperită.

Sumele de bani obţinute cu titlu de rambursare de T.V.A. erau predate de administratorii societăţilor comerciale implicate, unuia dintre inculpaţi, care la rândul lui împărţea sumele de bani cu ceilalţi participanţi.

 Fiecare inculpat avea un rol bine determinat în cadrul circuitului infracţional, în funcţie de atribuţiile de serviciu care le avea. De altfel, rambursările de T.V.A. în mod ilegal nici nu s-ar fi putut realiza fără participarea tuturor acestor persoane, întrucât fiecare dintre ei puteau şi trebuiau să constate, potrivit atribuţiilor de serviciu, neregulile existente în dosarele de restituire de T.V.A. către societăţile comerciale implicate în acest lanţ infracţional.

Cu această ocazie, s-a constatat de către Tribunalul Maramureş că luarea măsurii arestării preventive s-a făcut cu respectarea normelor legale prev.de art.136 rap.la art.143 C.proc.pen.şi că în privinţa recurenţilor este incident cazul de arestare prev.de art.148 lit.f C.proc.pen., iar în privinţa inculpatului G.C. este incident şi art.148 lit.b C.proc.pen.respectiv că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori ori prin distrugerea unor mijloace materiale de probă.

Deşi inculpaţii recurenţi D.R.A., G.C.D. şi T.O.C. au negat presupunerea rezonabilă că ar fi comis faptele, probele şi indiciile temeinice rezultă din înscrisurile ridicate cu ocazia efectuării percheziţiilor domiciliare şi a autovehiculului inculpatului G.C.D. înscrisurile ridicate de la biroul inculpatului D.R.A. şi cele ridicate de la biroul inculpatului T.O.C. rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice, raportul de audit public intern nr.815722/16 septembrie 2009 al ANAF, rapoartele de control întocmite de DGFP Maramureş în lunile mai şi iunie 2009, raportul de control nr.445 din 15 iunie 2009 a Curţii de Conturi, rapoartele de inspecţie fiscală generală şi procesele verbale de control întocmite de Garda Financiară – Secţia Maramureş în cursul anului 2009,  conţinutul proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate dintre inculpaţi, declaraţiile de recunoaştere sinceră a faptelor din faza de urmărire penală a inculpatei A.C.S. şi K.R.D., declaraţiile martorilor A.T., M.V., I.E., P.A.

 În privinţa indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii sunt autorii infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, - DNA – Serviciul Teritorial Cluj din 10 noiembrie 2009, acestea au fost analizate în mod definitiv la momentul luării măsurii arestării preventive şi nu s-au modificat până la sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi nici până la soluţionarea prezentului recurs. De reţinut că inculpata Abrihan Crina a avut o poziţie sinceră, încă din momentul aducerii la cunoştinţă a învinuirii de către organele de urmărire penală, colaborând cu acestea în vederea aflării adevărului.

Stabilirea vinovăţiei inculpaţilor recurenţi urmează a se face desigur numai în urma efectuării cercetării judecătoreşti de către instanţa investită cu judecarea fondului cauzei, probaţiunea administrată în faza urmăririi penale, pune însă în evidenţă existenţa unor indicii temeinice în înţelesul art.143 Cod proc.pen. care justifică luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive faţă de aceştia.(cazul Fox, Campbell şi Hartley vs UK).

Pericolul social concret rezultă, în egală măsură, atât din gravitatea faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată cât şi din activitatea infracţională desfăşurată de aceştia.

Menţinerea stării de arestare preventivă a inculpaţilor, în condiţiile legii, nu afectează cu nimic dreptul acestora la un proces echitabil, ei având posibilitatea de a cere şi administra toate probele considerate necesare pentru a demonstra lipsa de temeinicie a susţinerilor acuzării.

Potrivit art.5 pct.1 din Convenţia Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 23 din Constituţia României, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpaţii au fost arestaţi în vederea aducerii lor în faţa autorităţilor judiciare competente, existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit infracţiuni.

În plus, curtea reţine că existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituie, conform jurisprudenţei CEDO „factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie”, măsura arestării preventive a inculpaţilor  fiind conformă scopului instituit prin art. 5 al CEDO.

De asemenea, în raport de probele aflate la dosar, existând „suspiciunea rezonabilă că s-au comis infracţiuni” măsura arestării preventive este justificată şi prin prisma aceleiaşi jurisprudenţe.

Aprecierea probelor se va face de către instanţa de fond sub aspectul reţinerii sau nu a vinovăţiei inculpaţilor.

Potrivit disp.art.3001 alin.3 C.proc.pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa, menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă sau potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat, sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea măsurii arestării preventive.

În cauza de faţă, nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate şi în consecinţă, ceea ce curtea trebuie să analizeze, sunt temeiurile care au determinat arestarea preventivă şi dacă acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate.

Susţinerea curţii este justificată în cele ce preced şi de legislaţia europeană (cazul Saadi contra Regatului Unit şi Ambruszkiewicz contra Poloniei din 4 mai 2006, Vrencev contra Serbiei din 23 septembrie 2008, Ladent contra Poloniei din 18 martie 2008), în care se statuează necesitatea detenţiei raportat la infracţiunile comise de inculpati şi totodată, existenţa unei proporţionalităţi a detenţiei raportat la alte măsuri, mai puţin stringente, conform Codului de procedură penală român, măsurile vizate de art.145 şi 1451., respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara.

În speţa de faţă, menţinerea măsurii arestării preventive a recurenţilor este justificată prin existenţa unui interes public, interes care se referă la buna administrare a justiţiei şi totodată protejarea publicului, în sensul eliminării riscului repetării faptelor.

Calitatea inculpaţilor de şefi ai Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Maramureş, şefi sau membrii ai Serviciului de Inspecţie Fiscală, în care se prezumă că au săvârşit infracţiuni şi au antrenat şi alte persoane în comiterea de fapte penale,  potenţează pericolul social al infracţiunilor de care sunt bănuiţi, determinând o stare de nelinişte şi insecuritate în rândul societăţii, generată de prezenţa unor asemenea funcţionari publici, în infracţiuni de corupţie. Calitatea pe care au avut-o inculpaţii, aşa cum am relevat mai sus, şi de care s-au folosit efectiv pentru realizarea scopului infracţional, justifică temerea că prin punerea lor în libertate ar putea fi continuate asemenea acţiuni ce reprezintă, evident, un pericol social concret pentru ordinea publică.

Măsurile preventive în cauze de acest gen, care afectează direct şi grav bugetul public, se impun cu necesitate nu pentru că nu se poate trece peste starea de pericol pe care au creat-o în timpul îndelungat în care au fost derulate operaţiunile financiare, ci pentru că această măsură este necesară împotriva activităţii grupărilor infracţionale, care trebuie stopată prin intervenţia autorităţilor judiciare.

Activitatea infracţională derulată loveşte grav interesele economice ale societăţii, iar urmările acestor manifestări trebuie suportate de cei care le comit, deoarece nu se poate tolera îmbogăţirea lor pe seama sacrificiilor financiare ale bugetului public. De aceea, autorităţile judiciare trebuie să intervină, acest gen de cauze necesitând măsuri şi acţiuni de aşa manieră coordonate, încât să fie susceptibile să lovească în interesele ilicite promovate de cei implicaţi. Aşa se explică faptul că durata în timp a investigaţiilor este prelungită pentru ca „braţele caracatiţei infracţionale” să fie anihilate printr-un probatoriu complet administrat.

Inculpaţii recurenţi prezintă un pericol criminogen ridicat, rezultat din persistenţa infracţională pe care au manifestat-o (activitatea infracţională a fost stopată doar de intervenţia autorităţilor judiciare) dar şi din urmările greu de reparat sub aspect patrimonial produse numeroaselor persoane fizice, juridice şi statului. Practic, prin modul de acţiune, inculpaţii au încercat să instituie „o altă ordine socială, noi reguli de respectarea legii”, altele decât cele edictate de stat ca entitate individuală şi garant al valorilor sociale protejate de lege. În acest context, sentimentul de revoltă în rândul societăţii este remarcat de amploarea unor asemenea fapte în rândul unor comunităţi, iar insecuritatea socială, practic, se resimte la orice pas. Contextul obligă şi impune o reacţie fermă a autorităţilor judiciare competente ca o necesitate stringentă, întrucât climatul economic firesc este profund afectat de aceste grupări infracţionale. Nu poate fi ignorat prejudiciul cauzat prin faptele inculpaţilor, acesta fiind deosebit de ridicat, doar în sarcina inculpatului G. reţinându-se o sumă de 6.000.000 lei noi.

Pericolul concret pentru ordinea publică este reliefat şi de rezonanţa negativă care s-a creat în mediul de afaceri, ca efect al presupuselor fapte de care sunt bănuiţi inculpaţii, ecou care nu s-a stins după aproximativ 11 luni de la data arestării acestora, credibilitatea instituţiilor financiare ale statului fiind grav afectată, împrejurare dovedită cu raportul de audit public intern din 16 septembrie 2009 al ANAF, din raportul Curţii de Conturi din 15 iunie 2009 care pun în evidenţă decredibilizarea sectorului economic financiar din cadrul DGFP Maramureş.

Tot în privinţa pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie precizat că în dreptul naţional sunt prevăzute pedepse de peste 10 ani închisoare pentru infracţiunile de care sunt acuzaţi inculpaţii, deci, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, faptele de natura celor reţinute în sarcina inculpaţilor, sunt considerate că suscită o tulburare a societăţii, aşa încât, sub acest aspect, justifică o detenţie preventivă (cauza Letellier contra Franţei din 26 iunie 1991).

Legea naţională nu prevede un termen limită de efectuare a activităţilor de urmărire penală, iar pentru opinia publică, lezarea ordinii de drept apare ca actuală în momentul în care află despre aceste fapte. Anterior, în etapa desfăşurării presupuselor acţiuni infracţionale, deşi pericolul există – lezarea ordinii publice a fost continuă – bugetul statului la care contribuie fiecare cetăţean onest este devalizat, există riscul de a fi o potenţială victimă a membrilor grupării infracţionale, care au tocmai această sarcină a identificării potenţialilor clienţi – nu a fost perceput în mod actual.

Toată etapa investigativă întinsă pe mai multe luni sau ani, în acest tip de cauze rezultă din faptul că organele judiciare trebuie să exploateze informaţiile, să le analizeze, pentru a avea convingerea rezonabilă că activităţile financiare, derulate, sunt în sfera infracţională. În acest tip de cauze, de crimă organizată, activităţile sunt înfăptuite în mod conspirat, cu scopul principal al obţinerii de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate. De aceea, nu se poate pretinde organelor judiciare să finalizeze o parte a cercetărilor într-un anume interval de timp, pentru că trebuie dovedită nu doar activitatea în sine, dar şi apartenenţa fiecărui presupus membru la grupare.

Amploarea activităţii de urmărire penală, a justificat disjungerea cercetării unor infracţiuni de evaziune fiscală, de faptele pentru care inculpaţii au fost cercetaţi şi trimişi în judecată la 10 noiembrie 2009, în prezentul dosar.

 Produsul infracţiunilor de crimă organizată este totdeauna unul cuprinzător, extrem de periculos pentru societate, chiar dacă efectele sale nu sunt întotdeauna vizibile în planul public. De aceea, şi modalitatea de comitere, durata în timp, arsenalul de mijloace implicate sunt de cele mai multe ori plasate într-un perimetru extins, intern şi extern, îmbrăcat în aparenţă legală. Permanent în cadrul organizaţiei structurate, bazată pe ordine, ierarhie, pe desemnarea locului fiecăruia şi a operaţiunilor folosite, se urmăreşte disimularea originii ilicite a tranzacţiilor, bunurilor, a plăţilor fictive, a operaţiunilor. De aici, rezidă periculozitatea evidentă a autorilor implicaţi şi necesitatea cercetărilor în stare de arest preventiv.

Indiciile şi probele temeinice din faza de urmărire penală reliefează că inculpaţii  s-au asociat, s-au protejat unul pe altul şi au acţionat în vederea comiterii de infracţiuni, atrăgând în lanţul infracţional şi societăţi comerciale private. Recurenţii în comiterea presupuselor infracţiuni s-au folosit de calitatea pe care au avut-o în instituţiile economice ale statului, de puterea conferită de exercitarea atribuţiilor de serviciu, ceea ce relevă un pericol concret deosebit, pentru ordinea publică.

Este adevărat că numai gravitatea faptelor comise nu poate fi socotită, în sine, ca reprezentând pericol pentru ordinea publică, dar nici nu poate fi ignorat faptul că inculpaţii cu funcţii importante în domeniul Finanţelor Publice Maramureş, s-au asociat în vederea săvârşirii unor infracţiuni grave, de mare rezonanţă în zona în care s-au produs.

În raport cu art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.

În speţă, pericolul social potenţial se apreciază în raport cu comportamentul inculpaţilor, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor comise, precum şi, în cazul unora dintre inculpaţi, ţinându-se seama de funcţiile avute de aceştia în serviciile finanţelor publice, la data săvârşirii faptelor.

Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi prin starea de nelinişte, de sentimentul de insecuritate în rândul societăţii, generată de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni de o gravitate deosebită, ar putea fi cercetate şi judecate în stare de libertate. 

Nu în ultimul rând, gradul de pericol social al faptelor de corupţie, cum este luarea şi darea de mită, săvârşit de persoane care aplică legea, este dat în primul rând de calitatea persoanei asupra căreia există o prezumţie de corupţie suficient de rezonabilă încât faptele necinstite reţinute în sarcina sa să impună măsura arestării preventive, deoarece un funcţionar public în domeniul finanţelor publice, având şi funcţie de conducere, asupra căruia planează suspiciunea rezonabilă de corupţie, abuzează de fapt de încrederea inerentă funcţiei publice, iar faptele necinstite afectează direct, prin percepţia creată la nivelul opiniei publice, un întreg corp profesional.

Periculozitatea acestor fapte, nu este directă în rândul opiniei publice, dar are efecte directe în domeniul finanţelor publice, al administrării banilor publici, care nu poate fi dominat decât de supremaţia legii, iar măsura preventivă a arestării şi menţinerea acesteia este întemeiată pe elemente substanţiale ce trebuie să asigure pedepsirea şi descurajarea unor astfel de comportamente.

Curtea apreciază că măsura arestării preventive este legal menţinută de către prima instanţă, în condiţiile unui grad ridicat de pericol social al infracţiunilor de care sunt bănuiţi inculpaţii, urmând a se avea în vedere şi aspectul că inculpaţii Tămăşan şi Grebleş au mai fost sancţionaţi pentru comiterea unor fapte în legătură cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, punct de vedere concordant cu practica judiciară a instanţei supreme.

Prin prisma acestor împrejurări, curtea apreciază că lăsarea recurenţilor în libertate în acest moment procesual ar putea influenţa cercetarea judecătorească, ce nu a fost demarată încă în prezenta cauză.

Măsura arestării se apreciază ca judicioasă şi necesară pentru apărarea unui interes public, a evitării comiterii unor alte infracţiuni de către recurenţi.

Prin prisma hotărârilor Contrada contra Italiei din 24 august 1998; Labita contra Italiei din 6 aprilie 2004; Calleja contra Maltei din 7 aprilie 2005, în prezenta cauză, s-a dovedit că persistenţa în timp a motivelor plauzibile că inculpaţii sunt bănuiţi de comiterea unor infracţiuni, este o condiţie pentru menţinerea detenţiei.

Dincolo de aspectul factual, existenţa motivelor plauzibile de a bănui că recurenţii ar fi comis faptele, impune în sensul art.5 paragraf 1 lit.c din Convenţia europeana, ca faptele invocate să poată fi, în mod rezonabil, încadrate într-unul din textele Codului penal sau legi speciale, care incriminează anumite tipuri de comportament, ceea ce s-a şi realizat în prezentul dosar, infracţiunile imputate recurenţilor fiind prevăzute în Codul penal prin raportare şi la legea specială 78/2000.

În speţa de faţă, există bănuieli rezonabile în sensul că faptele pentru care sunt cercetaţi recurenţii, constituiau infracţiuni la momentul în care s-au produs, şi al trimiterii în judecată (cauza Wloch contra Poloniei din 19 octombrie 2000).

Prin prisma legislaţiei CEDO s-a dovedit în afara oricărei îndoieli că scopul măsurii arestării recurenţilor a fost acela de a-i prezenta autorităţii competente conform art.5 paragraf 3 din CEDO, verificându-se de către instanţe independente şi imparţiale, legalitatea măsurii arestării şi ulterior menţinerea acesteia.(cauza Benham contra Regatului Unit 1996; Jecius contra Lituaniei 2000; Nevmerzhitsky contra Ucrainei 2005).

Contrar celor susţinute de recurenţi prin apărătorii aleşi şi personal, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile cerute de art.143, şi 148 lit.f C.proc.pen., în privinţa tuturor, iar pentru inculpatul G. subzistă şi cel de la lit.b C.proc.pen. al aceluiaşi articol, (cu ocazia percheziţiei autovehiculului s-au descoperit facturi de la SC D.T. SRL deşi înainte de verificarea interiorului autoturismului fiind întrebat dacă deţine facturi de la această societate, recurentul a negat această împrejurare, factura descoperită demonstrând însă că SC D.T. SRL i-ar fi vândut inculpatului un autovehicul) Tribunalul Maramureş apreciind corect asupra necesităţii menţinerii stării de arest a acestora.

Potrivit art.148 lit.f măsura arestării poate fi luată dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe  că lăsarea în libertate a recurenţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Prima condiţie este îndeplinită întrucât infracţiunea de luare de mită, abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calitificată se sancţionează cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare.

Referitor la condiţia pericolului concret pentru ordinea publică şi aceasta este întrunită şi rezultă din probele de la dosar.

Temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a recurenţilor nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestora, apreciind că liberi fiind ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura, gravitatea şi modalitatea de săvârşire a infracţiunilor, precum şi de persoana şi conduita inculpaţilor, care în realizarea rezoluţiei infracţionale s-au folosit de funcţia şi poziţia lor socială, vătămând grav relaţiile sociale dintre membrii comunităţii.

Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul lor presupune o rezonanţă socială a unor fapte grave, atât în rândul comunităţii locale asupra căreia şi-a exercitat influenţa negativă, dar şi la nivelul întregii ordini sociale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat în cazul Letellier vs Franţa că în circumstanţe excepţionale, pe motivul gravităţii în dauna reacţiei publice, anumite infracţiuni, pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenţia, cel puţin pentru un timp.

De asemenea, obstrucţionarea justiţiei şi pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de Curtea Europeană în interpretarea art.5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De aceea, în situaţia de faţă, se impune o astfel de reacţie a autorităţilor pentru a nu se crea şi mai mult neîncrederea în capacitatea justiţiei de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului vizat de ordinea publică şi crearea unui echilibru firesc şi a unei stări de securitate socială.

Aşa fiind, primul motiv de recurs vizând revocarea arestului preventiv întemeiat pe lipsa probelor şi indiciilor care să justifice privarea de libertate a inculpaţilor, a foat respins ca nefondat.

O motivare lapidară nu atrage incidenţa art.385/9 pct.9 C.proc.pen., dacă s-au indicat suficiente argumente pentru a permite instanţei de control verificarea lor.

Curtea constată că instanţa de fond a motivat hotărârea judecătorească prezentând motive suficiente pentru a permite instanţei de control verificarea lor, astfel că invocarea nulităţii încheierii recurate nu este întemeiată.

Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional. Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe magistrat să adopte soluţia dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căilor de atac.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în cauzele Hiro Balani contra Spaniei 1994, în cauza Vandehurk contra Olandei, în cauza Ruiz Torija contra Spaniei 1994, în cauza Highins contra Franţei 1998, în cauza Helle contra Finlandei 1997 şi Boldea contra României 2007, că art.6 paragraf 1 din Convenţie obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument. Amploarea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. Trebuie avute în vedere diversitatea solicitărilor pe care inculpatul le-a formulat în faţa instanţei, precum şi diferenţele existente în fiecare stat contractant cu privire la dispoziţiile legale obligatorii, cutume, opinii exprimate în doctrină, aplicabile în această materie. De aceea, aprecierea îndeplinirii obligaţiei de a motiva, ce rezultă din art.6 al Convenţiei, poate fi determinată în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.

CEDO a arătat că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pronunţată, este aceea de a demonstra părţilor că au fost ascultate (cauza Tatishvili contra Rusiei 2007).

Acelaşi punct de vedere este îmbrăţişat şi în Avizul nr.11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenţia Comitetului de miniştri al Consiliului Europei. 

În dosarul de faţă, prima instanţă s-a conformat disp.art.6 paragraf 1 din Convenţie, constatându-se de către instanţa de recurs, că au fost analizate şi s-a răspuns solicitărilor inculpaţilor, prin încheierea din 9 aprilie 2010, astfel că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, neimpunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Un alt motiv de critică a fost acela că instanţa nu a analizat din oficiu oportunitatea înlocuirii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.

Judecătorul fondului prin analiza elementelor şi a subzistenţei temeiurilor arestării preventive, care s-a arătat că impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, implicit s-a pronunţat asupra ineficienţei unor alte măsuri preventive.

Curtea apreciază că după o perioadă de 9 şi respectiv 11 luni de la luarea măsurii arestării preventive, detenţia provizorie nu se poate transforma într-o pedeapsă, nefiind încălcate cerinţele legislaţiei europene nici sub acest aspect.

Durata arestării preventive nu este un temei al înlocuirii măsurii preventive, aceasta având relevanţă numai sub aspectul prevăzut în art.140 C.proc.pen., referitor la încetarea de drept a măsurilor preventive, text care nu are incidenţă în cauză.

Potrivit art.6 alin.1 din Convenţia Europeană, orice persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să obţină, într-un termen rezonabil, o “decizie definitivă” cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce. Instanţa europeană a făcut sublinierea, de principiu, că scopul acestui text al Convenţiei este ca persoanele aflate în această situaţie “să nu rămână multă vreme, nejustificat, sub o asemenea acuzaţie”. ( cauza Eckle c.Germaniei din 27 iunie 1968).

O altă subliniere făcută de Curte, se referă la “criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, statuându-se că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente.(decizia CEDO din 31 martie 1998 paragraf 97 citat de Corneliu Bârsan).

Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este “data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau “o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privinţă, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de “acuzaţie penală” în sensul art.6 alin.1 din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de “urmări importante” privitoare la situaţia învinuitului (decizia CEDO din 25 mai 1998 cauza Hozee c.Olandei).

Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul “termenului rezonabil”, curtea a statuat că aceasta este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat. (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea Europeană a avut în vedere şi “comportamentul acuzatului” cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei), dar că nu i se va putea imputa prelungirea procedurii de urmărire penală dacă a voit să producă anumite probe de natură să-l disculpe sau, pentru că a cerut efectuarea unor investigaţii suplimentare pertinente, ori pentru că a utilizat toate căile de atac disponibile în legislaţia naţională.(decizia din 8 februarie 1996 în cauza A. contra Danemarcei; decizia din 29 aprilie 1998 în cauza Henera contra Franţei; decizia din 31 martie 1998, paragraful 99, cit. de Corneliu Bârsan).

Curtea Europeană a mai decis asupra faptului că o persoană ce se află în detenţie este un element ce trebuie luat în consideraţie pentru a se determina dacă s-a statuat într-un “termen rezonabil” cu privire la temeinicia acuzaţiei formulate împotriva ei (decizia din 25 noiembrie 1992 în cauza Abdoella contra Olandei).

Curtea apreciază că soluţia Tribunalului Maramureş este temeinică şi legală, fiind în concordanţă cu hotărârile CEDO  (hotărârea din 31 iulie 2000 Jecius v.Lituania; hotărârea Kudla v.Polonia din 26 octombrie 2000 şi hotărârea Labita v.Italia din 6 aprilie 2000) prin care s-a decis că nu a fost încălcat art.5 paragraf 3 din Convenţie în ceea ce priveşte durata detenţiei preventive.

Potrivit textului de mai sus, modificat prin Protocolul nr.112 “orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraf 1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Conform jurisprudenţei CEDO, aspectul privind caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie nu poate fi apreciat în abstract. Caracterul rezonabil al detenţiei unei persoane trebuie evaluat de la caz la caz, în funcţie de trăsăturile specifice ale acestuia. Menţinerea stării de detenţie preventivă poate fi justificată într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală (a se vedea hotărârea W.v.Elveţia din 26 ianuarie 1993).

Este în primul rând datoria autorităţilor judiciare naţionale să se asigure că, într-o cauză determinată, detenţia preventivă nu depăşeşte o perioadă rezonabilă. În acest scop şi având în vedere respectul cuvenit pentru principiul prezumţiei de nevinovăţie, autorităţile trebuie să ia în considerare toate argumentele pentru şi împotriva existenţei unei necesităţi de ordin public care să justifice o îndepărtare de la regula respectării libertăţii individuale şi care să constituie considerente pentru hotărârea autorităţilor de a respinge cererea de punere în libertate.

Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii stării de detenţie.

Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive de 11 luni  a inculpaţilor A.C.S., G.C.D., T.O.C. şi  de 9 luni a inculpatului D.R.A. este justificată din perspectiva exigenţelor art.5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta nefiind excesivă. Este de remarcat că infracţiunile de care sunt învinuiţi recurenţii, afirmativ s-ar fi comis în perioada 2007 - februarie 2009, dată de la care s-a derulat urmărirea penală împotriva acestora, rechizitoriul a fost întocmit la 10 noiembrie 2009, dată la care a fost sesizată şi instanţa de judecată, nedemarând însă până în prezent cercetarea judecătorească, inculpaţii nefiind audiaţi nemijlocit de către judecătorul fondului.

În aceste condiţii, este evident că autorităţile naţionale au arătat o diligenţă specială în conducerea procedurilor, neputându-li-se imputa nimic.

Referitor la comportamentul părţilor, nici inculpaţilor nu li se poate imputa poziţia de nerecunoaştere a infracţiunilor, (inc.D.R.A., G.C.D., T.O.C.) nici modul în care îşi exercită dreptul la apărare, ca motiv al prelungirii duratei procedurilor.

În privinţa complexităţii în fapt şi în drept a cauzei, curtea remarcă că în speţă, sunt supuşi judecăţii 10 inculpaţi, 6 părţi vătămate, o parte civilă un număr de 66 de martori potrivit rechizitoriului ce trebuie audiaţi, astfel că nu se poate discuta de o nerezonabilitate a procedurilor prin raportare la criteriile enumerate mai sus.

Potrivit jurisprudenţei CEDO, se poate discuta de o încălcare a art.6 paragraf 1 în cazul în care ar fi existat perioade de inactivitate a autorităţilor, iar durata globală a procedurii ar fi nerezonabilă (a se vedea cauzele Petroulia contra Greciei 2008,  Crăciun contra României 2008, Petrov contra Bulgariei 2008).

În acest dosar, este dovedit în afara oricărui dubiu că durata urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, nu a încălcat prevederile art.6 paragraf 1, şi nici durata arestării preventive de 11 luni şi respectiv 9 luni a recurenţilor nu a depăşit termenul rezonabil prevăzut de art.5 paragraf 3 aşa cum s-a învederat şi în cauza Stogmuller contra Austriei. Spre deosebire de hotărârea Jiga contra României din martie 2010, unde s-a considerat nejustificată menţinerea în arest a unei persoane acuzate de corupţie, o perioadă mai mare de 11 luni, după momentul audierii martorilor, când nu mai era periclitată cercetarea judecătorească, în prezenta speţă, este de remarcat că judecata în primă instanţă nu a început, audierea inculpaţilor şi a martorilor nu a avut loc, apărările formulate de aceştia nu sunt cunoscute, astfel că pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului penal şi pentru a se împiedica sustragerea recurenţilor de la proces, este corespunzătoare momentan măsura arestării preventive, subzistând temeiurile iniţiale care au impus-o, conform art.136 C.proc.pen.

În jurisprudenţa sa, CEDO a dezvoltat patru motive fundamentale acceptabile pentru detenţia provizorie a unei persoane suspectate că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller contra Austriei 1969); riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (cauza Wemhoff contra Germaniei 1968); să nu comită noi infracţiuni (Matznetter contra Austriei 1969); să nu tulbure ordinea publică (Hendriks contra Olandei 2007).

Prin prisma cauzei Dolgova contra Rusiei din 2 martie 2006, care impune instanţelor obligaţia de a analiza în fiecare caz în parte, respectiv pentru fiecare inculpat, a motivelor care justifică prelungirea detenţiei, instanţa de recurs învederează că cele patru motive ale instanţei europene, acceptabile pentru detenţia provizorie a unei persoane, sunt întrunite cumulativ, în speţa de faţă.

Astfel, inculpata A.C.S., deşi a fost sinceră în faza de urmărire penală, contribuind la descoperirea tuturor participanţilor la activitatea infracţională, poziţia acesteia poate constitui o circumstanţă atenuantă la finalizarea cercetării judecătoreşti, cu ocazia individualizării judiciare a eventualelor sancţiuni, care pot consta în pedepse reduse sub minimul special prevăzut de lege sau alte modalităţi mai clemente de executare a pedepsei, (suspendare condiţionată) fără a se exclude în acest moment pericolul ca aceasta, liberă fiind, înainte de demararea cercetării judecătoreşti, să fugă, să împiedice administrarea justiţiei, la  rugămintea celorlalţi inculpaţi, să comită alte infracţiuni, de alt gen, (obstrucţionarea justiţiei) şi prin aceasta să tulbure ordinea publică.

În privinţa inculpatului D.R.A. se justifică menţinerea stării de arest, acesta având în faza de urmărire penală o atitudine de nesinceritate, susţinând că nu a avut cunoştinţă de asocierea celorlalţi coinculpaţi şi că el doar a semnat rapoartele de inspecţie fiscală, afirmând că din neştiinţă nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu. Împrejurarea că cercetarea judecătorească nu a fost demarată, justifică şi în privinţa sa suspiciunea că liber fiind, se poate sustrage cercetării judecătoreşti, poate împiedica administrarea justiţiei, poate comite alte infracţiuni, de altă natură, care să tulbure ordinea publică.

Referitor la inculpatul G.C.D., Curtea reţine că faţă de poziţia avută în cursul urmăririi penale, de nerecunoaştere a faptelor şi de încercare a distrugerii sau sustragerii mijloacelor materiale de probă nu este oportună lăsarea sa în libertate la acest moment procesual, al neînceperii cercetării judecătoreşti, întrucât există riscul ca acesta să lipsească de la proces, datorită severităţii pedepsei ce i s-ar putea aplica, să împiedice administrarea justiţiei, să comită alte infracţiuni de altă natură (obstrucţionarea justiţiei), activităţi care pot tulbura grav ordinea publică.

La debutul efectuării percheziţiei autovehiculului, recurentul a afirmat că nu deţine facturi provenind de la SC D.T. SRL dar cu toate acestea, organele de urmărire penală au găsit în autoturism o factură provenind de la această societate, prin care se atesta că inculpatului i-ar fi vândut un autovehicul. Atât în privinţa sa cât şi a inculpatului T.O.C., Curtea reţine persistenţa în a comite fapte de natură penală, ambii inculpaţi fiind sancţionaţi anterior, pentru încălcarea atribuţiilor de serviciu, împrejurare ce justifică în plus menţinerea stării de arest.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul T.O.C., Curtea reţine că nici acesta nu a fost sincer în faza de urmărire penală, a avut o contribuţie directă în iniţierea şi săvârşirea lanţului de infracţiuni imputate prin rechizitoriul parchetului, şi aşa cum au arătat B.I., M.D. şi inculpatul K.R., el a fost cel care le-a solicitat să introducă facturile fictive în contabilitate, asigurându-i că tot el va veni în control şi nu va constata fictivitatea operaţiunilor. Nu este oportună lăsarea sa în libertate la acest moment procesual, al neînceperii cercetării judecătoreşti, întrucât există riscul ca acesta să lipsească de la proces, datorită severităţii pedepsei ce i s-ar putea aplica, să împiedice administrarea justiţiei, să comită alte infracţiuni de altă natură (obstrucţionarea justiţiei), activităţi care pot tulbura grav ordinea publică.

Curtea reţine că infracţiunile pentru care inculpaţii recurenţi au fost trimişi în judecată prezintă o gravitate sporită, faptele presupus a fi comise de inculpaţi având rezonanţă în rândul opiniei publice şi determinând reacţia negativă a acesteia, faţă de împrejurarea că persoane asupra cărora planează astfel de acuzaţii sunt judecate în stare de libertate, unită cu calitatea inculpaţilor de funcţionari publici în serviciile finanţelor publice Maramureş,  justifică pe deplin menţinerea măsurii arestării acestora, neexistând motive de revocare sau de înlocuire cu o altă măsură preventivă.

Aşa fiind, recursurile inculpaţilor apar ca nefondate şi au fost respinse conform art.38515 pct.1 lit.b C.proc.pen.

Domenii speta

Spete similare