Contract administrativ. căi de atac. procedura prealabilă. neîndeplinirea obligaţiilor contractuale. consecinţe.

5.CONTRACT ADMINISTRATIV. CĂI DE ATAC. PROCEDURA PREALABILĂ. NEÎNDEPLINIREA OBLIGAŢIILOR CONTRACTUALE. CONSECINŢE. LIMITELE ÎNVESTIRII INSTANŢEI DE RECURS.

Prin decizia 782/2006 s-a respins ca nefundat recursul pârâtei S.C. D. S.R.L. formulat în contradictoriu cu Consiliul Local Bacău. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că S.C. D. SRL a formulat acţiune împotriva Primăriei Bacău, prin care a solicitat anularea rezilierii unilaterale a contractului de închiriere nr. 15358 din 15.05.2001, încheiat între Consiliul Local Bacău şi S.C. D. SRL Bacău şi anularea notificării nr.294483/15.03.2005. emisă de Primăria Bacău.

La data de 11 mai 2005, conform încheierii de şedinţă, a fost introdus în cauză Consiliu Local Bacău (pag.80 dosar).

La data de 11 mai 2005, Primarul Municipiului Bacău a formulat cerere reconventională, prin care a solicitat rezilierea contractului de închiriere şi obligarea societăţii la restituirea bunului închiriat, în starea în care l-a primit (pag.72 dosar).

Prin încheierea din data de 15.06.2005 (pag.82), în temeiul art.246 Cod pr. civilă, s-a luat act de renunţarea la judecată a S.C. D. SRL Bacău.

Instanţa a rămas sesizată cu cererea reconvenţională formulată de Primarul Municipiului Bacău, împotriva S.C. D. SRL Bacău.

În motivarea cererii (reconvenţionale), reclamantul arată că, la data de 15.05.2001, între Consiliul Local Bacău, reprezentat de primar şi S.C. D. SRL Bacău, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 15385, având  ca  obiect  amplasamentul  din  Parcul  "Mircea  Cancicov" în suprafaţă de 155 mp, în vederea desfăşurării de alimentaţie publică.

Chiriaşul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, respectiv, şi-a achitat chiria la termene stabilite, şi nu şi-a efectuat lucrările de  întreţinere şi reparaţii.

În concluziile scrise, reclamantul arată că societatea chiriaşă avea  obligaţia de a efectua lucrări de îmbunătăţire şi estetizare a bunului în valoare de 3.300.000.000 lei ROL, care nu au fost efectuate.

A notificat societatea cu adresa nr.294483 din 15.03.2005, arătând  că reziliază contractul pentru motivele invocate mai sus.

S.C. D.SRL Bacău solicită respingerea acţiunii, arătând că aceasta este nefondată, deoarece întârzierea la plata chiriei este imputabilă primăriei, care nu a emis factura şi nu a primit contravaloarea  chiriei aferentă anului 2004, afirmând că aceasta nu este stabilită, a achitat chiria când a aflat care este cuantumul acesteia, la data de 17.03.2005 când a încercat  să achite la casierie, dar au fost refuzaţi, aşa încât au efectuat plata prin virament.

Referitor la investiţiile în valoare de 3.300.000.000 ROL, arătând

în contract nu s-a specificat data la care trebuie efectuate

investiţiile.  Investiţia este exagerat de mare, dar cu toate acestea, în  cursul anului 2004, au întocmit documentaţia cadastrală în vederea realizării construcţiei, au  întocmit proiect, dar le-a fost respins în anul 2005 avizul primăriei, invocându-se rezilierea contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 81/17 martie 2006 pronunţată  de Tribunalul Bacău în dosar nr. 2723/2005 a fost  admisă acţiunea, a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 15358/15 mai 2001  încheiat între Consiliul local al municipiului Bacău  şi  S.C. D. SRL şi obligarea pârâtei să predea bunul în starea în care l-a primit conform prevederilor  contractuale.

Pentru a pronunţa această sentinţă,  instanţa  de fond a reţinut  următoarele : 

Între Consiliul Local Bacău, reprezentat de primar D.  S. si S.C. D. SRL Bacău, s-a încheiat contractul de  închiriere nr. 15358/15.05.2001. Pe semnătura primarului este pusă ştampila „Primar”. Termenul închirierii a fost stabilit de la data de 15.05.2001. până la data de 31.08.2001.

Ulterior s-a încheiat actul adiţional nr.3, nedatat, mărind termenul  de închiriere până la data de 31.12.2013, se modifică preţul închirierii şi  se completează art.9, adăugând obligaţia S.C. D. SRL Bacău de  a efectua lucrări  de  îmbunătăţire şi estetizare a bunului închiriat în  valoare de 3.300.000.000 lei. La art.5 al actului adiţional, se menţionează  „prezentul act adiţional intră în vigoare începând cu data de 01.01.2004.

Prin actul adiţional nr.4 la contract (nedatat), s-a stabilit că preţul  chiriei va fi stabilit anual, va fi achitat doar  pentru perioada  cât chiriaşul  desfăşoară activitate,  iar pentru sezonul 2004, chiria  va avea valoare  de 8.414.648 lei/lună + TVA.

Faţă de apărările părţilor,  din analiza contractului de închiriere şi a actelor adiţionale (depuse la dosar), instanţa  a reţinut că în fapt, s-a încheiat  un contract de închiriere iniţial pe o perioadă de 3 luni, ulterior prelungit.

Actele adiţionale nu sunt datate, dat atâta timp cât nici una din părţi nu a ridicat excepţia unei nulităţi relative, instanţa le va considera legal încheiate, exprimând voinţa părţilor.

Prin actul adiţional nr.3, termenul de închiriere este stabilit până la data de 31.12.2013, stabilindu-se ca preţul va fi cuantificat în fiecare an în funcţie de valoarea tarifelor stabilite prin hotărâri de consiliu, dar pentru anul 2004 contravaloarea  chiriei este fixată la 7.254.000 lei/lunar.

Prin actul adiţional nr.4 (pag.9 dosar), tot nedatat, se modifică

cuantumul chiriei lunare la valoarea de 8.414.648 lei, cu menţiunea că va fi achitată doar pentru perioada în care locatarul desfăşoară activitate. Se

desprinde clar voinţa părţilor ca plata chiriei să fie periodică – lunară, şi nu anuală, şi nu în urna facturării, preţul chiriei fiind stabilit. Cu certitudine, chiriaşul cunoştea preţul chiriei şi faptul că acesta se achita lunar.

Apărarea societăţii, privitoare la faptul că preţul chiriei trebuia

plătit anual, după ce s-ar fi emis factura şi că nu a cunoscut valoarea

chiriei pentru anul 2004, este speculativă şi în afara prevederilor

contractuale. Pârâta în cauză recunoaşte că nu a plătit chiria pe tot

parcursul anului 2004, şi după cum rezultă din analiza prevederilor

contractuale şi-a încălcat obligaţiile convenite. Acesta este un motiv de reziliere a contractului.

În ceea ce priveşte obligaţia asumată de a efectua lucrări de îmbunătăţire şi estetizare a bunului închiriat, în valoare de 3.300.000.000 lei, nici aceasta nu a fost îndeplinită, în actul adiţional nr.3, la art.5, se stipulează „prevederile prezentului act adiţional intră în vigoare începând cu data de 01.01.2004.

Pârâta în cauză, începând cu 1.01.2004 (se poate deduce că actul adiţional a fost încheiat ia finele anului 2003), nu a făcut nici un demers pentru a demara lucrările. Nu a prezentat nici un aviz premergător pentru obţinerea certificatului de urbanism, cu atât mai puţin a autorizaţiei de construcţie în cursul anului 2004, cu toate că la data de 26.04.2004 avea planul de amplasament si delimitare a corpului de proprietate (pag.26 dosar) emis de Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie.

Pârâta susţine că în anul 2005 a prezentat documentaţia pentru emiterea autorizaţiei de construcţie, dar cererea a fost respinsă, deoarece contractul de închiriere a fost reziliat unilateral de către reclamantă.

Implicit, pârâta recunoaşte că a încercat să îşi îndeplinească

obligaţiile contractuale, după ce proprietarul  a intervenit,  solicitând  rezilierea.

Instanţa nu a fost sesizată pentru a soluţiona condiţiile de validitate a contractului. Este evident, însă. Că acest contract – cu modificările ulterioare – este o concesionare, faţă de termenul pentru care  este  încheiat (până în anul 2013) şi o  închiriere faţă  de dreptul  chiriaşului de a-şi păstra  proprietatea construcţiei.

Modificările în timp, nedatate, cu semnături  indescifrabile, fără a se menţiona în clar numele semnatarilor,  sunt din ce în ce mai favorabile  chiriaşului,  clauza din Actul adiţional nr. 4, la art. 1,  fiind relevantă în acest sens  „chiria . . . va fi achitată doar  pentru perioada în care locatarul desfăşoară activitate”. Cu toate acestea, locatarul  nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, solicitarea reclamantului de a  rezilia contractul fiind motivată şi întemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat  recurs pârâta pentru următoarele motive : 

-instanţa a soluţionat cauza după procedura de  contencios administrativ, deşi cauza era de natură comercială, bunul  închiriat făcând parte din domeniul privat;

- în situaţia în care se reţine că natura  cauzei este de contencios administrativ,  invocă inadmisibilitatea  cererii reconvenţionale  pentru considerentul lipsei procedurii  prealabile prevăzută de art. 7 alin. 6 din  Legea nr. 554/2004;

-acţiunea a fost introdusă cu  nerespectarea termenului prevăzut de  art. 11 din Legea nr. 554/2004 ; 

-instanţa a dat o greşită  apreciere probelor, nu s-a pronunţat asupra unor  probe  esenţiale; s-a invocat şi s-a  dovedit  că autoritatea locală a îngreunat în mod deliberat  îndeplinirea formalităţilor de care  depindeau  utilizarea bunului şi efectuarea investiţiei;

-hotărârea cuprinde motive  contradictorii şi  străine de motivul  pricinii şi hotărârea  este lipsită de temei legal; iniţial s-a solicitat  rezilierea contractului de închiriere, însă în conformitate cu  ultimele precizări intimata a solicitat  să se constate ca fiind legală rezilierea contractului de închiriere. Instanţa nu a  făcut referire la această precizare care în realitate este o modificare a acţiunii şi a dispus rezilierea contractului de închiriere, încălcând  principiul disponibilităţii ;

-instanţa a analizat  condiţiile  de validitate  ale  contractului, aspecte cu care nu a  fost  investită ;

-în contract nu este prevăzut un  pact comisoriu de gradul IV, aşa încât nu se putea  constata  reziliat de drept  contractul ;

-nu se poate imputa neplata lunară a chiriei, întrucât  nu avea o asemenea obligaţie contractuală, chiria trebuia achitată doar în perioada în care desfăşura activitate şi nu a putut  demara investiţia şi desfăşura activitate din  culpa  intimatei;

-pentru obligaţia de a efectua investiţia de  3.300.000.000 lei nu s-a prevăzut un termen ;  eventualele  întârzieri  se datorează intimatei.

Intimata a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului pentru următoarele considerente :

Obiectul cererii reconvenţionale este rezilierea unui contract  administrativ şi prin urmare competenţa  revine  instanţei de  contencios administrativ.  Precizează că această excepţie a fost soluţionată prin  încheierea din 15 iunie 2005, iar recurenta nu a declarat  recurs împotriva acestei încheieri.

Intimata, ca  autoritate publică, nu se consideră vătămată, drept pentru care nu  trebuia  să se  adreseze cu o plângere prealabilă recurentei. Recurenta a fost invitată de mai  multe ori la conciliere, însă nu a dat curs  acestor invitaţii.

Mai precizează că prin cererea reconvenţională s-a solicitat rezilierea contractului de închiriere, iar instanţa s-a pronunţat cu privire la această cerere. 

În contract s-a prevăzut posibilitatea rezilierii unilaterale a contractului.

Intimata invocă excepţia nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. 15358/15 mai 2001 şi a  actelor adiţionale, motivat  de faptul că închirierea s-a  realizat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 69/1991 în vigoare la data încheierii contractului; nu există o hotărâre a  consiliului local prin care se hotărăşte  închirierea.

Curtea, analizând  actele şi lucrările din dosar, sentinţa recurată, prin prisma motivelor de  recurs invocate şi din oficiu constată că recursul  este nefondat.

Bunul care a făcut obiectul  contractului de închiriere a cărui reziliere s-a solicitat prin cererea reconvenţională formulată de Primăria municipiului Bacău este un teren  situat în  Parcul  Cancicov. Acest teren face parte din domeniul public  al municipiului Bacău, conform H.G. nr. 1347/2001 anexa 2.

Potrivit art. 2 lit. „c” din Legea nr. 554/2004, sunt asimilate actelor administrative şi contractele  încheiate  de  autorităţile publice care  au ca obiect  punerea în valoare a bunurilor proprietate publică.

Din cele de mai sus rezultă că  contractul de închiriere încheiat de părţi este un act  administrativ, iar competenţa de soluţionare  a litigiilor care  derivă din executarea acestui contract revine instanţei de contencios  administrativ.

În ceea ce priveşte excepţiile inadmisibilităţii şi  tardivităţii  formulării cererii invocate de recurentă,  curtea constată că sunt  nefondate, întrucât plângerea  prealabilă  în cazul acţiunilor  care au ca obiect contractele  administrative  are semnificaţia  concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile  Codului de procedură  civilă fiind aplicabile în mod corespunzător, potrivit art. 7 alin. 6 din Legea  nr. 554/1964, iar potrivit art. 7205 alin 1  Cod procedură civilă dacă pârâtul are pretenţii împotriva  reclamantului derivând  din acelaşi raport juridic, el poate face cerere reconvenţională pentru care nu este necesară o altă încercare de conciliere.

În primul rând intimatei nu îi  revenea obligaţia de a încerca concilierea,  iar  în al doilea rând intimata a  invitat-o pe  recurentă la conciliere, invitaţia fiindu-i  trimisă recurentei la adresa indicată  de recurent în acţiune, însă recurenta nu s-a prezentat pentru a ridica corespondenţa.

Contractul fiind în executare succesivă, nu se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, recurenta avea de îndeplinit obligaţii şi în  momentul promovării cererii, aşa încât  cererea este formulată în termen.

În ceea ce priveşte obiectul cererii, curtea constată că într-adevăr intimata a  oscilat în alegerea  terminologiei adecvate.

Iniţial a solicitat ca instanţa să dispună  rezilierea contractului.

La data de 13 iulie 2005 şi-a precizat  obiectul  cererii , solicitând să se constate ca fiind  legală rezilierea contractului de închiriere, însă  în modificările scrise reclamanta a solicitat „să constataţi rezilierea ca legală,  să reziliaţi totodată contractul şi pe cale  judecătorească”, iar instanţa s-a pronunţat în aceste limite fixate de părţi.  Recurenta nu a invocat vreo vătămare,  motivele cererii au fost aceleaşi şi au  fost cunoscute de recurentă şi  aceasta şi-a  făcut apărările pe care le-a considerat  necesare.

În ceea ce priveşte fondul cauzei,  curtea constată următoarele :

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că recurenta nu şi-a îndeplinit  obligaţia de a achita chiria în conformitate  cu  clauzele contractuale şi obligaţia de a  efectua o  investiţie în valoare de 3.300.000.000 lei.

Recurenta prin acţiune a recunoscut că nu şi-a îndeplinit această obligaţie, însă  a motivat că  întârzierea la plată se datorează intimatei care nu a  emis factură. Motivarea este neserioasă. Primăria nu avea  o obligaţie contractuală de a emite factură, în schimb  recurenta avea obligaţia de a achita chiria lunar conform art. 5 din contract,  nemodificat prin actele adiţionale încheiate  ulterior. Recurenta nu a făcut dovada că  a solicitat  emiterea unei facturi, întrucât  ar fi imposibil de efectuat plata în lipsa  acesteia. Recurenta a achitat chiria în  martie 2005, după ce intimata şi-a  anunţat intenţia de a rezilia contractul.

În ceea ce priveşte obligaţia de a efectua investiţia, recurenta se prevalează de faptul că în contract nu a fost stabilit un termen  în care să se execute această obligaţie şi invocă faptul că intimata a  îngreunat îndeplinirea acestei obligaţii. E adevărat că  în contract nu s-a prevăzut un termen, însă tot atât de  adevărat este  că obligaţia şi-a asumat-o începând  cu 01.01.2004, ori recurenta pentru îndeplinirea acestei obligaţii nu a făcut decât să încheie un contract pentru  proiectarea obiectivului  extindere şi  etajare terasă. Nici o altă dovadă  nu există la dosar, nici că ar  fi făcut şi alt demers în vederea  îndeplinirii obligaţiei, nici în sensul că a fost împiedicată de intimată să-şi  îndeplinească obligaţia.

Intimata, prin întâmpinare, a invocat excepţia nulităţii contractului de închiriere,  curtea nu va analiza însă această excepţie, întrucât nu este o excepţie de procedură care să  poată fi invocată oricând  este de fapt o acţiune  în constatarea  nulităţii care trebuie formulată în faţa instanţei de fond.

Decizia 782/ 15.11.2006

III. CONTENCIOS ADMINISTRATIV FISCAL

1. ANULARE ACT ADMINISTRATIV FISCAL. CALCUL ACCESORII. LEGALITATE.

Prin Decizia 756/2006 s-a respins ca nefundat recursul promovat de pârâta D.G.F.P. Neamţ. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că prin sentinţa civilă 34/CF/21.07.2006 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul 3291/CF/2006 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. U SA Roman prin administratori judiciari S.C. R. SRL Roman şi S.C. Cont  Deri SRL Piatra Neamţ, în contradictoriu cu  D.G.F.P Neamţ şi a fost anulată decizia nr. 60 din 21.02.2006 emisă de  D.G.F.P Neamţ.

Totodată a fost admisă contestaţia nr. 5224/16.01.2006 formulată de  reclamanta S.C. „U” SA Roman, prin administratori judiciari, împotriva  deciziei  de impunere nr. 1253/22.12.2006 a D.G.F.PNeamţ, titlu fiscal pe care l-a anulat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele :

SC U SA Roman se află în procedura reorganizării judiciare sub incidenţa Legii nr.64/1995, în formă nemodificată, cauza formând obiectul dosar. nr.429/F/1996 aflat pe rolul Tribunalului Neamţ - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ.

Urmare raportului de inspecţie fiscală, prin Decizia de impunere nr.l253/22.12.2005, referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale  din  anii precedenţi, organul fiscal teritorial a calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere în  sumă de 152.364 lei pentru perioada 10.10.2003 - 31.12.2003 aferente taxei pe valoare adăugată, impozitului pe profit, impozitului pe salarii şi pe veniturile din salarii şi fondurilor speciale.

După deschiderea procedurii prevăzută de Legea nr.64/1995, tuturor participanţilor la această procedură, le sunt aplicabile dispoziţiilor prevăzute de Legea nr.64/1995, alte dispoziţii legale putând fi aplicabile doar în condiţiile în care  acest act normativ o dispune. SC „U” SA aflându-se sub vechea procedură, înainte de modificarea Legii nr.64/1995.

Potrivit dispoziţiilor art.37 din Legea nr.64/1995, aplicabilă reclamantei,  „nici o dobândă ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor negarantate sau părţii negarantate din creanţele garantate de la data deschiderii procedurii", sistându-se astfel calcularea dobânzilor şi a oricăror cheltuieli. Legiuitorul nu face nici o diferenţă asupra naturii juridice a accesoriilor, toate încadrându-se în menţiunea: „nici o dobândă sau cheltuială" , de asemenea nu se face nici o diferenţiere între creanţele statului şi cele ale celorlalţi creditori chirografari, textul art.37 din Legea nr.64/1995 interzicând printr-o dispoziţie imperativă, adăugarea de dobânzi sau cheltuieli la creanţele chirografare. Nefiind garantate cu garanţii reale, creanţa D.G.F.P. NEAMŢ, este o creanţă chirografară „bugetară". Se reţine totodată că prin  IV  din  O.G. nr.38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr.64/1995 s-a stabilit că  procedurile deschise până la data intrării în vigoare a acestui act normativ vor continua să fie administrate şi lichidate conform prevederilor legale în vigoare anterioare modificărilor aduse Legii nr.64/1995 prin această ordonanţă.

De la dispoziţiile art.37 din Legea nr.64/1995 legiuitorul face o excepţie, în  sensul că dobânzile şi cheltuielile curg dacă prin planul de plată a creanţelor, cuprins în planul de reorganizare se derogă de la această prevedere. Din probele administrate  nu s-a făcut dovada că prin planul de reorganizare al SC „U” SA Roman s-ar  fi derogat  de la regula neadăugirii de dobânzi şi penalităţi.

Practica judiciară în materie s-a pronunţat asupra faptului că majorările şi penalităţile de întârziere au aceleaşi raţiuni ca şi dobânzile respectiv despăgubirea creditorului şi sancţionarea debitorului. D.G.F.P. Neamţ a calculat prin Decizia de impunere nr. 1253/22.11.2005 dobânzi şi penalităţi pentru  obligaţii fiscale negarantate, născute după deschiderea procedurii.

Aflată în procedura reorganizării judiciare, sub vechea procedură a Legii 64/1995, reclamantei îi sunt aplicabile aceste reglementări, astfel că obligaţiile fiscale accesorii în sumă de 152.364 lei RON calculate pentru perioada  10.10.2003 – 31.12.2003 sunt nedatorate.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a anulat decizia nr. 60/21.02.2006 a D.G.F.P. Neamţ,  admiţând  contestaţia nr. 5524/16.01.2006 şi anulând  titlul fiscal – decizia de impunere  nr. 1253/22.12.2006.

Împotriva  acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâta D.G.F.P. Neamţ, scutit de plata taxei de timbru,  conform dispoziţiilor  art. 17 din Legea 146/1997.

În motivarea recursului s-a susţinut  netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei  recurate, întrucât a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că  prevederile art. 37 din legea 64/1995 se referă şi la majorările de întârziere/dobânzi şi  penalităţile  de întârziere  datorate  în baza legilor speciale pentru neplata la termen, a creanţelor bugetare.

S-a susţinut că dispoziţiile art. 37 din Legea 64/1995 nu se referă şi la accesoriile calculate  pentru neplata la termen a creanţelor bugetare, ţinând seama şi de Ordinul 1365/2004 pentru aprobarea deciziei nr. 5/22.07.2004 a Comisiei fiscale  centrale  pentru aprobarea soluţiilor pentru aplicarea  unitară a  unor prevederi referitoare  la taxa pe valoarea adăugată şi de  procedură fiscală. În condiţiile în care O.G. 38/2002 de modificare şi completare  a Legii 64/1995 a modificat şi completat art. 60 alin.7 din Legea 64/1995 prevăzând majorările de  întârziere şi penalităţile de întârziere potrivit legii speciale în  materie, datorate de debitor pentru neachitarea obligaţiilor bugetare datorate  atât înainte, cât şi după deschiderea  procedurii de reorganizare, până la data  achitării sau până la data intrării în faliment, recurenta a susţinut că  dispoziţiile art. 60 al. 7 modificat reprezintă o derogare de la regula generală consacrată de art. 37 din Legea 64/1995.

S-a arătat că la data  calculării accesoriilor contestate în cauză erau în vigoare prevederile Codului de procedură fiscală, iar prin decizia de impunere nr. 765/25.11.2005  menţionată de reclamantă au fost calculate  accesorii pentru perioada 01.01.2003 – 10.10.2003  aferente creanţelor fiscale contestate  de  contribuabil reprezentând debite care nu au  fost strânse prin aplicarea H.G. 871/2000.

Prin decizia de impunere nr. 1253/22.12.2005  organul fiscal teritorial a calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru  perioada 10.10.2003 – 31.12.2003 aferente  unor obligaţii bugetare neachitate la termen.

În consecinţă s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinţei atacate în  sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii formulate împotriva deciziei 60/21.02.2006 şi a deciziei de impunere nr. 1253/22.12.2005.

Pentru susţinerea recursului au fost depuse înscrisuri.

Legal citată, intimata – reclamantă S.C.  „U” SA  Roman, a fost reprezentată în faţa instanţei şi, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

S-a susţinut că instanţa de fond a făcut o justă aplicare a prevederilor legale, recursul fiind nefondat, ţinând seama de data deschiderii procedurii reorganizării în cazul S.C.  „U” S.A. –  anul 1996 şi dispoziţiile aplicabile în cauză.

Astfel, intimatei – reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii 64/1995 în forma avută anterior modificării prin O.G. 38/2002 ţinând seama de dispoziţiile art.  IV al. 1 din O.G. 38/2002.

Privitor la  prevalenţa O.G. 61/2002 şi a Codului de procedură fiscală în raport cu Legea 64/1995 s-a susţinut că actele normative de procedură fiscală  reprezintă dreptul comun în materie fiscală,  dar S.C. „U” SA este supusă Legii 64/1995 ce  reprezintă dispoziţii speciale în materie de  reorganizare judiciară şi faliment şi,  în consecinţă, tuturor participanţilor la această  procedură le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale  ce reglementează regulile procedurii concursuale.

S-a susţinut că dispoziţiile art. 60 al. 7  din legea specială nr.  64/1995 modificată prin O.G. 38/2002 reprezintă o excepţie de  la regula prevăzută de art. 37 din Legea  64/1995 în forma modificată prin O.G. 38/2002,  cu atât mai mult cu cât potrivit dispoziţiile  art.  IV din O.G. 38/2002, prevederile O.G. 38/2002 se aplică numai  în cazul  procedurilor deschise după  intrarea în vigoare a actului normativ  modificată.

Examinând recursul promovat pentru motivele arătate, în condiţiile art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa îl apreciază ca fiind  nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare :

Din cuprinsul deciziei de impunere nr. 1253/22.12.2005 şi al deciziei nr. 60/21.02,2006, ambele emise de Direcţia  Generală a Finanţelor  Publice a judeţului Neamţ, rezultă că au fost  stabilite  accesoriile pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003 aferente taxei pe valoarea adăugată,  impozitului  pe salariu şi pe veniturile din salarii şi  fondurilor speciale, în sumă totală de 152.364 lei, după ce  prin decizia de impunere 765/25.11.1005  au fost calculate accesorii pentru perioada  01.01.2003 – 10.10.2003, aferente creanţelor  fiscale reprezentând debite care nu au fost stinse prin aplicarea H.G. 871/2000 cuvenite D.G.F. P. Neamţ după emiterea  Deciziei 122/14 iunie 2005 emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor  din cadrul Agenţiei Naţionale de  Administrare Fiscală.

Reprezentând  accesorii pentru debite născute anterior, cu titlu de datorii bugetare supuse reglementării H.G. 871/2000 instanţa de recurs apreciază că dispoziţiile legale aplicabile  în cauză sunt cele ale Legii 64/1995,  legea specială în materia  reorganizării judiciare şi a falimentului, cu modificările ulterioare, după cum  urmează :

La data deschiderii procedurii reorganizării judiciare a intimatei – reclamante S.C. „U” SA Roman, prin sentinţa civilă 197/F/07.04.1997 pronunţată  de judecătorul sindic în  dosarul 429/F/1996, nu există o reglementare  referitoare la adăugarea accesoriilor creanţelor  negarantate, de la data deschiderii procedurii. Prin Legea 99/1999, intrată în vigoare la 27 iunie 1999 s-a introdus art.  321 – devenit după republicarea Legii 64/1995 în  Monitorul Oficial 608/13.12.1999 – art. 37, potrivit căruia  nici o dobândă sau cheltuială nu va putea  fi adăugată creanţelor  negarantate sau părţilor  negarantate din creanţele garantate de la data deschiderii procedurii, în  afară de cazul în care, prin programul de plată al creanţelor cuprins în planul de reorganizare, se derogă de la aceste  prevederi. Efectul acestor dispoziţii constă în aceea că, dacă până la data intrării în vigoare a Legii 99/1999 intimata – reclamantă datora accesoriile reglementate prin  dispoziţiile cuprinse în legi speciale  în materie fiscală, după intrarea în  vigoare a Legii 99/1999 reclamanta nu mai datorează  dobânzi ori  alte cheltuieli conform art. 321.

În condiţiile în care accesoriile au fost  stabilite prin deciziile  contestate pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003,  trebuie analizate dispoziţiile aplicabile  pentru acest interval. De aceea, instanţa constată că modificările ulterioare ale Legii 64/1995 aduse prin  O.G. 38/2002 nu sunt aplicabile  litigiului, potrivit dispoziţiilor art. IV al O.G. 38/2002 care prevăd, în consacrarea principiului neretroactivităţii, că procedurile deschise până la data  intrării în vigoare a acestei  ordonanţe – 02.08.2002 – vor continua să fie  administrate şi lichidate conform prevederilor  legale în vigoare anterioare modificărilor  şi completărilor  aduse Legii 64/1995 prin această  ordonanţă. În consecinţă, nici dispoziţiile  art. 60 al. 7 din Legea 64/1995 astfel cum a fost  modificat prin O.G. 38/2002 nu sunt aplicabile,  reprezentând dispoziţii de drept material  supuse regimului juridic indicat prin  art. IV menţionat anterior.

Ţinând seama de caracterul special al reglementării în materia reorganizării judiciare şi falimentului conţinute de Legea  64/1995 cu modificările  şi completările ulterioare, instanţa apreciază că în cazul procedurii executării colective ce face obiectul Legii 64/1995 sunt aplicabile dispoziţiile  în materie fiscală  doar în măsura în care completează reglementarea Legii 64/1995, nu şi în situaţia când  există deja dispoziţii legale.

Concluzia se desprinde inclusiv din tehnica legislativă relevată de modificările ulterioare,  când O.G. 38/2002 a modificat  Legea 64/1995 cu privire la art. 60 al. 7, raportat  la accesoriile obligaţiilor bugetare  neachitate de debitori  aflaţi în procedura Legii  64/1995.  Aplicarea Ordinului 1365/2004 pentru aprobarea deciziei nr. 5/22 iulie 2004 a Comisiei  fiscale centrale privind modul de aplicare a dispoziţiilor art. 117 al. 4 din O.G. 92/2003  art. 15 al. 2 din O.G.  61/2002, art. 13, 131 din  O.G. 11/1996, coroborate cu art. 37, 60 al. 7 din Legea 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările ulterioare se realizează,  cu respectarea dispoziţiilor art. IV din O.G. 38/2000 şi a principiului  constituţional al neretroactivităţii  legii civile, în limitele stabilite cu caracter obligatoriu de dispoziţiile Legii 64/1995 aplicabile obligaţiilor  debitorilor aflaţi în procedura prevăzută de Legea 64/1995.

Decizia 756/02.11.2006

2. T.V.A. DOCUMENTE JUSTIFICATIVE. DREPT DE DEDUCERE. CONDIŢII.

Prin decizia 814/2006 s-a respins ca nefondat recursul promovat de reclamanta S.C.C. S.R.L. în contradictoriu cu D.G.F.P. Bacău. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că prin raportul de inspecţie fiscală din 29.04.2005 intimata a stabilit în sarcina recurentei o obligaţie fiscală de  69.354.216 lei - 57.517.180 lei TVA, 9.248.763 lei dobânzi aferente şi 2.588.273 lei penalităţi. Prin acelaşi raport s-a propus  spre confiscare suma de 367.591.000 lei.  S-a  reţinut că facturile fiscale privind cantitatea de 123,56 m.c. cherestea în  valoare de 360.239.180 lei din care 57.517.180 lei reprezintă TVA a fost emisă de S.C.  O.SRL Piatra Neamţ, societate care  nu este înregistrată  la O.R.C. şi nici la  D.G.F.P. Neamţ nefiind  întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru deducerea T.V.A. În baza raportului de inspecţie fiscală s-a  emis  Decizia de impunere 38/29 aprilie 2005 care reţine reţine  obligaţiile fiscale precum şi suma  propusă spre confiscare.  Împotriva acestor acte  administrativ fiscale, recurentul a formulat contestaţie  potrivit art. 176 din O.G. 92/2003 iar prin Decizia 128/04.07.2005 contestaţia a fost  respinsă ca neîntemeiată pentru suma  reprezentând TVA şi accesoriile acestuia, iar pentru suma propusă  spre confiscare, s-a reţinut că sunt supuse  dreptului  comun.

Prin cererea înregistrată sub nr.  6388/2005 pe rolul Tribunalul  Bacău  reclamanta a solicitat anularea actelor administrativ fiscale  şi exonerarea  sa de plata  sumei de 69.354.216 lei. S-a susţinut că textele de lege reţinute de organul  fiscal nu sancţionează faptul că societatea emitentă nu este legal înregistrată, că facturile emise de  aceasta nu i-ar aparţine. Se arată că au fost respectate dispoziţiile legale, iar răspunderea aparţine  furnizorului.

La  23.11.2005 reclamanta formulează o cerere de chemare în garanţie  a A.F. "F. M." motivat de faptul că facturile emise de S.C.  "O." SRL au fost achiziţionate de  aceasta.

Prin încheierea din 14 iunie 2006  s-a disjuns cererea de  chemare  în garanţie.

Prin sentinţa civilă 397/2006 instanţa  de fond respinge ca nefondată acţiunea, reţinând că furnizoarea  şi beneficiara preţului achitat nu există şi în consecinţă facturile nu îndeplinesc condiţiile de bază ale  raportului juridic în baza căruia  urma să achite preţul.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C.  C. SRL.

Recursul a fost timbrat cu  19 lei, taxă judiciară de timbru şi 0,30  lei timbru  judiciar.

În motivarea recursului, recurenta arată că :

-  facturile fiscale aparţin unei societăţi legal constituite ;

-  cele trei facturi fiscale nu au fost pierdute, ci fac parte  dintr-un top de facturi eliberate unei persoane necunoscute care s-a prezentat  că este  delegat al A.F. F.M.;

-  greşit s-a disjuns cererea de chemare în garanţie, deoarece s-a dorit  să se dovedească vinovăţia administratorului acestei societăţi în  gestionarea facturilor, existând o legătură de cauzalitate între sumele stabilite ca obligaţii fiscale şi persoana juridică responsabilă ;

-  că documentele justificative respectă dispoziţiile art. 155 pct. 8 din  Legea 571/2003, emiterea acestora de către  alte persoane  în numele unei societăţi  inexistente nu îi poate fi imputabilă.

Curtea, verificând sentinţa recurată sub aspectul motivelor invocate, constată nefondat recursul,  instanţa de fond reţinând  o situaţie de fapt corespunzător  probelor administrate şi a făcut o corectă aplicare a legii, astfel:

Potrivit art. 6 din Legea 82/1991, orice operaţiune economică efectuată  se consemnează în momentul efectuării  ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind calitatea de document justificativ.

Aşadar, pentru ca documentele care stau la baza înregistrărilor  în contabilitate să dobândească calitatea  de document justificativ, acestea  trebuiesc emise pentru o operaţiune  economică  efectivă. Or, în cauză,  inexistenţa societăţii emitente a  facturilor - S.C.  O.SRL, afectează calitatea de document justificativ prin fictivitatea, inexistenţa  operaţiunii economice.  Chiar dacă recurenta  ar fi intrat în posesia cantităţii de  cherestea menţionată în cele trei facturi, această operaţiune  economică nu poate fi  dovedită cu facturi emise de un subiect de drept inexistent. Este adevărat, că, în  situaţia în care emitentul ar  fi existat în fapt în circuitul comercial, existenţa  informală a acesteia nu poate fi imputabilă recurentei. În  însă cauză exista o prezumţie puternică a faptului că această societate  este fictivă prin lipsa  înregistrărilor la O.R.C. şi la  D.G.F.P. Neamţ, prezumţie care nu a fost înlăturată de recurentă, nici prin probele  efectuate la prima instanţă şi nici în recurs.

În consecinţă, primul motiv  de recurs nu este întemeiat.

Sub aspectul celui de-al doilea motiv de recurs, este lipsit de  relevanţă, împrejurarea că cele trei facturi ar fi fost pierdute sau nu de  chematul în garanţie sau au fost achiziţionate de o persoană necunoscută în numele acesteia.

În  cauză,  calitatea de document justificativ nu este  determinată de această împrejurare  ci, cum s-a  reţinut, de  caracterul fictiv al  operaţiunilor comerciale care se încearcă a  fi dovedite cu aceste facturi.

În ceea ce priveşte  critica  adusă hotărârii instanţei de  a disjunge  cererea de chemare în garanţie,  aceasta nu este fondată, instanţa de fond reţinând corect că răspunderea delictuală a unei  persoane  juridice de drept  privat  este în competenţa instanţei de drept comun şi  nu a instanţei de contencios  administrativ,  chiar dacă situaţia  de fapt care a influenţat sau determinat angajarea unei astfel de răspunderi ar constitui şi un element  circumstanţial care a fost avut în vedere la emiterea unui activ administrativ fiscal.

Referitor la cel de-al patrulea motiv de recurs, aşa cum s-a reţinut când s-a analizat primul motiv  de recurs, dispoziţiile art. 155 pct. 8 din Legea 571/2003 enumeră  doar elementele  de ordin  formal ale documentelor justificative, însă acestea  nu sunt suficiente în lipsa corespondentului dintre documentele invocate şi operaţiunea comercială pe care tind să o dovedească.

Decizia 814/24.11.2006

3.T.V.A. DREPT DE DEDUCERE. REALITATEA PRESTAŢIILOR. DOVADĂ.

Prin decizia 864/2006 s-a admis recursul şi s-a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că s-a anulat în parte actele administrativ fiscale contestate numai cu privire la suma de 174.535.375 lei reprezentând T.V.A. aferent cheltuielilor efectuate cu prestările de servicii de consultanţă comercială. Au fost menţinute celelalte dispoziţii. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că prin decizia de impunere nr. 5749 din 28 iulie 2005 emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P.  Bacău s-au stabilit  obligaţii fiscale suplimentare în  sarcina contribuabilului  S.C. R.L.SRL Bacău astfel :

1. T.V. A - în total 181.597.000 lei din care T.V.A.  aferentă cheltuielilor cu prestări de servicii de consultanţă comercială  şi control de calitate  nedeductibil fiscal în sumă de 174.535.375 lei, T.V.A. - aferentă cheltuielilor  de protocol nedeductibil fiscal în sumă de 4.580.046 lei şi T.V.A. fără document justificativ în sumă de 2.481.624 lei ;

2. impozit pe profit în sumă de 110.520.000 lei reprezentând  cheltuieli de deplasare nedeductibile fiscal, cheltuieli de  protocol nedeductibil şi cheltuieli de  servicii de consultanţă tot nedeductibil.

Decizia de impunere a fost întocmită în baza raportului de inspecţie fiscală din 27 iulie 2005.

Împotriva deciziei de impunere S.C.  R.L. S.R.L.  a formulat contestaţie la organul fiscal, iar prin decizia  nr. 263 din 18.10.2005 - A.N.A.F. - D.G.F.P. Bacău a  respins  contestaţia, reţinându-se legalitatea deciziei  de impunere, în esenţă pe considerentul că facturile de prestări servicii emise  de S.C. T. SRL  către S.C. R.L.nu are la bază documente justificative potrivit pct. 48 din H.G. 44/2004, respectiv situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, din care  să reiasă prestarea efectivă a  serviciilor, aşa încât acestea  sunt cheltuieli nedeductibile fiscal la calculul impozitului pe profit în conformitate cu prevederile art. 21 al. 4 lit. "m".

Prin cererea adresată Tribunalului Bacău şi  înregistrată sub nr. 8612/2005, S.C. "R.L." SRL a solicitat  anularea deciziei 263/2005 precum şi a deciziei de  impunere nr. 5749/2005.

Prin sentinţa civilă nr. 269 din 19 mai 2006,  Tribunalul Bacău a respins acţiunea, reţinând  că potrivit art. 48 cap II, H.G. 44/2004 pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management,  consultanţă, asistenţă sau alte prestări servicii trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv : serviciile  să fie efectiv prestate, să fie executate în baza  unui contract care trebuie să cuprindă unele menţiuni obligatorii "contribuabilul trebuie să dovedească  necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul  activităţilor desfăşurate iar prestarea efectivă a serviciilor  se justifică prin situaţii de lucrări, procese verbale de recepţie, rapoarte de lucrare, studiu de fezabilitate.

A reţinut instanţa de fond că deşi între  contestator şi S.C.  T. SRL  există încheiate două  contracte  de colaborare, privind prestarea de  către  S.C. T.  SRL de  servicii de asistenţă comercială şi de control a calităţii şi  cantităţii (ce presupune verificarea calităţii  şi culorii de tipărire, verificarea înscrisurilor  constatate, facturile emise de S.C.  "T." nu conţin documente justificative  cerute de lege care să  dovedească  prestarea efectivă a acestor servicii.

Instanţa a apreciat că serviciile nu au fost prestate  ci  doar s-au  întocmit acte fictive între părţi.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs S.C. "R.L." criticând soluţia ca nefiind legală şi temeinică, arătând că serviciile au fost prestate în baza a două contracte  de către  prestatorul S.C.  "T." SRL şi  au ca obiect servicii de asistenţă comercială şi economică şi servicii de  control a calităţii şi cantităţii, că a dovedit necesitatea  efectuării  cheltuielilor  deduse,  că cele două  contracte îndeplinesc  condiţiile  prevăzute de lege.

Invocă recurenta că instanţa a concluzionat greşit  că serviciile nu au fost prestate, solicitând  admiterea recursului, modificarea  sentinţei în sensul admiterii contestaţiei şi constatării  că suma de  174.535.375 lei TVA deductibili  trebuie avută în vedere la  rambursare.

Criticile pe care îşi întemeiază recurenta cererea se referă doar  la suma de 174.535.375 lei TVA, necontestând celelalte sume din decizia  de impunere (impozit pe profit şi  T.V.A. reprezentând  cheltuieli de protocol), aşa încât instanţa se va  limita la analiza legalităţii actelor administrativ fiscale doar cu privire la T.V.A.

S.C. "T." S.R.L. a formulat cerere de intervenţie, în interes alăturat, arătând  că cele două contracte îndeplinesc condiţiile legale,  că serviciile au fost prestate.

Analizând  recursul prin prisma criticilor formulate de recurentă, raportate la dispoziţiile legale, instanţa  apreciază că este întemeiat, pentru  considerentele ce urmează : 

Organul fiscal a reţinut că suma de  174.535.375 lei reprezintă TVA aferentă cheltuielilor cu prestări de servicii de consultanţă comercială şi control de calitate nedeductibile fiscal, reţinând că recurenta a  înregistrat suma de 534.061.692 lei T.V.A. deductibilă, însă doar 352.464.647 lei  era deductibilă.  S-a apreciat că nu sunt deductibile fiscal cheltuielile cu prestări de servicii fiind  incidente prevederile art. 21 lit. "m" şi art. 145 al. 3  Legea 571/2003, pct. 48, 51 din H.G. 44/2004,  reţinându-se  în fapt că deşi s-au încheiat contracte de  colaborare şi s-au emis facturi  nu exista alte  documente justificative care să ateste prestarea serviciilor de către S.C. "T." SRL.

În drept,  dreptul  de deducere este reglementat de art. 145 din Codul Fiscal. Astfel la al. 3 se prevede  "dacă bunurile şi serviciile  achiziţionate sunt destinate  utilizării în folosul operaţiunilor sale  taxabile, orice persoană  impozabilă  înregistrată ca prestator de T.V.A. are dreptul să deducă TVA datorată sau achitată, aferentă prestărilor de servicii care i-au fost prestate sau urmează să fie  prestate  de o altă  persoană  impozabilă".

Al. 12 al art. 145 din  codul fiscal stabileşte şi  condiţiile aplicabile recurentei pentru exercitarea dreptului la deducere. Astfel, bunurile  (în speţă serviciile) urmează  a fi folosite pentru operaţiuni cu drept  de deducere,  iar  o a doua condiţie  persoana impozabilă trebuie să deţină o factură fiscală sau alt document legal aprobat care justifică  suma T.V.A.

Art.  21 al. 4 lit. "m" pct. 4  din H.G. 44/2004 nu sunt incidente  în ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, textele invocate reglementând cheltuielile deductibile  pentru determinarea profilului impozabil, al. 4  reglementând cheltuielile ce nu sunt deductibile.

Interpretarea dată de  instanţa de fond  în sensul că dispoziţiile referitoare la  cheltuielile nedeductibile din capitalul ce reglementează  „calculul  profitului impozabil” ar fi aplicabile pentru  deducerea TVA este contrară dispoziţiilor legale.

Instanţa apreciază că suma de 174.535.375 lei (suma contestată de recurentă) reprezintă T.V.A. deductibilă aferentă  prestărilor de servicii pentru care societatea are încheiate contractele de colaborare nr. 101/2004 şi 102/2004 în baza cărora S.C.  „T.” S.R.L.  furnizează asistenţă comercială şi control  de calitate confecţionării etichetelor. Justificarea  deducerii s-a făcut cu documente legal aprobate , respectiv facturi fiscale. Dat fiind faptul că sunt  îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 145 al. 3 -  Legea 571/2003 cu art. 145 pct. 12 din aceiaşi lege, instanţa apreciază  că se impune reformarea sentinţei recurate.

Decizia 864/11.12.2006

IV. COMERCIAL

1. CONTRACT DE ANTREPRIZĂ. SUBANTREPRENOR. RĂSPUNDERE.

Prin decizia 838/2006 s-a admis recursul recurentei C.E.C. S.A. în contradictoriu cu intimata S.C. A.G. S.A. P. Neamţ, s-a modificat sentinţa recurată şi s-a admis contestaţia recurentei dispunându-se trecerea pe tabelul creditorilor cu suma de 1.470.714.729 lei în loc de 275.941.271 lei. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că la data de 22 martie 2005 creditoarea CEC SA Sucursala Piatra Neamţ a formulat cerere de admitere a creanţei în sumă de 1.470.714.729 lei.

A motivat creditoarea că a încheiat cu debitoarea contractul nr.10710/1998 de execuţie investiţie pentru noul sediu, că termenul de predare a construcţiei a fost de 12 luni de la semnarea contractului, că debitoarea nu a reuşit să respecte termenul de predare a lucrării, termenul fiind prelungit ulterior prin acte adiţionale până la 30.10.2004.

A mai arătat creditoarea că în baza art.6.7 şi 6.8 din  anexa 7d la contractul  de antrepriză, de la data termenului la care ar fi trebuit predată lucrarea se calculează penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi din întreaga valoare a lucrărilor efectuate, că în aceste condiţii debitoarea datorează până la deschiderea procedurii suma de 1.470.714.729 lei.

A solicitat creditoarea înscrierea pe tabelul creditorilor cu suma reprezentând penalităţile de întârziere calculate începând cu 30.10.2004 şi până la 14.01.2005.

În dovedire, creditoarea a anexat la dosar facturi fiscale, contractul de antrepriză, acte adiţionale de prelungire a termenului PIF, contractul de antrepriză, adrese comunicate antreprenorului.

La data de 19 mai 2005 debitoarea a formulat contestaţie la creanţa creditoarei CEC – SA Sucursala Piatra Neamţ.

A motivat debitoarea că, în calitate de antreprenor general a solicitat creditoarei completarea proiectului cu detaliile necesare continuării lucrărilor, că imposibilitatea continuării lucrărilor s-a datorat creditoarei care nu a comunicat proiectele privind sistematizarea verticală, racordurile apă, canalizare, gaz, instalaţiile interioare de antiefracţie şi antiincendiu şi modificarea proiectului la instalaţiile electrice, că în conformitate cu dispoziţiile art.1.8 din contract termenul de predare trebuia prelungit corespunzător cu perioada de stagnare datorată acestor cauze.

A arătat debitoarea că numai constructorul este îndreptăţit să calculeze penalităţi pentru întreruperea lucrărilor din vina beneficiarului.

Prin sentinţa civilă nr.966/F/14.04.2006 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr.1384F/2004 a fost admisă în parte contestaţia formulată de debitoarea SC A.A. SA la creanţa creditoarei CEC – Sucursala Piatra Neamţ şi a dispus înscrierea creanţei creditoarei în tabloul creditorilor cu suma de 27.594 lei (RON).

Pentru a pronunţa această sentinţă judecătorul sindic a reţinut următoarele :

Prin sentinţa civilă nr.537/F din 14 iulie 2005 pronunţată în dosarul de faliment nr.1385/F/2004, s-a admis în principiu contestaţia debitoarei la creanţa creditoarei CEC SA Sucursala Piatra Neamţ şi s-a admis în mod provizoriu la masa credală creanţa acestei creditoare.

S-a avut în vedere că pentru soluţionarea contestaţiei debitoarei şi stabilirea certitudinii creanţei creditoarei, respectiv a întinderii acesteia, este necesar ca un expert contabil să stabilească valoarea penalităţilor de întârziere de la 30.10.2004 la 14.01.2005 potrivit dispoziţiilor art.6,8 din Anexa nr.7d, respectiv 0,1% pe zi pentru întreaga valoare a obiectivului până la limita de 25% din valoarea cumulată a lucrărilor şi, un expert tehnic, să stabilească dacă obiectivele comunicate de debitoare investitorului, respectiv proiectele, planurile şi detaliile necesare executării obiectivului şi neemise în timp util de investitor au dus la prelungirea termenului de execuţie.

În cauză, expertul contabil şi expertul tehnic desemnaţi de instanţă au răspuns la obiectivele stabilite.

Aşa cum  rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic (f.132 – 133 vol.3 dosar), termenul de  execuţie a construcţiei nu a fost afectat de obiectivele comunicate de debitoare investitorului.

În funcţie de concluziile acestei expertize, instanţa a constatat că aparţine debitoarei culpa în neexecutarea la termen a obiectivului contractat, în cauză fiind incidente dispoziţiile art.6.7 şi 6.8 din anexa 7d la contractul de execuţie încheiat de părţi, sancţiunea plăţii penalităţilor fiind expres prevăzută. Cum însă părţile au prelungit în baza actului adiţional nr.3/26.09.2003 până la 30.10.2004  termenul de execuţie, la această dată a devenit scadentă obligaţia debitoarei, penalităţile neputând fi acordate anterior acestei date.

Avându-se în vedere că termenul de execuţie nu a fost prelungit potrivit art.5.8 din anexa nr.7d, respectiv stânjenirea activităţii nu s-a datorat cauzelor generate de investitor, debitoarea datorează penalităţi de întârziere în executare în sumă de 275.941.271 lei, conform raportului de expertiză contabilă (f.202 – 208 dosar vol.3).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea CEC – Sucursala Piatra Neamţ pentru următoarele motive:

- expertul a decis că penalităţile trebuie calculate doar la valoarea lucrărilor executate de antreprenor, nu la întreaga valoare a lucrărilor, inclusiv a celor executate de subantreprenori, interpretând eronat contractul de execuţie a investiţiei şi contractele de subantrepriză;

- beneficiarul are relaţie contractuală doar cu antreprenorul general, iar antreprenorul este răspunzător faţă de investitor pentru respectarea de către subantreprenorii săi a prevederilor şi obligaţiilor legale şi profesionale;

- decontarea unor lucrări s-a făcut de beneficiar direct către subantreprenor, doar în baza situaţiilor de lucrări vizate de antreprenorul general.

Curtea, analizând actele şi lucrările din dosar, sentinţa recurată, prin  prisma motivelor de recurs invocate, şi din oficiu, constată că recursul este fondat.

Între creditoarea CEC Sucursala Piatra Neamţ şi debitoarea SC A.A. SA s-a încheiat la data de 4.12.1998 un  contract de execuţie a investiţiei prin care debitoarea s-a obligat în calitate de antreprenor general să execute în totalitate lucrările de construcţii-montaj pentru obiectivul „sediu CEC – Sucursala Piatra Neamţ”. Durata de execuţie era de 12 luni.

În contract, la art.6 pct.6.7 şi 6.8 părţile au convenit ca antreprenorul să plătească penalităţi de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere calculate la întreaga valoare a obiectivului (situaţii decontate anterior cumulate cu situaţii în curs de decontare) pentru nefinalizarea lucrărilor la termen.

Prin acte adiţionale termenul de predare a lucrării a fost prelungit până la 30.10.2004.

Întrucât lucrarea nu a fost predată la termen, creditoarea a calculat penalităţi de întârziere de la 30.10.2004 până la data deschiderii procedurii la valoarea întregului obiectiv şi a solicitat să fie înscrisă cu această sumă în tabloul creditorilor debitoarei.

Judecătorul sindic a admis parţial creanţa, doar pentru valoarea lucrărilor executate efectiv de debitoare, fără TVA.

Soluţia pronunţată de judecătorul sindic nu este corectă.

Antreprenorul avea obligaţia de a realiza întregul obiectiv. Antreprenorul a încheiat 2 contracte de subantrepriză prin care a încredinţat părţi din lucrare unor subantreprenori. În aceste 2 contracte părţi sunt antreprenorul şi subantreprenorul. Creditoarea, ca beneficiar al investiţiei nu este parte în contract şi nu are un raport juridic direct cu subantreprenorii. Numai antreprenorul este obligat direct către beneficiar. Împrejurarea că valoarea lucrărilor efectuate de către subantreprenori le-a fost decontată direct de către beneficiar, nu schimbă raporturile dintre părţi. Beneficiarul nu a făcut decât să ia act de convenţia încheiată între antreprenor şi subantreprenor prin care au convenit ca plata să se facă direct de către beneficiar.

Pe de o parte, antreprenorul era obligat direct către beneficiarul investiţiei să-i predea întregul obiectiv, aşa cum rezultă din contractul de executare a investiţiei şi din contractele de subantrepriză, iar pe de altă parte în contract părţile au convenit ca penalităţile să se calculeze la întreaga valoare a obiectivului şi nu la partea realizată efectiv de antreprenor, astfel încât valoarea la care se calculează penalităţile este valoarea întregului obiectiv, care însumează valoarea lucrărilor realizate efectiv de antreprenor şi valoarea lucrărilor realizate de subantreprenori.

În ceea ce priveşte valoarea obiectivului, expertul a reţinut un  număr de 26 facturi întocmite de antreprenor şi cei 2 subantreprenori, în valoare totală de 12.650.565.728, însă la dosar există un număr de 72 facturi. Prin urmare valoarea întregului obiectiv nu este cea reţinută de expert, ci de 19.351.509.585 lei.  La această valoare urmează să fie calculate penalităţile.

Decizia 838/05.12.2006

2. CONCILIERE DIRECTĂ. DOVADA. LIPSA CONCILIERII. CONSECINŢE

Prin decizia 144/2006 s-a admis apelul şi s-a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că s-a respins acţiunea ca prematur introdusă. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr.5210 din 12.07.2005 pe rolul Tribunalului Bacău reclamanta S.C. „B.” S.A: Bacău a chemat în judecată pe pârâţii P.T., . şi D. Io. pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi la plata contravalorii lucrărilor de renovare şi modernizare la Vila Garofiţa, imobil situat în localitatea Slănic Moldova, în valoare de 110.000 RON, acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea sumei.

Prin sentinţa civilă nr.648 din 1.06.2006 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a admis acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii să plătească suma de 982.474,067 RON contravaloare lucrări construcţii şi s-a dispus instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului fiind obligaţi pârâţii la plata sumei de 17.194 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu a fost construit în 1931, a fost trecut în administrarea Consiliului Popular Slănic Moldova, în 1981 a fost dat în folosinţa Trustului de Construcţii Bacău, prin sentinţa 5095/7.10.1999 pronunţată de Judecătoria Suceava reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să lase părţilor în deplină proprietate şi posesie Vila Garofiţa, situată în localitatea Slănic Moldova, prin aceeaşi sentinţă fiind respins capătul de cerere privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Instanţa de fond a reţinut că lucrările de îmbunătăţire şi modernizare a imobilului au fost stabilite prin expertiză tehnică.

Împotriva acestei sentinţe a formulat au formulat apel pârâţii solicitând schimbarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca fiind nefondată.

Ca motive de apel se invocă:

- încălcarea art.261 Cod procedură civilă în sensul că în hotărârea atacată nu se regăseşte nici o motivare din care să rezulte considerentele pentru care au fost respinse apărările invocate prin întâmpinare, cu referire la practica judiciară potrivit căreia judecătorii sunt datori să arate motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor

- reclamanta-intimată în calitate de detentor precar nu poate pretinde de la apelanţi contravaloarea pretinselor lucrări efectuate la imobilul în litigiu, autorul apelanţilor fiind deposedat în mod nelegal de proprietate începând cu data de 12.04.1948 până în momentul restituirii, respectiv 12 iulie 2005 când a fost pus în posesie de executorul judecătoresc.

Apelanţii au invocat la termenul de astăzi faptul că nu s-a îndeplinit procedura concilierii aşa încât acţiunea trebuia respinsă ca prematur introdusă. Intimata prin apărător a arătat că această excepţie nu a fost invocată la fond şi în consecinţă nu ar putea fi invocată în apel nefiind de ordine publică iar în măsura în care s-ar trece peste această apărare consideră că procedura concilierii a fost realizată prin procesul verbal de executare.

Având a se pronunţa asupra excepţiei invocate de apelanţi prin apărător curtea de apel reţine:

În fapt – Acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în pretenţii calificată ca fiind comercială dat fiind faptul că una din părţi are calitatea de comerciant. Obiectul acţiunii constă în obligarea pârâţilor la plata unei sume de bani ce reprezintă contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de reclamantă la un imobil ce a fost restituit pârâţilor.

În drept. Potrivit art.7201 Cod procedură civilă în litigiile comerciale având ca obiect plata unei sume de bani, reclamantul este obligat, în prealabil, să încerce concilierea directă potrivit modalităţii şi în termenele prevăzute în text, din conţinutul acestuia rezultând caracterul imperativ al concilierii.

Dat fiind caracterul imperativ al acestei proceduri, neîndeplinirea acesteia poate fi invocată oricând, apărând ca o excepţie de ordine publică. Este adevărat că modalitatea şi termenele  în care se realizează procedura concilierii pot constitui cauze de nulitate relativă în funcţie de vătămarea adusă părţii care o invocă însă în cauză procedura concilierii nu s-a realizat deloc.

Procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc, înscris la care face referire intimata, nu conţine nici un element referitor la obligaţia de plată a sumei de bani (fila 56 dosar fond) ci reprezintă un proces verbal de punere în posesie nefăcând dovada concilierii.

Legiuitorul a înţeles să reglementeze procedura concilierii ca o condiţie prealabilă, aşa încât nici părţile, nici instanţa nu pot trece peste caracterul imperativ al dispoziţiilor art.7201 Cod procedură civilă.

Decizia 144/12 Decembrie 2006

3.EMITEREA CECULUI. GIR ÎN ALB. EROAREA OBSTACOL. CAPACITATE PROCESUALĂ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ sub nr. 3717/28.04.2005, reclamantul C.A.a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii – Direcţia Silvică Suceava, S.C.  „P.A.M” S.R.,L. Poiana Teiului, S.C.  G. F. SRL  BACĂU şi Banca  „Ion Tiriac” Piatra Neamţ, constatarea nulităţii filei cec seria BB nr. 30600030073,  invocând – în motivare – faptul că a fost indus  în eroare atunci când a semnat şi a pus ştampila  la rubrica „girant”.

Prin sentinţa civilă nr. 2798/11 iulie 2005, Judecătoria Piatra Neamţ şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea  Tribunalului Neamţ, instanţă la care cauza a fost  înregistrată sub nr. 1089/2005.

Constatându-se că pe rolul instanţei se află o cerere  cu acelaşi obiect, promovată de Direcţia Silvică Suceava, tribunalul a dispus conexarea celor două cereri.

Prin sentinţa civilă nr. 186/07 martie 2006, pronunţată în dosarul nr. 1089/2005, Tribunalul Neamţ a respins acţiunea principală şi acţiunea conexă, ca nefondate.

În motivarea acestei soluţii s-au reţinut  următoarele aspecte : 

Fila cec seria BB nr. 30600030073 a făcut parte din carnetul de file cec eliberat de Banca Comercială „Ion Ţiriac” SA – Sucursala Piatra Neamţ sub semnătura şi ştampila AF  C. V. POIANA TEIULUI, la  data de 28 august 2001.

La data de 11.09.2003 această filă cec a fost emisă de SC P. A.M.SRL Poiana teiului (care-l are ca administrator pe C. V.), ca o consecinţă a relaţiilor comerciale derulate între cele  două societăţi. Deşi, aşa  cum susţine trasul Banca Comercială „Ion Ţiriac” SA Piatra Neamţ, titularul carnetului de file  CEC (AF Curcă  Vasile) din care face parte  şi titlul contestat prin cererile de  faţă, se afla în interdicţie bancară, ca urmare a emiterii unor cecuri fără  acoperire,  acest aspect nu este în măsură să-i afecteze valabilitatea.

Conform art. 3 al. 2 teza II din Legea 59/1934 : „Titlul emis fără observarea acestor condiţii valorează totuşi ca CEC”.

Întrucât iniţial nu a fost trecut numele beneficiarului, fila CEC are  statutul juridic de  CEC  la purtător, conform art. 5 al. 6 din Legea 59/1934, fiind girată de Direcţia Silvică Suceava – Ocolul  Silvic Broşteni, cu respectarea prevederilor legale (art. 15)  pe dosul cecului. Fiind vorba de girul unui CEC la purtător, acesta a căpătat  caracterul unui gir în alb, situaţie prevăzută de Legea 59/1934 (art. 16 al. 4).

Susţinerile reclamantului C.A.indicate prin precizările ulterioare, referitoare la faptul că solicitarea de constatare a nulităţii absolute are ca principal temei dreptul comun şi nu Legea 59/1934, au fost înlăturate.  Nu poate fi făcută abstracţie de prevederile legii speciale, întrucât atât condiţiile de formă cât şi cele de fond trebuie analizate în primul rând prin prisma acesteia. Eroarea  arătată de reclamantul C.A, nu a fost reţinută  de prima instanţă. Simplele afirmaţii formulate numai cu intenţia de a justifica  un motiv de nulitate absolută nu sunt şi suficiente pentru a-l certifica. S-a  reţinut că reclamantul C.A.nu a putut dovedi modalitatea în care a fost dus în eroare de administratorul SC „P. A.m.” SRL. Mai  mult decât atât, acesta a formulat apărări care nu au nici  o legătură cu acţiunea, indicând drept împrejurare credibilă o situaţie de forţă majoră, respectiv inundaţiile de pe râul Bistriţa, produse în  noaptea de 31.12.2002/01.01.2003 şi care ar fi afectat pe  S.C. P.A.M. SRL, în condiţiile în care cec a cărei nulitate  absolută se solicită a se constatata  a fost emisă după 9 (nouă) luni de zile, respectiv la data de 11 septembrie 2003.

A mai reţinut instanţa de fond că, aspectele evidenţiate de reclamantul C.A. din acţiunea principală şi Direcţia Silvică Suceava – titulara cererii conexe, au fost analizate sub o formă sau alta şi cu ocazia soluţionării altor acţiuni deduse judecăţii, respectiv :  opoziţie la  executare, contestaţie la executare şi revizuire, prin pronunţarea sentinţei civile nr. 3071 din 09.09.2004  de Judecătoria Piatra Neamţ, sentinţei civile nr. 678/17.02.2005 de Judecătoria Piatra Neamţ şi  sentinţa civilă nr. 621/15.02.2005 de Judecătoria Piatra Neamţ.

Având în vedere cele arătate mai sus, a constatat că fila CEC  a cărei nulitate absolută se cere prin acţiunea principală şi  cererea conexă a fost emisă cu respectarea tuturor  dispoziţiilor legale imperative, fără a urmări inducerea în eroare a  vreunei  persoane, fiind o consecinţă firească a relaţiilor comerciale  derulate  între părţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C. A. şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva – Direcţia Silvică Suceava. În motivarea apelurilor  s-au reluat argumentele şi dovezile invocate la instanţa de fond.

Astfel, ambii apelanţi au relatat împrejurările în care  a fost completat cecul, în sensul că între Direcţia Silvică Suceava – Ocolul  Silvic Broşteni şi SC P. A. M.SRL  s-au încheiat contracte pentru achiziţie  de material lemnos, că administratorul firmei – Curcă Vasile a prezentat ocolului o filă cec în  care nu era completată suma şi beneficiarul,  iar ulterior a  solicitat că plata datoriei de  140.324.000 lei să fie făcută de S.,C. G., societate care, în schimbul plăţii, a solicitat  remiterea filei cec şi girarea acesteia de către  Ocolul Silvic Broşteni; că ulterior SC G.  SRL a completat, cu rea – credinţă suma de  1.300.000.000 lei, după care a depus-o spre plată la Banca Comercială „Ion Ţiriac”, care a refuzat  plata.

Apelantul – reclamant C.A. a mai invocat  nulitatea hotărârii instanţei de fond, motivat de faptul  că aceasta nu a analizat temeinic acţiunea cu  care a fost investită şi nu s-a pronunţat asupra  aspectelor de fapt şi de drept invocate.

A mai susţinut apelantul că hotărârea atacată este nu numai nelegală şi netemeinică, dar şi contradictorie, întrucât instanţa de fond a făcut  o analiză a elementelor de validitate ale  filei cec în baza legii speciale, considerând  că s-a  invocat eroarea ca mijloc de probă şi a omis să analizeze acţiunea în raport de  temeiul juridic invocat de reclamant prin acţiune.

Apelanta – reclamantă Regia Naţională a Pădurilor „Romsilva” – Direcţia Silvică Suceava a invocat, în motivarea apelului, aceleaşi aspecte privind împrejurările în care a fost  completat cecul, invocând în plus  şi faptul că Ocolul Silvic Broşteni nu are  personalitate juridică, ceea ce atrage nulitatea  girului, precum şi faptul că Direcţia Silvică Suceava  nu are calitate de debitor al S.C. „G.” SRL (aspecte invocate şi de celălalt apelant).

Intimata – pârâtă S.C. „G.” SRL a depus la dosar  întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelurilor formulate, invocând, în primul rând  excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Direcţiei Silvice Suceava, întrucât  aceasta nu are personalitate  juridică, iar în subsidiar, lipsa calităţii de reprezentant  a Direcţiei Silvice Suceava, care ar avea dreptul de a  reprezenta Regia Naţională a Pădurilor  „Romsilva” numai în raza teritorială a judeţului Suceava.

Pe fondul cauzei, intimata – pârâtă a solicitat  respingerea apelurilor pentru aceleaşi argumente invocate  în faţa instanţei de fond.

Excepţiile invocate de intimată, privind lipsa  capacităţii de folosinţă şi lipsa calităţii de reprezentant  a Direcţiei Silvice Suceava sunt neîntemeiate,  întrucât potrivit art. 9 al. 2 din Regulamentul de  organizare şi funcţionare a Regiei Naţionale a Pădurilor „Romsilva” – „directorii şi consilierii juridici ai unităţilor fără personalitate  juridică din structura  Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi”.

În temeiul acestui text, reclamanta – Regia Naţională a Pădurilor – Direcţia Silvică Suceava are capacitatea de a sta ca  parte în proces şi poate reprezenta interesele  regiei în faţa oricărei instanţe de judecată, atât timp cât chestiunea în litigiu  a apărut în raza sa de activitate.

Analizând ambele apeluri declarate în cauză, în raport de actele şi lucrările dosarului, curtea  constată următoarele :

Apelantul C.A. a invocat, în primul rând nulitatea hotărârii atacate, pe motiv că instanţa de fond  nu s-ar fi pronunţat cu privire la aspectele de  fapt şi de drept invocate în acţiune, nu ar fi  analizat probele administrate în cauză şi nu ar fi motivat în fapt şi în drept  hotărârea.

Susţinerile apelantului nu se verifică.

Instanţa de fond a analizat acţiunea reclamantului, pe aspectele de fapt şi de drept invocate, făcând  referire şi la completarea la acţiune,  după cum a avut în vedere şi probele invocate  de părţi în sprijinul poziţiei lor, hotărârea  fiind motivată temeinic, în raport de toate aceste aspecte.

Trebuie precizat, în acest sens, că precizările reclamantului, care a invocat cesiunea de creanţă drept operaţiune juridică prin care s-a realizat girarea cecului, au fost apreciate de instanţa de fond ca neîntemeiate şi, în consecinţă, înlăturate, cu motivarea că  faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, pretenţiile reclamantului nu pot fi examinate  decât  în raport de prevederile legii speciale, care este Legea 59/1934 şi nu prin prisma dreptului comun.

În ce priveşte probatoriul invocat de reclamant în sprijinul poziţiei sale, cu referire  specială la hotărârile instanţei penale, instanţa de fond  a înlăturat aceste probe  în mod implicit,  cantonându-se la prevederile legii speciale, în raport  de care a examinat şi soluţionat acţiunea.

Poziţia instanţei de fond, sub acest aspect, este justificată, cu atât mai mult cu cât actele  invocate, emanând de la parchet sau  de la instanţa penală nu au autoritate de  lucru judecat în faţa instanţei civile, decât  în ceea ce priveşte existenţa  faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia (conform art. 22 Cod procedură penală).

Ca urmare, susţinerile apelantului, vizând nulitatea hotărârii atacate sunt nefondate, dincolo de faptul că  pretinsele omisiuni invocate nu sunt sancţionate de lege cu nulitatea hotărârii, instanţa de  apel având posibilitatea  de a corecta eventualele omisiuni sau erori ale hotărârii atacate, în  virtutea  caracterului devolutiv al apelului.

Pe fondul cauzei, în urma examinării probelor administrate şi a susţinerilor părţilor, curtea  reţine următoarele :

În speţă s-a solicitat constatarea nulităţii unui cec, titlu de valoare reglementat de  Legea 59/1934, instanţa de fond statuând în mod corect, atât asupra situaţiei de fapt, cât şi a temeiului juridic al acţiunii.

Nu poate fi reţinut punctul de vedere al apelantului – reclamant, în sensul că dispoziţiile art. 14 din Legea  59/1034 trebuie să se raporteze la art. 1391 şi 1397 Cod civil, care reglementează cesiunea de creanţă. Cesiunea de creanţă este un contract prin care un creditor transmite dreptul său de creanţă,  cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, altei  persoane. Contractul de cesiune de creanţă trebuie  să îndeplinească toate condiţiile de validitate  impuse de lege, în primul rând sub aspectul  obiectului, care trebuie să fie  determinat.

Ori în speţă este  în discuţie un cec, care la momentul emiterii nu avea completată suma  de plată după cum susţine chiar apelantul şi care nu poate fi examinat decât  în raport de dispoziţiile Legii 59/1934.

Nefiind trecut  numele beneficiarului, fila cec a căpătat statutul de cec la purtător (potrivit  art. 5 al. 6 din Legea 59/1934), iar girul aplicat de  apelantul reclamant are caracterul unui gir în alb,  situaţie prevăzută de art. 16 al. 4 din legea 59/1934.

În aceste condiţii, nu pot fi avute în vedere reglementările generale, privind cesiunea de creanţă, aşa cum susţine apelantul, întrucât Legea 59/1934 este lege specială, ce se aplică cu prioritate.

Ca urmare, nu poate fi pusă în discuţie eroarea  abstacol la girarea cecului în alb, întrucât  această operaţiune a avut loc, aşa cum s-a arătat, în condiţiile Legii 59/1934.

Ambii apelanţi au invocat lipsa mandatului  contabilului C.A. de a gira cecul  şi lipsa personalităţii  juridice a Ocolului Silvic  Broşteni a cărui ştampilă apare  pe cec.

Girarea unei file cec este un fapt de comerţ, conform art. 3 pct. 14 Cod comercial. În speţă, apelantul  C.A. a semnat şi ştampilat fila  cec, acţionând ca prepus al Direcţiei  Silvice.

În aceste condiţii, intimata – pârâtă nu avea obligaţia de a verifica mandatul prepusului, iar lipsa unei împuterniciri în acest sens nu i-ar putea fi opozabilă.

În ceea ce priveşte reaua – credinţă a intimatei S.C. „G.” S.R.l. la completarea filei cec, trebuie arătat  că potrivit art. 14 din Legea 59/1934, „dacă un cec necompletat la emitere a fost completat fără a ţine seama de înţelegerile intervenite,  neobservarea acestor  înţelegeri nu poate fi opusă posesorului, afară numai dacă acesta a dobândit  cecul cu rea – credinţă, sau dacă posesorul a săvârşit o greşeală gravă în dobândirea cecului”. 

Cum în speţă nu s-a dovedit nici una din aceste  situaţii, privind  reaua – credinţă a posesorului cecului, chiar dacă fila cec ar fi completată cu o altă sumă decât cea  pentru care s-a girat, acest aspect nu poate fi  imputat intimatei – pârâte.

În ceea ce priveşte anularea filei cec de către bancă, acesta nu poate constitui un motiv  de nulitate a titlului de valoare, întrucât art. 3 al. 2 din Legea 59/1934 statuează : „Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la trans . . . Titlul emis fără observarea acestor convenţii valorează totuşi ca cec”.

Ca urmare, faptul că S.C. „P.A.M” SRL a emis cecul fără autorizarea trasului, nu atrage  lipsa efectelor juridice pentru fila cec.

Decizia 122/02.11.2006

2

Domenii speta

Spete similare