Revendicare. despăgubiri civile. buna credinţă.

REVENDICARE. DESPĂGUBIRI CIVILE. BUNA

CREDINŢĂ.

Lipsa de folosinţă a terenului constituie un capăt de

cerere accesoriu celui ce vizează revendicarea şi urmează soarta

acestuia.

Cum acţiunea principală a fost respinsă, se impunea a fi

respins şi capătul de cerere privind lipsa de folosinţă, din moment

ce nu a fost dovedită una din condiţiile prevăzute de art.480

Cod civil, respectiv posesia nelegitimă a pârâtului.

Acţiunea posesorie formulată anterior de acelaşi

reclamant împotriva aceluiaşi pârât a fost respinsă, iar potrivit

dispoziţiilor art.485 Cod civil, posesorul de bună-credinţă

câştigă proprietatea fructelor.

(Decizia civilă nr.633/R din 4 noiembrie

2004 a Curţii de Apel Piteşti).

Prin sentinţa civilă nr.1607 din 28 octombrie 2002, Judecătoria

Curtea de Argeş a respins ca nedovedită acţiunea  reclamantului având ca

obiect revendicare şi plata despăgubirilor civile reprezentând lipsa de folosinţă

a terenurilor, începând cu aprilie 2000 până în prezent.

Apelul reclamantului prin care era criticată sentinţa pentru

nelegalitate şi netemeinicie, a fost admis de Tribunalul Argeş prin decizia

civilă nr.191 din 24 februarie 2004, cu consecinţa schimbării sentinţei în

sensul admiterii în parte a acţiunii şi a obligării pârâtului să plătească

reclamantului contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pe anul 2001,

menţinându-se în rest sentinţa.

În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut, după

suplimentarea probelor în apel, că părţile s-au mai judecat într-o acţiune

posesorie ce a fost respinsă, litigiu în care s-a stabilit că pârâtul a ocupat în

anul 2001 terenul reclamantului cu rea-credinţă, întrucât  la acea dată se afla în

litigiu cu reclamantul şi, astfel, se impune să-i plătească lipsa de folosinţă pe

acest an.

Pârâtul a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9

Cod procedură civilă, susţinând în esenţă în dezvoltarea recursului, că în mod

greşit a fost obligat la plata lipsei de folosinţă a terenului, întrucât această

cerere este accesorie revendicării, care a fost respinsă şi, ca o consecinţă, se

impunea şi respingerea acestui capăt de acţiune.

Recursul pârâtului a fost admis de Curtea de Apel Piteşti prin

decizia civilă nr.633/R din 4 noiembrie 2004, iar decizia a fost modificată în

sensul respingerii şi a capătului de cerere privind despăgubirile civile şi

înlăturată obligaţia recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, fiind

menţinută în rest decizia.

Instanţa de recurs a reţinut în considerente că principalul capăt

de cerere al acţiunii l-a constituit revendicarea unei suprafeţe de teren,

totodată, solicitându-se şi obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă pentru

teren, începând cu luna aprilie 2000.

Lipsa de folosinţă a terenului constituie un capăt de cerere

accesoriu celui principal ce vizează revendicarea şi urmează soarta acestuia.

Cum acţiunea în revendicare a fost respinsă, reţinându-se că

titlurile de proprietate ale părţilor nu se suprapun şi pârâtul nu ocupă nici o

suprafaţă de teren din proprietatea reclamantului, se impunea a fi respins şi

capătul de cerere privind lipsa de folosinţă, din moment ce nu a fost dovedită

una din condiţiile prevăzute de art.480 Cod civil, respectiv posesia nelegitimă

a pârâtului.

De altfel, acţiunea posesorie formulată anterior de acelaşi

reclamant împotriva aceluiaşi pârât a fost respinsă, iar potrivit dispoziţiilor

art.485 Cod civil, posesorul de bună-credinţă câştigă proprietatea fructelor,

dator fiind a înapoia fructele doar cel de rea-credinţă.

În consecinţă, recursul a fost admis în temeiul art.312 alin.1 şi 3 Cod

procedură civilă, raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, pronunţându-

se soluţia mai sus rezumată.

Domenii speta

Spete similare