Încălcarea principiilor obligatorii privind derularea cercetării judecătoreşti de către instanţa de fond. Consecinţe.

Încălcarea principiilor obligatorii privind derularea cercetării judecătoreşti de către instanţa de fond. Consecinţe.

Prezumţia de nevinovăţie instituită de art. 66 C. pr. pen. şi obligaţia pentru organele de anchetă pentru a proba şi dovedi vinovăţia unei persoane, atunci când aduc procesul în faţa instanţei de judecată, o obliga pe aceasta din urmă ca, odată învestită, să stabilească adevărul în cauză prin toate mijloacele de probă pe care legea le recunoaşte, astfel încât să nu existe nici un dubiu cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane învinuite de comiterea unei fapte penale.

Multitudinea neconcordanţelor constatate, a numărului mare de persoane ce se impun a fi reaudiate au condus instanţa de control judiciar la concluzia că administrarea acestor probe în faţa ei ar echivala cu o redezbatere a întregului fond al cauzei şi ar înfrânge rolul principal pe care curţile de apel îl au stabilit prin lege, acela de instanţe de control judiciar pentru că altfel, caracterul devolutiv al apelului ar primi valenţe neavute în vedere de textul de lege.

În speţa de faţă se poate astfel aprecia că instanţa de fond a încălcat grav principiile obligatorii privind derularea cercetării judecătoreşti, afectând fondul cauzei şi dreptul participanţilor la proces vizând asigurarea garanţiilor unui proces echitabil şi a dreptului la apărare, atât al inculpatului, cât şi al victimei.

Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, decizia nr. 253/A din 6 iulie 2005

Prin sentinţa penală nr. 94 din 12 mai 2005, Tribunalul Caraş-Severin în urma schimbării încadrării juridice a faptei din art. 197 alin. 3 teza I C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen. în art. 197 alin.3 teza I C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen. a condamnat pe inculpatul N.N. la 12ani închisoare.

În baza art. 14, 17 alin. 1 şi 346 alin. 1 C. pr. pen. a obligat inculpatul să plătească părţii vătămate Ş.A., suma de 80.000.000 lei daune morale.

Instanţa de fond a reţinut că în data de 17 ianuarie 2004, în jurul orelor 18,00, partea vătămată Ş.A.  intenţiona să se deplaseze de la domiciliu într-un alt cartier al municipiului C., unde mama sa desfăşura o activitate comercială. Ajunsă în staţia de taximetre, întrucât nu era staţionat nici un taximetru, a aşteptat să sosească un taxi sau un alt mijloc de transport în comun. La un moment dat dintr-un autoturism OLTCIT parcat în zona respectivă, o persoană de sex masculin,  mai în vârstă i-a propus victimei să o transporte la destinaţia dorită. Deşi iniţial Ş.A. a refuzat, la insistenţele şoferului a acceptat propunerea acestuia, întrucât datorită vârstei înaintate, acesta i-a inspirat încredere.

Victima s-a urcat pe bancheta din spate a autoturismului, şoferul începând deplasarea spre locul indicat de către partea vătămată.

Pe timpul parcursului, şoferul – identificat în persoana inculpatului N.N.  i-a propus părţii vătămate să întreţină acte sexuale, partea vătămată refuzând.

Insensibil la rugăminţile părţii vătămate, inculpatul a ameninţat-o cu moartea.

Deşi partea vătămată a folosit diverse metode pentru a reuşi să coboare din maşină, inculpatul a oprit doar după ce a intrat cu autoturismul pe un drum de ţară, necirculat. În momentul imediat următor a trecut pe bancheta din spate a autoturismului, încercând să întreţină relaţii sexuale cu aceasta, ceea ce s-a şi întâmplat reuşind deflorarea acesteia prin acte perverse.

În conformitate cu raportul de constatare medico-legală nr. A/8/20.01.2004, întocmit de Serviciul judeţean de medicină legală Caraş-Severin, partea vătămată  Ş.A. de 14 ani, a prezentat leziuni traumatice ce au putut fi produse la data de 17 ianuarie 2004, prin lovirea cu sau de un corp contondent şi de asemenea a prezentat o deflorare recentă, ce poate avea  vechimea din data de 17 ianuarie 2004 şi care a putut fi produsă prin introducerea unui deget în vagin, de către o altă persoană.

Autorul acestei infracţiuni a fost identificat în persoana inculpatului N.N.  în urma recunoaşterilor din grup efectuate atât de către partea vătămată cât şi de martorii care au fost alături de aceasta în momentul în care s-a urcat în autoturismul inculpatului.

Pe parcursul urmăririi penale inculpatul a avut o atitudine oscilantă, prezentând diferite versiuni cu privire la prezenţa sa, la data şi ora indicată de către partea vătămată ca fiind momentul săvârşirii faptei.

Din conţinutul expertizei biocriminalistice efectuate în cauză a rezultat că pe  husa automobilului  inculpatului şi pe chiloţii victimei s-au găsit pete de spermă aparţinând unei persoane cu grupa de sânge ABIV.

Inculpatul a fost supus unei expertize medico-legale din care a rezultat că acesta are grupa de sânge AII. Instanţa a dispus efectuarea unei expertize ADN pentru clarificarea acestor aspecte, dar din conţinutul adresei nr. 2946/03 mai 2005, întocmită de Institutul de Medicină Legală Timişoara, a rezultat că este imposibilă efectuarea expertizei ADN ca urmare a lipsei materialului biologic, întrucât porţiuni din corpurile delicte care conţineau probele biologice au fost decupate în scopul efectuării expertizei biocriminalistice.

Cu privire la neconcordanţa dintre grupa de sânge a inculpatului (care are AII) şi  petele de spermă  găsite pe husa autoturismului inculpatului şi pe chiloţii victimei(ABIV), tribunalul a reţinut că din întreg probatoriul administrat în cauză nu rezultă că inculpatul ar fi împrumutat maşina sa unei alte persoane, care să fi săvârşit fapta.

În aceste condiţii şi având în vedere declaraţia soţiei inculpatului, dată în faţa organelor de urmărire penală, care arată că a găsit în portiera din dreapta a maşinii inculpatului o cutie de carton cu 5 sau 10 prezervative folosite instanţa a concluzionat că inculpatul, în mod deliberat s-a folosit de lichidul seminal al altei persoane, pe care l-a împrăştiat pe husa autoturismului şi pe chiloţii părţii vătămate, pentru inducerea în eroare a organelor de cercetare penală.

Această concluzie a fost întărită şi de declaraţia părţii vătămate, care a arătat că inculpatul nu a ejaculat în momentul săvârşirii faptei, folosind prezervativ, iar penetrarea a făcut-o cu degetul, aspect care rezultă şi din  concluziile expertizei medico-legale efectuate în cauză.

Din analiza fişei de cazier a inculpatului, rezultă că acesta a mai fost condamnat anterior la 6 ani închisoare în  baza sentinţei penale nr. 159/1999 a Judecătoriei Reşiţa, pentru săvârşirea aceluiaşi tip de infracţiune, respectiv viol prevăzută de art. 197 alin.1 C. pen.

Fapta săvârşită de inculpatul N.N. de a întreţine acte sexuale de orice natură cu partea vătămată Ş.A. de 14 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. 3 teza 1 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen.

Având în  vedere dispoziţiile art. 72 C. pen., gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului N.N. şi modalitatea de individualizare a pedepsei, tribunalul a procedat la schimbarea încadrării juridice din art. 197 alin. 3 teza 1 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen., în art. 197 alin. 3 teza 1 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen., condamnându-l pe acesta la 12 ani închisoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, invocând nevinovăţia lui, în sensul că nu el a comis această faptă, întrucât se afla la domiciliul lui, aşa cum au declarat unii martori propuşi de el în apărare, iar pe de altă parte, a susţinut că faptele reclamate de partea vătămată nu pot constitui, de principiu, infracţiunea de viol.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate  de inculpat, a probelor administrate, cât şi din oficiu conform art. 371 C. pr. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, instanţa constată apelul întemeiat, însă pentru alte motive.

Curtea a reţinut că la dosarul cauzei, prima instanţă a administrat un vast material probator, constând atât în depoziţii de martori cât şi în expertize  medico-legale şi constatări, privind urmele lăsate pe husa banchetei din spate a autoturismului, afirmativ condus de inculpat la momentul faptei reclamate de partea vătămată şi pe chilotul purtat de aceasta la momentul faptei reclamate de ea, a firelor de păr identificate pe acea husă, grupa de sânge a inculpatului şi a părţii vătămate, cât şi în încercarea de efectuare a ADN-ului în legătură cu urmele de mai sus.

Cu toate acestea, deşi erau evidente unele aspecte controversate cât şi multe neconcordanţe între declaraţiile date de partea vătămată ori de unii dintre martorii audiaţi, instanţa de fond nu le-a elucidat, lăsând astfel loc unor suspiciuni.

Astfel, deşi în faţa instanţei de judecată partea vătămată a făcut unele completări ale declaraţiei ei iniţiale, pe care o dăduse în faza de cercetare şi urmărire penală, în sensul că l-a văzut pe inculpat că a folosit un prezervativ ud, pe care apoi ea l-a şi simţit în timp ce opunea rezistenţă inculpatului, instanţa nu a  întrebat-o pe partea vătămată pentru ce considerente nu a făcut această declaraţie şi la urmărirea penală, cu atât mai mult cu cât viza un aspect deosebit de important în derularea acesteia. Tot în legătură cu declaraţia părţii vătămate, având în vedere unele neconcordanţe dintre declaraţiile ei şi susţinerile inculpatului privind bordul maşinii, culoarea acestuia, existenţa sau nu a unor abţibilduri, ori cu privire la derularea actului sexual – în varianta  susţinută de partea vătămată, în sensul că a fost vorba despre o penetrare cu degetul, ori şi cu degetul şi cu organul genital masculin, instanţa nu a clarificat aceste inadvertenţe pentru a stabili adevărul în cauză şi în raport de aceasta, încadrarea juridică a faptei. Pentru că încă în timpul cercetării judecătoreşti, inculpatul a arătat că există neconcordanţe între raportul de la Spitalul Municipal Caransebeş şi concluziile medicului legist, primul consemnând în registru că minora nu este deflorată, pe când în raportul medicului legist se susţine că a fost vorba despre o deflorare, instanţa nu a lămurit suficient acest aspect prin toate modalităţile pe care legea i le pune la dispoziţie, spre a nu exista nici un dubiu.

De asemenea, deşi s-a depus o copie după declaraţia dată de soţia inculpatului în  faţa Parchetului, prin care aceasta vorbea despre găsirea de către ea, în portiera dreaptă a autoturismului folosit de inculpat – după ce ea a luat autoturismul din faţa Poliţiei, ulterior arestării inculpatului – a unei cutii în care se aflau prezervative folosite, nu s-au solicitat relaţii de la parchet privind mersul cercetărilor în această cauză ori stadiul procesului, spre a se putea eventual acvira acel dosar şi a se dispune completarea probatoriului şi sub acest aspect, pentru a respecta astfel principiul  egalităţii armelor, vis-a-vis de susţinerea inculpatului că această probă – prezervativele – i-a fost implantată de Poliţie, aşa cum i-ar fi spus martora F.,  mai ales că la prima verificare a autoturismului, efectuată de către Poliţie, atunci când a fost ridicată husa de pe bancheta din spate, aceste probe nu au fost găsite de organele de cercetare penală. Această împrejurare se impunea a fi clarificată, cu atât mai mult, cu cât instanţa de fond reţine ca temei al vinovăţiei inculpatului, faptul că acesta s-a folosit de lichidul seminal al unei alte persoane, respectiv al unui alt bărbat, pe care l-a împrăştiat pe husa autoturismului şi pe lenjeria intimă a părţii vătămate pentru inducerea în eroare a organelor  de cercetare penală.

Privind  ADN-ul, instanţa  a abandonat prea uşor efectuarea unei expertize până la cel mai înalt nivel, putând înainta întregul dosar, întrucât pot scăpa teoreticianului sau practicianului dreptului unele aspecte pe care specialiştii le pot depista şi interpreta, laolaltă cu alte verificări pe care le pot efectua.

Tot astfel, diferenţele constatate între depoziţii cu privire la existenţa sau nu a huselor pe banchetele maşinii, şi în special pe bancheta din spate ori cu privire la locul unde efectiv se susţine că s-a petrecut fapta, sau la alte momente ale acesteia, trebuiau să fie elucidate de prima instanţă sau chiar să fie ridicată bancheta din spate şi verificată eventuala existenţă a altor urme pe aceasta, care pot avea legătură cu cauza.

Toate cele mai sus relevate confirmă caracterul incomplet al cercetării judecătoreşti efectuată de prima instanţă şi au condus instanţa de control judiciar la convingerea că nu putea fi pronunţată o soluţie convingătoare în cauză, în absenţa elucidării contradicţiilor şi a completării probelor cu cele consemnate  în rândurile anterioare.

Prezumţia de nevinovăţie instituită de art. 66 C. pr. pen. şi obligaţia pentru organele de anchetă pentru a proba şi dovedi vinovăţia unei persoane, atunci când aduc procesul în faţa instanţei de judecată, o obliga pe aceasta din urmă ca, odată învestită, să stabilească adevărul în cauză prin toate mijloacele de probă pe care legea le recunoaşte, astfel încât să nu existe nici un dubiu cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane învinuite de comiterea unei fapte penale.

Multitudinea neconcordanţelor constatate, a numărului mare de persoane ce se impun a fi reaudiate, distanţa  mare de parcurs pentru acestea până la instanţa de control judiciar, organele care vor fi solicitate să concure la completarea probatoriului şi aflate, în parte, în raza de activitate a Tribunalului Caraş-Severin, au condus instanţa de control judiciar la concluzia că administrarea acestor probe în faţa ei ar echivala cu o redezbatere a întregului fond a cauzei – căci ar putea apărea elemente totalmente noi, pentru a căror cenzură juridică este nevoie de respectarea dublului grad de control judiciar; în raport de complexitatea şi natura cauzei; a se proceda la rejudecarea acesteia, ca o a doua instanţă de fond, ar echivala în speţă cu înfrângerea rolului curţilor de apel în primul rând ca instanţe de control judiciar, pentru că altfel, caracterul devolutiv al apelului ar primi valenţe neavute în vedere de textul de lege.

Se poate astfel aprecia că instanţa a încălcat grav principiile obligatorii privind derularea cercetării judecătoreşti, afectând fondul cauzei şi dreptul participanţilor la proces vizând asigurarea garanţiilor unui proces echitabil şi a dreptului la apărare, atât al inculpatului, cât şi al victimei. Pentru aceste considerente instanţa admiţând apelul inculpatului în condiţiile art. 379 pct. 2 lit. b C. pr. pen., va desfiinţa sentinţa de fond şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin pentru a proceda la completarea probatoriului în raport de motivele arătate, putând efectua şi orice alte probe ce se impun pentru stabilirea unei stări de fapt reale, în  raport de care să se poată determina vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, ori eventuala încadrare juridică a faptei în cazul întrunirii elementelor constitutive ale unei infracţiuni.

Pronunţându-se asupra stării de arest a inculpatului, în condiţiile obligatorii ale art. 380 C. pr. pen., instanţa a menţinut măsura arestării preventive a acestuia, având în vedere că subzistă acele indicii temeinice avute în vedere la momentul luării măsurii arestării preventive, iar riscul influenţării unor martori sau pericolul pe care-l reprezintă inculpatul pentru ordinea publică nu s-au diminuat pe timpul cercetării judecătoreşti şi rezistă în continuare la proba timpului.

6

Domenii speta

Spete similare