Recurs. Răspundere civilă delictuală. Momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune. Casare cu trimitere. Aplicarea principiului non reformatio in pejus.

Recurs. Răspundere civilă delictuală. Momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune. Casare cu trimitere. Aplicarea principiului non reformatio in pejus.

- Codul civil, art. 2258

- Codul de procedură civilă, art. 502

1. Curtea reţine că, dacă fapta ilicită alegată a fost săvârşită împreună de 2 persoane, acţionarea în judecată doar a unuia din făptuitori nu face ca prescripţia dreptului la acţiune împotriva celui de-al doilea să curgă doar de la data rămânerii definitive (irevocabile) a hotărârii judecătoreşti în care se reţine participarea la faptă şi a celui de-al doilea. În caz contrar, reclamantul ar beneficia de o amânare a începutului prescripţiei neprevăzută de lege, iar al doilea presupus făptuitor ar avea un regim juridic mai defavorabil sub aspectul începutului prescripţiei (în raport cu primul făptuitor), regim care ar decurge doar din opţiunea unilaterală a reclamantului, de a-i chema în judecată succesiv.

2. Tribunalul a respins excepţia prescripţiei şi a judecat pe fond cererea în daune morale, fără ca această soluţie să fi fost recurată de pârât. Ca atare, respingerea excepţiei prescripţiei extinctive a intrat în autoritatea lucrului judecat şi nu ar mai putea fi reexaminată atât din acest considerent, cât şi din considerentul neagravării situaţiei reclamantului în propria cale de atac (căci reclamantul urmăreşte judecarea pe fond a acestei cereri, nu admiterea unei excepţii).

Aşadar, se impune concluzia că tribunalul va trebui să rejudece pe fond acest capăt de cerere, constatându-se, desigur în raport de circumstanţele particulare ale cauzei (victima fiind decedată), ce daune morale au fost cauzate doamnei G. şi dacă se impune o reparare patrimonială justă şi echitabilă a acestora în patrimoniul reclamantului, care desigur va trebui să facă dovada calităţii de succesor în drepturile acesteia (prin certificat de moştenitor emis fie şi pe parcursul rejudecării sau, în lipsă, prin dovedirea acceptării tacite în termenul de opţiune succesorală).

(Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 134R din data de 20 februarie 2019)

Prin cererea înregistrată pe rolul (...)în data de 16.12.2015, reclamantul B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Municipiul (...) prin Primar, obligarea acesteia la plata sumei de 100.280 lei din care 75.280 lei despăgubiri materiale, contravaloarea casei de locuit din Municipiul (...) str. D. şi 25.000 lei despăgubiri morale, cu dobânda legală aferentă calculată de la data pronunţării până la data achitării efective a sumei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă  nr. 8610/16.12.2016 pronunţată de  (...) s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Municipiul (...) prin Primar, ca neîntemeiată. S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta Municipiul (...) s-a respins cererea reclamantului B. în contradictoriu cu pârâta Municipiul (...) prin Primar, ca fiind prescrisă. S-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 985/2.10.2017, Tribunalul (...) secţia civilă a admis apelul reclamantului, pe care a schimbat-o după cum urmează: “Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Giurgiu. Admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul Municipiul (...) reprezentat prin Primar şi respinge primul capăt de cerere privind obligarea acestuia la plata sumei de 75280 lei despăgubiri materiale ca prescris. Respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 lei daune morale”.

În ce priveşte motivarea instanţelor de fond, Curtea face trimitere la actele dosarului, nefiind redată în cuprinsul prezentei decizii, potrivit art. 499 C.civ., decizia instanţei de recurs urmând a cuprinde doar motivele de casare invocate şi analiza acestora.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.civ., arătând, în esenţă, că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, statuându-se eronat că a solicitat daune morale pentru decesul soţiei sale, G.; în realitate, este vorba despre daunele morale cauzate soţiei sale de deteriorarea gravă a locuinţei comune cu reclamantul, ca urmare a faptei ilicite imputate pârâţilor; deşi era bolnavă în stadiu terminal, a fost necesar să părăsească amândoi casa lor şi să locuiască cu chirie în diferite locuri. Aşadar, nu este vorba despre daune cauzate reclamantului de decesul soţiei sale, ci despre daune cauzate soţiei sale în timpul vieţii de circumstanţele expuse.

Pe de altă parte, prin alte critici se apreciază greşit admisă excepţia prescripţiei extinctive, de vreme ce doar de la rămânerea definitivă a hotărârii anterioare (decizia nr.412/2014 a Tribunalului Giurgiu) curge termenul de prescripţie pentru acţiunea în daune materiale de faţă.

Prin concluzii scrise, Municipiul Giurgiu a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând actele dosarului, Curtea constată că recursul este fondat în limitele ce urmează:

Criticile privitoare la greşita admitere a excepţiei prescripţiei nu sunt subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C.civ., întrucât tribunalul şi-a motivat raţionamentul, chiar dacă nu într-o manieră care este pe plac reclamantului, însă pot fi reîncadrate în drept în greşita aplicare a normelor de drept material – caz prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.civ..

Instanţele de fond reţinut că deteriorarea imobilului  proprietatea apelantului ca fapt incontestabil, a fost analizată în cadrul unui litigiu de către expertul E., apelantul luând cunoştinţă de raportul de expertiză pe data de 12.04.2012, acesta fiind momentul în care acesta a luat la cunoştinţă atât de producerea pagubei cât şi de cine este răspunzător pentru pagubă. Faptul că pronunţarea sentinţei a avut loc ulterior nu înseamnă că reclamantul nu putea să acţioneze în instanţă pe cel din a cărui culpă s-a produs deteriorarea  imobilului său  şi nu de la acest moment a început să curgă termenul de prescripţie, ci de la momentul luării la cunoştinţă  de conţinutul expertizei. Fiindcă acţiunea în despăgubiri a fost introdusă la instanţă pe data de 16.12.2015, termenul de prescripţie de trei ani a fost depăşit, apreciază tribunalul.

Recurentul critică această concluzie, arătând în esenţă că doar de la finalizarea irevocabilă a litigiului anterior cunoştea cu certitudine că raportul de expertiză evocat de tribunal a fost şi însuşit.

Critica este însă nefondată.

Atât potrivit fostului art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cât şi potrivit art. 2.528 alin. (1) C.civ. (Noul C.civ.), în materia faptelor ilicite (delictuale – precum în cauza de faţă, dar şi contractuale), prescripţia curge de la data la care cel păgubit cunoştea ori putea să cunoască atât fapta, cât şi pe cel care răspunde de ea.

De principiu, fixarea momentului obiectiv de la care paguba şi identitatea autorului trebuia cunoscută trebuie să ţină cont de circumstanţele obiective ale titularului dreptului la acţiune, căruia nu i se pot impune diligenţe anormal de ridicate, dar şi de raţiunea prescripţiei, de a clarifica într-un termen rezonabil raporturile juridice litigioase, neputându-se impune un standard probator mult prea exigent pentru cunoaşterea împrejurărilor de fapt din care rezultă naşterea dreptului la acţiune.

Or, reclamantul a acţionat încă din anul 2009 pentru repararea pagubei, chemând în judecată pe A.S. SA (...) arătând chiar el că această limitare a calităţii procesuale pasive s-a datorat unei indicaţii a Primăriei Municipiului Giurgiu – practic a pârâtului din litigiul actual – în sensul că doar societatea A.S. SA ar fi în culpă. Fără îndoială, reclamantul a dat curs cu bună-credinţă acestei adrese, însă chiar de la data respectivă ar fi putut lua în considerare că răspunderea pentru prestarea defectuoasă a serviciilor de utilităţi publice comunale, respectiv starea necorespunzătoare a acestor reţele aparţine municipiului Giurgiu.

Este justă constatarea tribunalului că cel mai târziu de la luării la cunoştinţă a raportului de expertiză pe data de 12.04.2012 depus de expertul E., reclamantul a fost în posesia unei opinii de specialitate din care rezulta culpa concurentă a municipiului Giurgiu. Aşadar, de la această dată, reclamantul cunoştea că există cel puţin o probabilitate ridicată a existenţei culpei acestei părţi şi deci condiţiile textului de lege erau îndeplinite. Faţă de data începerii prescripţiei, ulterioară datei de 1.10.2011, în cauză se aplică Noul Cod civil, fără ca acest fapt să schimbe fondul problemei, întrucât raţionamentul ar fi fost acelaşi sub imperiul reglementării anterioare.

Curtea reţine că, dacă fapta ilicită alegată a fost săvârşită împreună de 2 persoane, acţionarea în judecată doar a unuia din făptuitori nu face ca prescripţia dreptului la acţiune împotriva celui de-al doilea să curgă doar de la data rămânerii definitive (irevocabile) a hotărârii judecătoreşti în care se reţine participarea la faptă şi a celui de-al doilea. În caz contrar, reclamantul ar beneficia de o amânare a începutului prescripţiei neprevăzută de lege, iar al doilea presupus făptuitor ar avea un regim juridic mai defavorabil sub aspectul începutului prescripţiei (în raport cu primul făptuitor), regim care ar decurge doar din opţiunea unilaterală a reclamantului, de a-i chema în judecată succesiv.

Aşadar, de principiu, cunoaşterea făptuitorului, în sensul art. 2.528 alin. (1) C.civ., nu presupune o atestare judiciară prealabilă a identităţii/culpei sale, motiv pentru care în cauză s-a statuat legal că prescripţia a început să curgă de la data de 12.04.2012, dată la care reclamantul avea suficiente indicii pentru a acţiona şi împotriva municipiului (...) prescripţia fiind astfel împlinită la data introducerii acţiunii (16.12.2015). Se constată totodată că pârâtul a invocat în termen excepţia prescripţiei, prin întâmpinare depusă în faţa primei instanţe, deci anterior primului termen de judecată, termenul limită, conform art. 2.512 C.civ..

Fondată este însă critica privitoare la greşita calificare a cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce a determinat soluţionarea capătului de cerere având ca obiect daune morale prin considerente străine de natura pricinii.

Astfel, este real că ambele instanţe de fond au soluţionat acest capăt de cerere ca şi cum ar fi avut ca obiect daunele cauzate reclamantului prin moartea soţiei sale, premisă în raport de care, de altfel, soluţia recurată ar fi fost pertinentă.

Din lectura cererii rezultă însă că reclamantul a solicitat acordarea daunelor morale cauzate soţiei sale G., în timpul vieţii sale, de faptele ilicite imputate pârâţilor, susţinându-se (nu fără pertinenţă) că deteriorarea gravă a locuinţei şi necesitatea mutării au cauzat acestei persoane grave suferinţe morale, în condiţiile în care era grav bolnavă în stadiu terminal. Aşadar, reclamantul pretinde ca succesor repararea pagubei cauzată soţiei sale, iar nu a pagubei sale decurgând din decesul soţiei.

De vreme ce s-a soluţionat altceva decât a pretins reclamantul, Curtea apreciază incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C.civ. şi va casa în parte decizia recurată, doar în ce priveşte acest capăt de cerere.

Se impun unele consideraţii cu privire la condiţiile rejudecării.

Astfel, desigur că ipotetic în raport de calificarea reală dată cererii în daune morale s-ar putea examina incidenţa prescripţiei extinctive în privinţa acestui capăt de cerere, într-o manieră similară cererii în daune materiale.

Totuşi, tribunalul a respins excepţia prescripţiei şi a judecat pe fond cererea în daune morale, fără ca această soluţie să fi fost recurată de pârât. Ca atare, respingerea excepţiei prescripţiei extinctive a intrat în autoritatea lucrului judecat şi nu ar mai putea fi reexaminată atât din acest considerent, cât şi din considerentul neagravării situaţiei reclamantului în propria cale de atac (căci reclamantul urmăreşte judecarea pe fond a acestei cereri, nu admiterea unei excepţii).

Aşadar, se impune concluzia că tribunalul va trebui să rejudece pe fond acest capăt de cerere, constatându-se, desigur în raport de circumstanţele particulare ale cauzei (victima fiind decedată), ce daune morale au fost cauzate doamnei G. şi dacă se impune o reparare patrimonială justă şi echitabilă a acestora în patrimoniul reclamantului, care desigur va trebui să facă dovada calităţii de succesor în drepturile acesteia (prin certificat de moştenitor emis fie şi pe parcursul rejudecării sau, în lipsă, prin dovedirea acceptării tacite în termenul de opţiune succesorală).

Pe de altă parte, Curtea dispune rejudecarea cauzei de către tribunal, iar nu de către judecătorie, faţă de art. 497 – 498 C.civ., condiţiile art. 480 alin. (3) C.civ. nemaifiind îndeplinite în acest stadiu procesual, de vreme ce tribunalul, care ar fi putut dispune trimiterea spre rejudecare în primul ciclu procesual (apelantul ceruse aceasta), a judecat totuşi în fond (soluţie nerecurată). Aşadar, tribunalul nu mai are posibilitatea trimiterii cauzei la judecătorie, ci va trebui să evoce fondul conform celor ce preced, obligatorii în condiţiile art. 501 C.civ., urmând desigur a se examina şi incidenţa art. 41 C.civ..

De vreme ce casarea este parţială, respingerea ca prescrisă a cererii în daune materiale s-a definitivat, rejudecarea neprivind şi acest capăt de cerere.

Domenii speta

Spete similare