Intervenirea prescripţiei răspunderii penale, urmare a duratei prea mari a procesului penal. Soluţia legislativă conţinută în disp. art. 25 alin. 5 Cod procedură penală cu privire la lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în cazul încetării procesului pe

Comentariu: Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special în cauzele Dinchev vs. Bulgaria, 23057/03, 22 ianuarie 2009, Tonchev c. Bulgaria, 19 noiembrie 2009, 18527/02, Atanasova c. Bulgaria, (nr. 72001/01), hotărârea din 2 octombrie 2008, dar şi Dragomir c. România, nr. 43045/08, hotărârea din 14 iunie 2016, nesoluționarea laturii civile în cazul prescripției răspunderii penale încalcă dreptul de acces la justiție al părții civile atunci când acest lucru se datorează în întregime încetinelii cu care autoritățile au lucrat cazul, indiferent de posibilitatea de a introduce sau nu o acțiune civilă separată.

Decizia penală nr. 409/27.05.2016

 Prin sentinţa penală nr. 420/2016 din 19.02.2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi s-a stabilit pentru inculpat pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 298 Cod penal cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal și în baza art. 396 alin. 1 şi 4 Cod procedură penală raportat la art. 83 alin. 1 Cod penal s-a amânat aplicarea pedepsei.

În baza art. 397 Cod procedură penală raportat la art. 19 Cod procedură penală şi art. 1347 Cod civil, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă și a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile suma de 15.586,62 lei cu titlu de daune materiale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal inculpatul.

Prin motivele de apel formulate în scris şi depuse la dosar, inculpatul a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 5 Cod penal atunci când a stabilit legea penală mai favorabilă în speţă, deoarece în cauza de faţă legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969 ţinând cont de prevederile art. 124 referitoare la prescripţia specială a răspunderii penale, mai exact forma textului de lege anterioară modificării aduse prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012, infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată apelantul fiind săvârşită în data de 01.11.2008, termenul de prescripţie specială împlinindu-se la data de 01.05.2016.

S-a mai solicitat ca, urmare a pronunţării încetării procesului penal, în temeiul prevederilor art. 25 alin. 5 Cod procedură penală, latura civilă să fie lăsată nesoluţionată.

Inculpatul apelant a precizat că doreşte continuarea procesului penal în conformitate cu prevederile art. 18 Cod procedură penală, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, solicitând achitarea sa deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, în raport de criticile formulate de apelant, dar și din oficiu, în baza efectului devolutiv al apelului și al limitelor sale, conform art. 417 Cod procedură penală, Curtea a considerat că apelul este fondat.

Pe de o parte, trebuie precizat că întrucât inculpatul apelant a invocat incidenţa prescripţiei răspunderii penale dar şi continuarea procesului penal în vederea dovedirii cazului de achitare invocat, ca soluţie prioritară, Curtea a efectuat analiza ambelor aspecte, situaţie în care a reţinut următoarele:

De la momentul comiterii infracțiunii de neglijenţă în serviciu ce formează obiectul dosarului de față și până în prezent se reține că în spațiul normativ a intervenit o modificare legislativă de substanță prin intrarea în vigoare, la data de 01 februarie 2014, a unei noi legi penale generale, respectiv Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.

Urmarea acestei împrejurări care, în esență, aduce în atenție succesiunea în timp a legii penale, se impune analiza cu prioritate a pieselor prezentului dosar penal din perspectiva principiului aplicării legii penale mai favorabile, principiu pe care îl regăsim la art. 5 Cod penal potrivit căruia ”În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”

Consecința incidenței principiului legii penale mai favorabile impune realizarea de către instanța de judecată a unei analize comparative a celor două legi penale succesive – Codul penal din 1969 și Codul penal actual – pentru identificarea și determinarea legii penale mai favorabilă inculpatului.

În ceea ce privește mecanismul de determinare a caracterului ”mai favorabil” al legii penale, Curtea a arătat că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, determinarea legii mai blânde se face prin aplicarea legii penale în ansamblul ei și nu pe instituții autonome, cu combinarea instituțiilor de drept din legi penale diferite întrucât în aceasta din urma situație s-ar creat lex tertia. În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 265/06.05.2014, atunci când a examinat constituționalitatea dispozițiilor art. 5 din Codul penal.

În acest context normativ, Judecătoria Iaşi a considerat că, dat fiind prejudiciul relativ ridicat produs prin fapta penală săvârşită, conduita de nerecunoaştere a faptei şi mai ales, lipsa eforturilor de acoperire a prejudiciului, nu este suficientă aplicarea pedepsei amenzii penale pentru realizarea scopului educative şi preventive al pedepsei, dar că amânarea aplicării pedepsei este mai favorabilă inculpatului, stabilind că legea penală nouă (art. 298 Cod penal) reprezintă legea mai favorabilă inculpatului.

În cursul judecării cauzei în apel se impune stabilirea legii penale mai favorabile în raport de împrejurarea invocată de inculpatul-apelant, respectiv prescripţia răspunderii penale, ceea ce presupune să se verifice cele două legi penale generale succesive în ansamblul lor, prin luarea în examinare a tuturor instituțiilor de drept penal care ar fi incidente în cauză, între care se află și instituția prescripţiei răspunderii penale.

În examenul comparativ, de ansamblu, al celor două legi penale succesive, Curtea a analizat și instituția prescripției răspunderii penale. Astfel, în materia dreptului penal, prescripţia este reglementată ca o cauză care înlătură răspunderea penală prin stingerea dreptului statului de a sancționa și a obligației corelative a infractorului de a suporta consecințele infracțiunii comise, după trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la data comiterii faptei. Prescripția, ca instituție de drept penal substanțial, operează din oficiu, de plin drept.

Pe planul dreptului procesual penal, prescripţia reprezintă o condiție de procedibilitate deoarece intervenirea ei împiedică punerea în mişcare sau continuarea exercitării acţiunii penale.

Infracțiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. 1 Cod penal din 1969 se pedepsea cu închisoarea de la o lună la 2 ani sau amendă, iar infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 298 Cod penal actual se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Conform art. 124 Cod penal din 1969, în varianta normativă anterioară modificării prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012, deci în vigoare la data săvârşirii faptei imputate, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 este depăşit cu încă jumătate.

Ulterior modificării prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012, art. 124 Cod penal din 1969 a dobândit următorul conţinut: ,,prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 este depăşit cu încă o dată”.

Prin Decizia nr. 1092 din 18.12.2012, Curtea Constituţională, analizând excepţia de neconstituţionalitate formulată direct de Avocatul Poporului, a constatat că prevederile art. 124 Cod penal (n.r. după modificarea prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012) sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

Curtea a constatat că împlinirea termenului de prescripţie specială începe să curgă, indiferent de câte întreruperi ar interveni, de la data săvârşirii faptei şi se împlineşte, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, la data prevăzută de aceasta.

Prin urmare, câtă vreme prescripţia specială este o cauză care înlătură răspunderea penală, este evident că împlinirea sa sub imperiul legii vechi este mai favorabilă decât împlinirea prevăzută de legea nouă, deoarece aceasta din urmă măreşte intervalul de timp ce poate genera neaplicarea unei pedepse. Altfel spus, termenul de prescripţie specială prevăzut de legea veche are valenţe constituţionale în măsura în care ultraactivează aplicându-se faptelor comise sub imperiul său şi care, în acord cu principiul securităţii juridice, nu au fost judecate definitiv până la apariţia legii noi. Totodată, termenul de prescripţie specială prevăzut de legea nouă este constituţional în măsura în care se aplică numai faptelor săvârşite sub imperiul noii soluţii legislative.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, fapta imputată inculpatului a fost săvârşită la data de 01.11.2008 , termenul de prescripţie specială începând să curgă din acel moment.

Conform art. 122 alin. (1) lit. d) Cod penal din 1969, în varianta normativă anterioară modificării prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani, limite care se regăsesc în cazul infracțiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută la art. 298 Cod penal.

Potrivit alin. (2) al art. 122 Cod penal, termenele de prescripție a răspunderii penale încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, iar în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

În cauza penală supusă prezentului examen, infracţiunea de neglijenţă în serviciu reţinută în sarcina inculpatului apelant a fost săvârşită la data de 01.11.2008 termenul de prescripţie specială începând să curgă din acel moment, astfel că ultimul termen de prescripţie special, de 7 ani şi 6 luni, s-a împlinit în cauză la data de 30.04.2016.

Pe de altă parte, prima instanţă a procedat în mod temeinic, echitabil şi imparţial, la interpretarea, analizarea, şi evaluarea tuturor probelor cauzei, inclusiv din perspectiva susţinerilor şi apărărilor inculpatului, şi la explicarea problemelor de drept, într-o manieră convingătoare, susceptibilă a înlătura orice dubiu cu privire la existenţa faptei, la comiterea acesteia de către inculpat şi la vinovăţia acestuia.

Sub aspectul situaţiei de fapt, Curtea, ca instanţă de apel a reevaluat probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, raportat la toate susţinerile şi apărările inculpatului, iar evaluarea coroborată a acestora conturează neîndoielnic activitatea infracţională a inculpatului.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, Curtea a admis apelul declarat de inculpat și rejudecând cauza, în aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal, a constatat că legea penală mai favorabilă pentru inculpatul-apelant este Codul penal din 1969 și, în consecință, a calificat în drept fapta reţinută în sarcina sa ca fiind infracţiunea de ,,neglijenţă în serviciu” prev. de art. 249 alin. 1 Cod penal din 1969, cu aplic. art. 5 alin. 1 Cod penal.

În baza dispozițiilor art. 396 alin. 6 Cod procedură penală, raportat la art. 16 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, cu referire la art. 122 alin. 1 lit. d și art. 124 Cod penal din 1969, a dispus încetarea procesului penal față de inculpat, pentru comiterea infracţiunii de ,,neglijenţă în serviciu” prev. de art. 249 alin. 1 Cod penal din 1969, cu aplic. art. 5 alin. 1 Cod penal.

În ceea ce priveşte aspectul laturii civile a cauzei, Curtea a constatat că, în cauză, faţă de circumstanţele particulare ale speţei, date fiind condiţiile procesuale anterior arătate, respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale, urmare a duratei prea mari a procesului penal, aspect ce nu poate fi imputat părţii civile, reprezentând o culpă a organelor de anchetă care, deşi au fost încunoştinţate despre faptele penale sesizate încă din 10.06.2011, au sesizat instanţa de judecată cu rechizitoriul prin care inculpatul a fost trimis în judecată abia la data de 29.01.2015, dată fiind şi stabilirea existenţei faptei, urmare a cererii inculpatului de continuare a procesului penal, soluţia legislativă conţinută în disp. art. 25 alin. 5 Cod procedură penală cu privire la lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în cazul încetării procesului penal ar contraveni dreptului părţii civile şi ar încălca dreptul la un proces echitabil al acesteia la procesul penal, chiar dacă ea are posibilitatea de a-şi apăra interesele printr-un proces civil, ulterior rămânerii definitive a hotărârii penale pronunţate în cauză.

Astfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special în cauzele Dinchev vs. Bulgaria, 23057/03, 22 ianuarie 2009, Tonchev c. Bulgaria, 19 noiembrie 2009, 18527/02, Atanasova c. Bulgaria, (nr. 72001/01), hotărârea din 2 octombrie 2008, dar şi Dragomir c. România, nr. 43045/08, hotărârea din 14 iunie 2016, nesoluționarea laturii civile în cazul prescripției răspunderii penale încalcă dreptul de acces la justiție al părții civile, atunci când acest lucru se datorează în întregime încetinelii cu care autoritățile au lucrat cazul, indiferent de posibilitatea de a introduce sau nu o acțiune civilă separată.

În cazuri anterioare în care acțiuni civile din cadrul proceselor penale nu au fost examinate din pricina încetării procesului, Curtea a examinat disponibilitatea altor căi prin care reclamanții puteau solicita despăgubiri. Dacă reclamanții aveau la dispoziție căi efective și accesibile, a considerat că dreptul de acces nu fusese încălcat (Ernst și alții c. Belgiei, 33400/96, §§ 53-55, 15 iulie 2003; Forum Maritime S.A. c. României, 63610/00 si 38692/05, §§ 91-93, 4 octombrie 2007). Pe de alta parte, faptul că procesul durase un timp îndelungat nu privea accesul la justiție (Matos e Silva, Lda. și alții c. Portugaliei, 16 septembrie 1996, § 64; Buonfardieci c. Italiei (dec.), 39933/03, § 20, 18 decembrie 2007). Totuși, în alte cazuri, Curtea a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 atunci când încetarea procesului penal – cu consecința neexaminării acțiunii civile alăturată procesului penal – era rezultatul omisiunilor autorităților, în special al întârzierilor excesive conducând la prescripția răspunderii penale (Anagnostopoulos c. Greciei, 54589/00, §§ 31 si 32, 3 aprilie 2003; Gousis c. Greciei, 8863/03, §§ 34 si 35, 29 martie 2007).

În cazul de față, acțiunea civilă a părţii civile nu ar putea fi examinată doar din pricina încetării procesului penal, urmare a prescrierii răspunderii penale. Mai mult, partea civilă a folosit posibilitatea oferită de sistemul intern de a formula acţiune civilă și de aceea se poate aștepta în mod legitim ca cererea sa să fie examinată de instanțe; în plus, se constată că prin sentinţa de fond, părţii civile i-a fost admisă acţiunea civilă, iar faptul că nu s-a putut stabili răspunderea penală a inculpatului se datorează în întregime încetinelii cu care organele de anchetă au instrumentat cazul.

Din punctul de vedere al Curții, nu se poate cere părţii civile să aştepte prescrierea răspunderii penale, la mulți ani după introducerea plângerii penale cu constituire de parte civila, pentru a introduce o nouă acțiune în fața instanțelor civile. De asemenea, faptul că partea civilă ar fi putut să opteze de la început pentru o acțiune civilă separată nu conduce la o soluție diferită. Preferința acordată de partea civilă actinii alăturate procesului penal nu este nejustificată în circumstanțele cauzei. Odată ce a optat pentru această cale, partea civilă este îndreptățită ca cererea sa să fie soluționată și nu are îndatorirea de a introduce o acțiune separată. Aşadar, prin nesoluţionarea acţiunii civile, ar fi încălcat art. 6 din Convenţie.

Aceleaşi principii deduse pe cale jurisprudenţială au fost valorificate şi în decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dec. pen. nr. 2245 din 3 iulie 2014, dosar nr. 493/36/2013) în care s-a reţinut că deşi în cauză a intervenit, în calea de atac, prescripţia răspunderii penale şi s-a pronunţat încetarea procesului penal, au fost menţinute dispoziţiile prin care inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor.

Curtea nu ar putea să constate, fără a nega accesul la justiţie, că, la mai mult de 7 ani şi 6 luni de la data faptei şi după pronunţarea unei hotărâri în primă instanţă privind stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului, soluţie a cărei legalitate a fost examinată şi confirmată în calea de atac, dată fiind trecerea timpului şi închiderea laturii penale a procedurii, în calea de atac, prin prescripţie, partea civilă ar urma să se adreseze instanţei civile.

În consecinţă, Curtea a menţinut dispoziţia din sentinţa penală apelată privitoare la admiterea acţiunii civile formulate de partea civilă şi la obligarea inculpatului la plata daunelor materiale, raportat la disp. art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Domenii speta

Spete similare