Contestatie la executare

Dosar nr. 5512/296/2007

DECIZIA CIVILĂ Nr. 213/R/14 Martie 2008

Domeniu asociat: contestaţie la executare.

Asemenea actualei reglementări cuprinse în O.G. nr. 92/2003, privind titlul de

creanţă, şi în perioada anterioară, sub imperiul O.G. nr. 61/1996 şi a Codului vamal

titlul de creanţă, Actul Constatator al unei datorii vamale, pentru a produce efectele

juridice ale unui act administrativ fiscal faţă de debitorul fiscal era necesar să fie legal

comunicat debitorului fiscal. Din momentul comunicării sau din momentul în care

creanţa fiscală stabilită prin titlul de creanţă astfel comunicat a devenit scadentă, titlul

de creanţă devine titlu executoriu şi se naşte dreptul de executare silită al organului

fiscal, în speţă cel vamal.

Comunicare Actului constatator după data  expirării termenului de prescripţie a

dreptului de a stabili datoria vamală, are ca şi consecinţă juridică lipsirea de efectele 

legale urmărite prin emiterea acestuia, respectiv nu are valoare de titlu de creanţă

valabil ce poate fi executat în mod silit.

Prin urmare formele de executare silită emise de către organele vamale sunt

nelegale deoarece au la bază un înscris care, nedevenind titlu de creanţă în termen

legal nu poate deveni nici titlu executoriu valabil pentru executarea silită a creanţelor

stabilite prin acesta.

Prin sentinţa civilă nr. 4749/05.09.2007 pronunţată de Judecătoria Satu Mare

în dosar nr. unic de mai sus a fost admisă contestaţia la executare formulată de

contestatorul AG în contradictoriu cu intimata DIRECŢIA REGIONALĂ VAMALĂ

CLUJ, a fost admisă excepţia prescripţiei de a cere executarea silită, invocată de

către contestator şi în consecinţă s-a dispus anularea somaţiei nr. 27078/29.12.2006

emisă de către intimată în dosar execuţional nr. 470/2001. Intimata a fost obligată să

achite contestatorului suma de 1.194,3 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen intimata DIRECŢIA

REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE CLUJ, solicitând

admiterea acestuia, modificare sentinţei recurate şi respingerea contestaţiei la

executare formulată de debitorul fiscal.

În motivarea cererii de recurs se arată că Somaţia nr. 11.394 din 13.09.2001

nu a fost anulată de instanţa de executare, pentru că nu a fost contestată de

debitorul AG şi astfel a produs efecte. În prealabil, instituţia recurentă l-a înştiinţat de

plată pe debitor în data de 27.08.2001, prin Înştiinţarea de plată nr. 10.450.

Nici Înştiinţarea de plată nr. 10450/22.08.2001 şi nici Somaţia nr.

11394/13.09.2001 nu au fost returnate şi nici nu a primit la sediul instituţiei recurente

vreo contestaţie, în sensul că persoana vizată de aceste acte procedurale nu ar fi

titularul datoriei vamale.

Este considerată validă comunicarea înştiinţării de plată şi a titlului de creanţă

fiscală cu debitorul obligaţiei bugetare, chiar dacă este primită corespondenţa poştală

de către o persoană majoră, aparţinătoare acesteia şi care locuieşte împreună cu

aceasta, conform dispoziţiilor pct. 1.1 din Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 972/1996

privind Normele metodologice de aplicare a OG nr. 11/1996. Astfel, nu poate fi

explicat, prin prisma celor invocate de instituţia recurentă, faptul că persoana

consemnată în confirmarea de primire a scrisorii recomandate ca primitoare a

corespondenţei şi a cărei semnătură figurează în confirmarea de primire, în speţă

debitorul, nu a refuzat primirea scrisorii recomandate.

Din moment ce debitorul fiscal AG nu a contestat titlul de creanţă emis în

sarcina sa de Biroul Vamal Petea şi nici Somaţia nr. 11.394/2001, nu poate fi vorba

de faptul că măsurile de executate silită anterioare anului 2006 au fost comunicate

alte persoane, aşa cum greşit a  reţinut instanţa de fond.

Referitor la prescripţia dreptului de a cere executarea silită, recurenta arată că,

dacă ar admite că dreptul de a cere executarea silită s-a născut în anul 1998, odată

cu acceptarea şi înregistrarea Declaraţiei vamale de călători nr. 2.225 din 25.04.1998

de către Biroul Vamal Petea, la solicitarea debitorului ANDOR GHEORGHE, ar anula

dreptul autorităţii vamale de a proceda la controlul ulterior al oricărei operaţiuni

vamale în termenul de 5 ani şi de a stabili datoria vamală aferentă, drept care era

prevăzut la art. 61 din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României.

Dacă termenul de 5 ani prevăzut de art. 61 din Legea nr. 141/1997 privind

Codul vamal începe să curgă concomitent cu termenul de prescripţie de 5 ani priivind

dreptul de a cere plata taxelor vamale, prevăzut de art. 187 din Legea nr. 141/1997

privind Codul vamal (modificat odată cu intrarea în vigoare a art. 131 din Codul de

procedură fiscală), atunci cele două instituţii se confundă, iar Actul constatator nr.

1121 din 10.07.2001 nu are nici o semnificaţie. Ori, în cauză, sunt în prezenţa a două

instituţii de drept distincte, care nu se confundă şi ale căror termene de prescripţie

încep să curgă succesiv şi nu concomitent. Termenul de prescripţie de 5 ani curgea –

potrivit art. 187 din Legea nr. 141/1997 – de la data acceptării şi înregistrării

declaraţiei vamale de import.

Orice declaraţie vamală de călători/tranzit era o declaraţie sumară şi nu una 

de import, conform dispoziţiilor art. 37 alin. 3 din HG nr. 626/1997 pentru aprobarea

Regulamentului vamal, iar titularul operaţiunii de tranzit era obligat ca, în termenul

acordat de autoritatea vamală, să se prezinte la biroul vamal de destinaţie şi să

depună declaraţia vamală de import. În caz contrar, autoritatea vamală încheia

operaţiunea din oficiu şi emitea act constatator pentru datoria vamală, în baza

dispoziţiilor art. 61 Cod vamal şi art. 155 din Regulamentul vamal.

Aşadar, în cazul în care titularul de tranzit nu-şi îndeplinea obligaţia legală de

a încheia operaţiunea vamală, se emitea din oficiu act constatator în substituirea

declaraţiei vamale de import.

Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a drepturilor

vamale începea să curgă de la data la care actul constatator devine titlul executoriu

şi nu de la data declaraţiei vamale de călători.

În drept, invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 312 C.proc.civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul AG solicită respingerea ca

nefondat a recursului declarat de contestatoare.

În motivare se arată că, după cum recunoaşte şi pârâta-recurentă, prin

întâmpinarea formulată la acţiunea introductivă, a întâmpinat dificultăţi în identificarea

corectă a debitorului fiscal având în vedere că Serviciul Public Comunitar pentru

Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor Simple Satu Mare, l-au identificat incorect pe

tatăl intimatului, deoarece aveau acelaşi nume şi prenume, iar la data efectuării

tranzitului avea şi acelaşi domiciliu. Ca atare, în urma demersurilor efectuate către

instituţiile abilitate, a intrat în posesia informaţiilor personale complete şi corect ale

intimatului. În consecinţă la data de 29.12.2006, DIRECŢIA REGIONALĂ VAMALĂ

Cluj a emis şi comunicat, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire,

Somaţia nr. 27078/29.12.2006, împreună cu procesul verbal privind calculul

dobânzilor şi penalităţilor nr. 4249/06.06.2006. Recomandata a fost semnată de

primire (nu de intimat, deoarece aşa cum a învederat are domiciliul în Italia) la data

de 08.01.2007. Este lesne de observat că până la data de 29.12.2006 nici un act de

executare silită nu îl privea, având în vedere CNP al intimatului.

Opinează că în ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă la pct. I din

motivele de recurs, aceasta omite faptul că toate actele de executare încheiate de 

recurentă până la 29.12.2006 privesc o cu totul şi cu totul altă persoană, având în

vedere CNP înscris pe toate actele de executate emise de recurentă.

Susţinerile recurentei de la pct. 2 din motivele de recurs unt atât neîntemeiate,

cât şi ambigue.

Afirmaţia recurentei potrivit căreia „termenul de prescripţie a dreptului de a

cere executarea silită drepturilor vamale începea să curgă de la data la care actul

constatator devine titlu executoriu şi nu de la data declaraţiei vamale de călători” nu

are nici un suport legal. Astfel, potrivit art. 187 din Codul vamal „(1) Termenul de

prescripţie a dreptului de a cere plata taxelor vamale este de 5 ani şi curge de la data

acceptării şi înregistrării declaraţiei vamale de import.

(2) Termenele prevăzute în prezentul cod şi în alte reglementări vamale se

calculează potrivit normelor prevăzute în Codul de procedură civilă”.

Recurenta omite faptul că în cazul în care regimul suspensiv se încheie prin

alt birou vamal este obligaţia acelui birou vamal de a comunica biroului vamal care a 

acordat acest regim, aceasta conform art. 158 alin. 2 din Codul vamal care prevede

„(2) În cazul în care regimul vamal suspensiv se încheie prin alt birou vamal, acesta

este obligat să transmită o copie de pe declaraţia vamală biroului vamal care a

acordat acest regim, în termen de 15 zile”.

Recurenta este într-o evidentă eroare când afirmă că art. 155 din

Regulamentul vamal permite transformarea din oficiu a unui regim vamal suspensiv

într-unul definitiv, deoarece art. 155 din Regulamentul vamal prevede că aceasta are

loc doar în situaţia în care bunul nu dobândeşte un alt regim vamal.

În drept, invocă art. 115, art. 274 C.proc.civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate prin

cererea de recurs prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ., instanţa a apreciat

recursul contestatoarei ca fiind neîntemeiat pentru următoarele considerente.

În primul rând instanţa de recurs constată că prima instanţă a soluţionat în

mod greşit excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a executa obligaţiile

fiscale stabilite în sarcina contestatorului, socotind începutul termenului de prescripţie

a dreptului de a cere executarea silită odată cu data întocmirii declaraţiei vamale de

călători de către reclamant şi nu de la data la care titlul de creanţă a devenit titlu

executor, respectiv de la data comunicării Actului constatator cu debitorul fiscal.

Declaraţia vamală de călători ce se întocmea la introducerea în ţară a unor

autoturisme, pe care organele vamale stabileau un termen de tranzit până la un alt

birou vamal, nu constituie o declaraţie vamală de import, deoarece în cuprinsul

acestora nu este indicat cuantumul datoriei vamale şi nu îndeplinea condiţiile

prevăzute de art. 37 alin. 3 din H.G. nr. 626/1997 pentru aprobarea Regulamentului

vamal. Prin întocmirea unei astfel de declaraţii, titularul operaţiunii de tranzit era

obligat ca, în termenul acordat să se prezinte la biroul vamal de destinaţie şi să

depună declaraţia vamală de import.

În cazul în care  termenul de tranzit s-a împlinit, iar tranzitul vamal nu a fost

încheiat de titularul operaţiunii în sensul arătat, la împlinirea termenului de tranzit s-a

născut dreptul organelor vamale de a încheia din oficiu operaţiunea vamală, de a

stabili taxele vamale datorate, prin emiterea titlului de creanţă respectiv a Actului

constatator al datoriilor vamale.

Asemenea actualei reglementări cuprinse în O.G. nr. 92/2003, privind titlul de

creanţă, şi în perioada anterioară, sub imperiul O.G. nr. 61/1996 şi a Codului vamal

titlul de creanţă, Actul Constatator, pentru a produce faţă de debitorul fiscal efectele

juridice ale unui act administrativ fiscal era necesar să fie legal comunicat debitorului

fiscal. Din momentul comunicării sau din momentul în care creanţa fiscală stabilită

prin titlul de creanţă astfel comunicat a devenit scadentă, titlul de creanţă devine titlu

executoriu şi se naşte dreptul de executare silită al organului fiscal, în speţă cel

vamal.

În speţă, se constată că recurenta-intimată a întocmit în termenul de

prescripţie a dreptului de a stabili datoria vamală actul constatator, respectiv la

10.07.2001, însă din chiar susţinerile recurentei rezultă că acest act constatator nu a

devenit titlu de creanţă respectiv titlu executoriu în interiorul termenului de prescripţie

a dreptului de a stabili datoria vamală (01.01.1999 plus 5 ani = 01.01.2004),

deoarece în acest interval de timp Actul constatator nu a fost comunicat în mod legal

contestatorului.

În principiu, comunicarea actelor administrativ fiscale se realizează în

conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă şi în principiu corespondenţa

poate fi preluată şi de un membru major din familie, însă, în speţă se constată că

actul constatator a fost comunicat unei alte persoane, tatălui titularului operaţiunii în

nume propriu şi nu în calitate de tată al titularului.

Din chiar susţinerile recurentei rezultă că, prima comunicare a actului

Constatator cu reclamantul s-a realizat în anul 2006, după identificarea acestuia,

odată cu somaţia nr. 27078/29.12.2006.

Întrucât Actul constatator a fost comunicat contestatorului, după data de

01.01.2004 data expirării termenului de prescripţie a dreptului de a stabili datoria

vamală, acest act constatator nu poate produce consecinţele legale urmărite prin

emiterea acestuia, respectiv nu are valoare de titlu de creanţă valabil ce poate fi

executat în mod silit.

Prin urmare, instanţa de recurs constată că formele de executare silită emise

de către organele vamale sunt nelegale deoarece au la bază un înscris care,

nedevenind titlu de creanţă în termen legal nu poate deveni nici titlu executoriu

valabil pentru executarea silită a creanţelor stabilite prin acesta.

Întrucât, pentru considerentele arătate, soluţia primei instanţe de anulare a

formelor de executare silită emise împotriva contestatorului intimat este corectă, în

lipsa unor motive de nulitate de ordine publică a sentinţei recurate care să impună

casarea sau modificarea acesteia, reţinând că motivele de recurs invocate de către

recurentă deşi parţial întemeiate nu sunt de natură să ducă la reformarea hotărârii

primei instanţe sub aspectul naturii soluţiei pronunţată de acesta, în temeiul art. 2 pct.

3, art. 399 şi urm., art. 274, art. 312, art. 3041 C.proc.civ., art. 4, 44, 91, 172

C.proc.fiscală, instanţa urmează să respingă recursul declarat de către organul fiscal

ca nefondat, conform dispozitivului prezentei.

4

Domenii speta

Spete similare