Desfacerea contractului de muncă

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr.578 din 28.01.2009, d-l P.C. a chemat în judecată SC G&S C.S. SRL Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie anulată decizia nr.60/13.01.2009 iar în subsidiar aplicarea unei sancţiuni mai blânde, reintegrarea sa în postul şi funcţia avută anterior desfacerii contractului de muncă, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale datorate din momentul desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrare, în sumă actualizată, obligarea intimatei la anularea înscrierilor din carnetul de muncă referitoare la sancţiunea disciplinară aplicată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii contestatorul a arătat că a fost angajat al societăţii intimate până la data de 14.01.2009, când i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, săvârşindu-se, astfel, un abuz în urma unei cercetări prealabile vădit părtinitoare întrucât faptele pentru care a fost sancţionat nu corespund realităţii. Astfel, este adevărat că a găsit un telefon mobil în incinta Băncii Transilvania sucursala I. pe care l-a luat însă nu pentru a şi-l însuşi ci pentru a identifica pe proprietar, înştiinţându-i despre aceasta şi pe colegii săi, T.C. şi P.P., dovadă fiind şi faptul că în aceeaşi zi a încercat să afle proprietarul intrând în agenda telefonului, luând astfel legătura cu d-na B.C. căreia i-a comunicat faptul că telefonul se află în posesia lui şi că urma să i-l restituie prin punctul de lucru din I. al societăţii al cărei angajat este.

Pe cale de excepţie, a invocat contestatorul tardivitatea comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, a invocat în drept dispoziţiile art.268 alin.5 Codul muncii iar în dovedirea susţinerilor sale a solicitat administrarea probei cu înscrisuri (f.5-12), martori (T.C.,fl.95, S.V. fl.96) interogatoriul intimatei.

Acţiunea este legal scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar potrivit art.285 Codul muncii.

Formulând întâmpinare prin reprezentantul său legal, administratorul societăţii, intimata SC G&S C.S. SRL Bucureşti a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată şi menţinerea deciziei nr.60/13.01.2009 cu motivarea că fapta salariatului de a-şi însuşi pe nedrept un bun care nu îi aparţine reprezintă o abatere gravă nu numai de la conduita impusă de fişa postului (fiind încălcate dispoziţiile art.52 din această fişă), regulamentul de ordine interioară sau orice alt act intern al societăţii dar mai cu seamă o abatere gravă de la prevederile legale penale, păstrarea în funcţie a contestatorului putând avea consecinţe grave asupra activităţii societăţii, având în vedere natura specifică a acesteia.

Se mai arată în întâmpinare că justificările contestatorului nu îl disculpă cu nimic întrucât avea obligaţia anunţării dacă nu a personalului băncii, măcar a şefilor direcţi de la punctul de lucru precum şi pe aceea a predării bunului găsit şi nu de a desfăşura cercetări pe cont propriu având în vedere că ipoteza cea mai plauzibilă era aceea ca proprietarul să se întoarcă la bancă pentru a-şi recupera telefonul.

Intimata a depus la dosar documentaţia în baza căreia a emis decizia contestată (f.21-76), alte înscrisuri  (fl.89- 94) şi a solicitat, de asemenea, administrarea probei cu martori (T.C. fl.95 şi P.P. fl.97) şi cu interogatoriul contestatorului.

Acţiunea este legal scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar potrivit art.285 Codul muncii.

La termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile, contestatorul a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară arătând că deşi a luat cunoştinţă de faptă la data de 5.12.2008, decizia de sancţionare a fost emisă la data de 13.01.2009.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:

În ceea ce priveşte excepţiile invocate pe care instanţa este datoare să le cerceteze cu precădere, faţă de dispoziţiile art.137 cpc, se reţine că, deşi a invocat tardivitatea deciziei de sancţionare, d-l C. P. nu a indicat şi vătămarea care nu s-ar putea acoperi altfel decât prin anularea actului, or art.105 alin.2 cpc arată că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale (în speţă cu 

încălcarea art.268 alin.3 din Codul muncii care nu constituie un caz de nulitate expresă a deciziei de sancţionare) se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Nici excepţia prescripţiei dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară, prevăzută de art.268 alin.1 din Codul muncii nu poate fi considerată incidentă având în vedere că potrivit contractului individual de muncă nr.4702/14.07.2004 aflat în copie la f.23, 24 dosar, calitatea de angajator o are SC G.F.V. SRL Bucureşti, cu punct de lucru în Bacău unde contestatorul îşi desfăşoară activitatea, astfel încât termenul de 30 de zile prevăzut de art.268 alin.1 din Codul muncii urmează a fi calculat de la data la care cel îndreptăţit să aplice sancţiunea  aluat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare, şi nu de la data luării la cunoştinţă de către conducerea punctului de lucru din Bacău.

În consecinţă, instanţa va respinge atât excepţia prescripţiei dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea cât şi excepţia nulităţii deciziei de concediere pentru necomunicarea acesteia în termen de 5 zile.

Pe fondul cauzei, se constată că probele administrate în cauză fac dovada faptului că la data de 3.12.2008, în timpul efectuării operaţiunii de remitere din incinta sucursalei Banca Transilvania din I., contestatorul a luat un telefon mobil aflat pe ghişeul băncii, după care a părăsit locaţia fără să anunţe nici un funcţionar din personalul băncii, astfel cum însuşi contestatorul recunoaşte arătând că a avut intenţia de identifica proprietarul bunului pentru a i-l restitui.

Această ipoteză, însă, nu poate fi acceptată întrucât în mod firesc, date fiind împrejurările de fapt, orice persoană aflată în aceeaşi situaţie ar fi atenţionat funcţionarii băncii cărora le-ar fi predat telefonul mobil pentru a se ocupa în continuare de identificarea proprietarului, în condiţiile în care acesta era, cu siguranţă, un client al sucursalei băncii din I. iar contestatorul se afla în această localitate în interes de serviciu, pentru o scurtă perioadă de timp, urmând a se întoarce în Bacău de îndată ce  operaţiunile de remitere s-ar fi îndeplinit.Chiar dacă s-ar admite că d-lui C. P. i s-ar fi părut la acel moment mai potrivit să ia telefonul, cu aceeaşi intenţie de a-l restitui proprietarului, această variantă nu este confirmată de probele administrate, martorii audiaţi în cauză, T.C. şi P.P., care îl şi însoţeau pe contestator în ziua incidentului arătând că nu ştiau la acel moment ce avea de gând contestatorul să facă cu telefonul, primul dintre martori declarând chiar că ar fi fost întrebat de către contestator ce să facă cu telefonul, ceea ce arată că acesta nu avea intenţia clară de a-l restitui proprietarului după identificarea sa, cel puţin nu în acel moment.

Pe de altă parte, contestatorul nici nu face dovada demersurilor întreprinse pentru aflarea proprietarului bunului imediat după găsirea acestuia şi mai înainte de sesizarea băncii de către proprietar cu privire la pierderea telefonului, astfel încât se poate presupune şi faptul că s-a hotărât să-l restituie în momentul în care societatea intimată deja luase la cunoştinţă de producerea incidentului. Astfel, punctul de lucru din Bacău al societăţii intimate a fost înştiinţată încă din 4.12.2008 (f.26) iar contestatorul arată în declaraţia dată cu ocazia efectuării cercetării disciplinare prealabile că a contactat proprietarul bunului abia în data de 5.12.2008 (f.31).

În consecinţă, instanţa constată susţinerile contestatorului privind  nevinovăţia sa ca nefiind întemeiate, fapta sa încălcând atribuţiile specificate în fişa postului referitoare la relaţia sa cu clienţii şi cu ceilalţi salariaţi cu care lucrează, aducând în mod cert un prejudiciu de imagine societăţii angajatoare, având în vedere specificul activităţii acesteia, transportul de valori.

Cum, însă, contestatorul nu a mai fost sancţionat decât o singură dată, prin decizia nr.1528/30.11.2007 pentru nemenţinerea în permanentă stare de funcţionare pe timpul staţionării a mijloacelor şi sistemelor de securitate ale blindatei (fl.94), instanţa apreciază că măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă este excesiv de aspră, motiv pentru care, admiţând contestaţia doar în parte, va dispune înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu aceea a suspendării contractului de muncă pe o perioadă de 10 zile lucrătoare (măsură apreciată ca fiind următoarea ca şi gravitate după desfacerea disciplinară a contractului de muncă), iar în temeiul art.78 din Codul muncii va dispune reintegrarea contestatorului şi obligarea intimatei la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul până la data reintegrării, mai puţin drepturile salariale reţinute ca urmare a aplicării sancţiunii prevăzute de art.264 alin.1 lit.b) din Codul muncii.

Admiţând în parte contestaţia, cererea privind cheltuielile de judecată va fi admisă în mod corespunzător, în parte, intimata urmând a fi obligată să plătească contestatorului 500 lei cu acest titlu, prin reducerea onorariului de avocat solicitat.

Domenii speta

Spete similare