Litigiu de asigurări sociale având ca obiect indemnizaţiile reparatorii prevăzute de art. 4 alin. 4 şi art. 5 alin. 1 lit. m) din Legea nr. 341/2004.

Domeniul: asigurări sociale

 Litigiu de asigurări sociale având ca obiect indemnizaţiile reparatorii prevăzute de art. 4 alin. 4 şi art. 5 alin. 1 lit. m) din Legea nr. 341/2004. Netemeinicia pretenţiilor privind recalcularea acestor indemnizaţii prin raportare la câştigul salarial mediu brut  utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat. Incidenţa dispoziţiilor Deciziei în Interesul Legii nr. 22/18.11.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Apel respins.

- Legea nr. 285/2010, art. 10

Faţă de obiectul şi natura acestor capete de cerere, în speţă trebuie avute în vedere considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 22/18.11.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în completul prevăzut de art. 516 Cod Procedură Civilă, decizie care este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti din România, sens în care sunt prevederile art. 517 alin. 4 din acelaşi cod.

Astfel, prin această hotărâre a instanţei supreme s-au admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului şi s-a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, ….indemnizaţiile lunare reparatorii şi indemnizaţiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul 2011, prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plată în luna octombrie 2010.”

Având în vedere conţinutul considerentelor şi dispozitivului deciziei precitate, concluzia care se impune este aceea că  indemnizaţiile lunare reparatorii şi indemnizaţiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează în anul 2011 prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plată în luna octombrie 2010, iar nu aşa cum s-a cerut prin acţiunea formulată de apelantul-reclamant.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALĂ, DECIZIA NR. 2963 DIN 10 SEPTEMBRIE 2015)

Prin sentinţa civilă nr. 9654 din data de 17.10.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.21241/3/2014, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul M.H, în contradictoriu cu pârâta CLPS5 prin CPMB, acţiune prin care s-a solicitat:

- recalcularea indemnizaţiei reparatorii ce i se cuvine în baza art. 4 alin. 4 din Legea nr. 341/2004, pentru anul 2011 până la zi prin raportare la câştigul salarial mediu brut  utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat, aprobat prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat aferentă anului pentru care se face plata ; 

- recalcularea indemnizaţiei lunare ce i se cuvine în baza art. 5 alin. 1 lit. m din Legea nr. 341/2004, pentru anul 2011 până la zi;

- achitarea diferenţelor dintre indemnizaţiile recalculate si cele efectiv încasate pentru perioada ianuarie 2011 la zi.

Reclamantul a declarat apel, criticând sentinţa suscitată sub următoarele aspecte, în esenţă:

Instanţa de fond nu a avut în vedere motivul acţiunii, potrivit căruia în condiţiile art. 67 (3) din Legea 24/2000, evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres.

Aşadar, având în vedere că nici până la acest moment dispoziţiile art. 4 alin. 4 raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3, din Legea 341/2004, în ce priveşte indemnizaţia reparatorie şi art. 5 alin. 1 lit. m) raportat la art. 4 alin. 2 din Legea nr. 341/2004 în ce priveşte indemnizaţia lunară,  aplicarea coeficienţilor de 1,1 şi respectiv 0,6% pentru plata acestor  indemnizaţii trebuia efectuată la salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, corespunzător anului pentru care s-a efectuat plata şi nu Ia salariul mediu brut din anul 2010,

 Pe de altă parte, în cauză nu poate fi reţinută ca fiind incidentă  Decizia nr. 22/18.11.2013 a ICCJ şi pentru anul 2012 şi 2013, câtă vreme această decizie stabileşte modalitatea de calcul numai pentru 2011 şi priveşte, numai pentru anul 2011, aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plata în octombrie 2010 - şi nu are legătură cu obiectul cauzei – aplicarea dispoziţiilor exprese ale Legii 341/2004 în ce priveşte calculul şi plata indemnizaţiei reparatorii şi lunare prin aplicarea coeficienţilor de 1,1 % şi 0,6 % la salariul mediu brut/câştigul salarial mediu brut din anul în care se face plata.

Astfel, se impune constatarea faptului că indemnizaţiile au fost calculate greşit, cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 341/2004 potrivit celor de mai sus, coeficienţii de 1,1 % şi 0,6% fiind aplicaţi la salariul/câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, pentru anul 2010 şi nu corespunzător anului pentru care s-a efectuat plata.

Legea nr. 285/2010, pe de o parte, constituie dreptul comun în ce priveşte salarizarea personalului plătit din fonduri publice; pe de altă parte, art. 10 din Legea nr. 285/2010 nu face nici o referire expresă la faptul că indemnizaţiile se majorează cu 15% faţă de cuantumul aflat în plată în luna octombrie 2010; de asemenea, aceste dispoziţii  constituie norme de drept comun în raport de dispoziţiile legii speciale Legea 341/2004.

Principiul de drept conform cu care norma specială primează faţă de normă generală şi care trebuie aplicat atunci când devin concurente norme de acelaşi rang din dreptul intern, a fost lăsat neaplicat, fiind lipsit  de substanţă.

De asemenea, trebuie avut în vedere o lege generală mai recentă nu are prioritate faţă de legea specială mai veche, dacă aceasta din urmă conţine reglementarea specială, iar legea nouă nu conţine o prevedere referitoare la  aplicarea legii în timp.

În acest sens sunt prevederile art. 67 (3) din Legea nr. 24/2000 - privind normele de tehnică legislativă.

În ce priveşte cuantumul indemnizaţiei lunare, indemnizaţie prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. m din Legea nr. 341/2004 pentru anii 2011, 2012 şi 2013, acesta în mod similar este calculat eronat tot prin raportare la salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, pentru anul 2010, deşi procentul de 0,6% trebuia raportat la salariul mediu brut, utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, pentru fiecare an în care s-a efectuat plata indemnizaţiei în raport de cuantumul anual al salariului/câştigului salarial brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor de stat.

Dreptul stabilit şi plătit a fost raportat în mod incorect şi nelegal la salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, pentru anul 2010.

Tot astfel şi pentru anul 2013 s-a calculat în mod greşit indemnizaţia lunară, coeficientul de 0,6% fiind aplicat la valoarea salariului mediu/câştigului salarial mediu brut pe anul 2010, în loc de anul 2013, corespunzător dispoziţiilor legii speciale având în vedere că plata s-a acordat pentru anul 2013.

În consecinţă, prin neactualizarea indemnizaţiilor în raport de criteriile prevăzute în Legea nr. 341/2004, s-a acordat un cuantum al indemnizaţiilor necorespunzător legii, calculat cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, fiind afectat dreptul cuvenit fiecărui reclamant.

Sub un alt aspect, indemnizaţia reparatorie prevăzută de aceste dispoziţii reprezintă un bun aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a constatat şi statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 88/2013 obligatorie erga omnes, în conformitate cu care "indemnizaţiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale" dispoziţiile art. 44 din Constituţie interpretat în conformitate cu art. 11 şi 20 din Constituţie potrivit art. 1 din CEDO în conformitate cu art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele: Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, 2006, şi Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009 prin care Curtea a stabilit că: art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială, fiind la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie privind nediscriminarea, dacă, în schimb, statui a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale - indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuţii - acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

Aceste hotărâri sunt obligatorii şi pentru instanţa de judecată în condiţiile art. 1 alin. 5, art. 15, art. 124 alin. 3 din Constituţie, coroborate cu art. 1 din CEDO şi art. 991 din Legea 304/2004. Astfel, odată ce legiuitorul român a reglementat acest drept şi a stabilit criteriile şi condiţiile de acordare a indemnizaţiei, se naşte obligaţia statului de a acorda indemnizaţia persoanelor  care îndeplinesc condiţiile stabilite în Legea nr. 341/2004, potrivit jurisprudenţei  constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului astfel cum a fost reţinută în cauzele Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, şi Andrejeva împotriva Letoniei. Faptul îndeplinirii condiţiilor de către reclamanţi a fost confirmat prin eliberarea de către instituţiile abilitate ale statului a documentelor doveditoare depuse şi la dosarul cauzei în ce priveşte pe fiecare reclamant respectiv.

Având în vedere că dreptul la indemnizaţia reparatorie în cauză constituie o prestaţie socială care trebuie acordată în conformitate cu jurisprudenţa constantă a CEDO astfel cum aceasta a fost menţionată anterior, afectarea acesteia cu titlu definitiv pentru anul 2011, în sensul acordării unui cuantum nelegal stabilit, aduce atingere dreptul legal de proprietate al reclamanţilor.

 În acest context, dat fiind că obligaţia respectării legilor consacrată de art. 1 alin. 5 art. 15 şi art. 53 din Constituţie, nu presupune, prin conţinutul său, asigurarea unui cadru legislativ inflexibil, intervenţia legislativă fiind necesară pentru a asigura un cadru normativ unitar, iar interpretarea judiciară trebuie să contribuie la o mai bună aplicare a legii şi la îndepărtarea oricăror situaţii echivoce sau inechităţi în aplicarea legii, astfel cum se poate desprinde din Decizia nr. 1237/06.10.2010 pronunţată de Curtea Constituţională.

Potrivit art. 15 din Constituţie, cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile stabilite prin acestea.

Existenţa şi calitatea legii este supusă controlului Curţii Europene a Drepturilor Omului, în accepţiunea căreia legea trebuie să realizeze cumulativ două condiţii: (A) să existe ca legislaţie în vigoare şi (B) să prezinte un cumul de trăsături juridice. A. Existenţa legii se apreciază în sens material. Atingerile aduse drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sunt definite de statele însele ce apreciază circumstanţele care le pot justifica. Legea trebuie să existe, să fie în vigoare la momentul restricţiei aduse dreptului, să statueze asupra garanţiilor adecvate ce însoţesc restricţiile aduse dreptului şi să prezinte un minim de efectivitate.

Trăsăturile juridice ale legii au ca scop evitarea arbitrarului din partea autorităţilor naţionale şi semnifică compatibilitatea legii cu preeminenta dreptului menţionată explicit în Preambulul Convenţiei, acesta din urmă impunând următoarele exigenţe: a) să fie accesibilă, b) să fie previzibilă.

Previzibilitatea legii este determinată de o serie de circumstanţe: conţinutul textului în discuţie, domeniul de aplicare a legii şi destinatarii ei, precum şi de interpretarea judiciară a fiecărei cauze, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent. Evaluarea circumstanţelor şi a consecinţelor ce pot decurge dintr-un anumit act poate fi şi rezultatul activităţii persoanei în cauză, precum şi rezultatul consultării opiniilor unor specialişti. Îndeplinirea cerinţelor privind accesibilitatea şi previzibilitatea legii se analizează la momentul producerii ingerinţei din partea autorităţilor naţionale.

Supremaţia legii înseamnă superioritatea juridică a legii, în sistemul de drept fiind astfel asigurată conformitatea tuturor actelor juridice cu legea. Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă a principiului supremaţiei legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe. Cât priveşte actele administrative (individuale şi normative), acestea fiind acte de executare a legii, condiţia de conformitate este indiscutabilă. De altfel, acest principiu al conformităţii actelor administrative cu legea rezultă în mod expres şi din dispoziţiile constituţionale sus-citate.

Pe cale de consecinţa, şi indemnizaţia reparatorie ca prestaţie socială necontributivă pe care statul s-a obligat să o plătească este inclusă în noţiunea de bun, astfel cum această noţiune este privită de Curtea Europeană, întrucât aceste sume de bani reprezintă o valoare patrimonială, făcând astfel parte din dreptul de proprietate.

Prin neacordarea drepturilor băneşti întocmai potrivit celor prevăzute de lege se restrânge dreptul persoanelor care îndeplinesc condiţiile legale de a avea efectiv în patrimoniul lor sumele stabilite prin lege, în condiţiile în care cel puţin două dintre condiţiile prevăzute în teza II a art. 1 din Primul Protocol nu sunt îndeplinite, în sensul că nu suntem în prezenţa unei cauze de utilitate publica şi nici a principiilor generale ale dreptului internaţional, ci numai în prezenţa unei interpretări şi aplicări greşite a legii de către instituţiile  pârâte”.

Sub un alt aspect se impune cu necesitate asigurarea unei securităţi indispensabile relaţiilor juridice existente între autoritatea publică, pe de o parte, şi persoanele administrate, pe de altă parte; dreptul persoanei administrate care şi-a adaptat comportamentul funcţie de legea existenta la un moment dat, de a se baza în mod legitim pe menţinerea situaţiei de drept (aşa numita "încredere legitimă") în caz contrar stabilitatea raporturilor juridice consfinţite prin lege ar fi complet bulversată.

Altfel spus, aşa cum practica judiciara a statuat, acolo unde începe dreptul cetăţeanului, se încheie dreptul de apreciere al autorităţii publice. În cazul concret al OUG nr. 84/2012, autoritatea pârâtă a dispus "mai presus de lege", prin încălcarea drepturilor omului şi prin încălcarea legii şi a creat o reducere a drepturilor cuvenite reclamanţilor.

Nu s-au propus noi dovezi în cauză. Totodată, s-a solicitat judecarea pricinii în lipsa părţilor conform art. 411 Cod Procedură Civilă.

Curtea, văzând prevederile art. 480 alineatul 1 Cod Procedură Civilă şi apreciind că în raport de pretenţiile deduse judecăţii, de probatoriul administrat şi de normele juridice relevante, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, va respinge apelul ca nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Criticile exprimate în motivarea apelului nu pot fi primite, Tribunalul procedând corect atunci când a respins acţiunea cu care a fost sesizat, acţiune prin care s-a solicitat recalcularea indemnizaţiei reparatorii ce se cuvine în baza art. 4 alin. 4 din Legea nr. 341/2004, pentru anul 2011 până la zi prin raportare la câştigul salarial mediu brut  utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat, aprobat prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat aferentă anului pentru care se face plata; recalcularea indemnizaţiei lunare ce se cuvine în baza art. 5 alin. 1 lit. m din Legea nr. 341/2004, pentru anul 2011 până la zi; achitarea diferenţelor dintre indemnizaţiile recalculate si cele efectiv încasate pentru perioada ianuarie 2011 la zi.

Faţă de obiectul şi natura acestor capete de cerere, în speţă trebuie avute în vedere considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 22/18.11.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în completul prevăzut de art. 516 Cod Procedură Civilă, decizie care este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti din România, sens în care sunt prevederile art. 517 alin. 4 din acelaşi cod.

Astfel, prin această hotărâre a instanţei supreme s-au admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului şi s-a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, ….indemnizaţiile lunare reparatorii şi indemnizaţiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul 2011, prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plată în luna octombrie 2010.”

Având în vedere conţinutul considerentelor şi dispozitivului deciziei precitate, concluzia care se impune este aceea că indemnizaţiile lunare reparatorii şi indemnizaţiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează în anul 2011 prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plată în luna octombrie 2010, iar nu aşa cum s-a cerut prin acţiunea formulată de apelantul-reclamant.

Cât priveşte modul de calcul al aceloraşi indemnizaţii pentru anii 2012 şi 2013, trebuie să se ţină seama de prevederile OUG nr. 80/2010 completată prin Legea nr. 283/2011, precum şi de cele ale OUG nr. 19/2012.

Astfel, potrivit art. II, art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, completată prin Legea nr. 283/2011, în anul 2012, cuantumul drepturilor prevăzute la art. 14 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2011.

Potrivit art. 3 alin. (2) din OUG nr. 19/2012, începând cu luna iunie 2012, cuantumul drepturilor prevăzute la art. 14 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, se majorează cu 2,3% faţă de cuantumul aflat în plată în luna mai 2012, fără a depăşi nivelul în vigoare în luna iunie 2010. 

În anul 2013 indemnizaţiile  se supun legislaţiei în vigoare, adică tot art. 3 alin. (2) din OUG nr. 19/2012, care arată că  începând cu luna iunie 2012, cuantumul drepturilor prevăzute la art. 14 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, se majorează cu 2,3% faţă de cuantumul aflat în plată în luna mai 2012, fără a depăşi nivelul în vigoare în luna iunie 2010.

Dispoziţiile Deciziei în Interesul Legii nr. 22/2013, ca şi cele ale OUG nr. 80/2010 şi 19/2012, sunt extrem de clare şi nu pot conduce la altă concluzie decât cea mai sus expusă, anume aceea că indemnizaţiile la care fac referire apelanţii nu pot fi calculate şi plătite în modul în care s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În acest context, în speţă nu se poate pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 67 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Cât priveşte împrejurarea că indemnizaţiile în discuţie ar constitui un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia EDO, sens în care ar fi considerentele Deciziei nr. 88/2013 a Curţii Constituţionale a României, trebuie arătat mai întâi că prin decizia în discuţie nu s-a admis vreo excepţie de neconstituţionalitate, situaţie în care, date fiind prevederile art. 147 alin. 1 şi 4 din Constituţie, respectiva decizie nu are putere obligatorie.

În al doilea rând, prin amintita decizie a Curţii Constituţionale s-a respins o excepţie de neconstituţionalitate ridicată tocmai împotriva OUG nr. 80/2010, adică a unui act normativ menţionat mai sus şi care nu sprijină punctul de vedere împărtăşit de apelant, ci dimpotrivă, după cum s-a arătat anterior

În raport de toate cele ce preced, cererea de apel apare ca nefondată şi va fi respinsă ca atare.

Domenii speta

Spete similare