Greşita soluţionare a acţiunii în contencios administrativ în temeiul excepţiei prematurităţii acţiunii după apariţia Legii nr. 165/2013

Excepţia de prematuritate este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, putând fi invocată atunci când dreptul din raportul juridic dedus judecăţii este afectat de un termen sau de o condiţie suspensivă care nu s-au împlinit până la ridicarea excepţiei.

Prin acţiunea formulată, reclamanţii X, Y şi Z au solicitat obligarea pârâtei Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul notificat situat  în Craiova.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind prematur formulată, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 7798 din data de 01 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 9719/63/2013 s-a admis  excepţia prematurităţii acţiunii. S-a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca prematur formulată.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că litigiului îi sunt aplicabile prevederile art. 4, art. 21, art. 34 alin. 1, art. 32 din Legea nr. 165/2013. Aşadar Comisia are la dispoziţie un termen pentru soluţionarea dosarului, şi numai după împlinirea acestui termen persoana îndreptăţită poate solicita obligarea Comisiei la îndeplinirea atribuţiilor legale.

Împotriva sentinţei nr. 7798 din data de 01 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 9719/63/2013 au declarat recurs reclamanţii, considerând că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

 Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru considerentele ce succed:

Obiectul cererii reclamanţilor îl reprezintă obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire din perspectiva refuzului nejustificat al pârâtei şi nesoluţionării cererii de emitere a deciziei într-un termen rezonabil.

Apărările reclamanţilor din cererea de chemare în judecată pornesc de la faptul că autorităţile administrative nu au luat măsuri eficiente de emitere a deciziei într-un termen rezonabil şi au refuzat nejustificat emiterea deciziei, deşi reclamanţii au solicitat pârâtei acest lucru.

În lipsa unei dispoziţii exprese referitoare la termenul de soluţionare, instanţa este datoare să exercite un control asupra dreptului de apreciere al autorităţii administrative pentru a asigura o protecţie reală a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor garantate de Constituţia României şi de Convenţia europeană a drepturilor omului.

Incontestabil este şi faptul că termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale astfel încât să răspundă acestei cerinţe pentru ca persoana îndreptăţită să beneficieze efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în mod constant că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la criteriile consacrate în materie în jurisprudenţa sa, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităţilor, precum şi contextul şi implicaţiile cauzei pentru situaţia reclamantului. Nici unul dintre aceste criterii nu este însă privit izolat de către Curte, ci ansamblul concluziilor care rezultă din examinarea criteriilor conduce la decizia instanţei europene.

În speţă, în mod eronat instanţa de fond a admis excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată în raport de dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi a respins acţiunea în temeiul acestei excepţii, fără să aibă în vedere obiectul şi temeiul juridic invocat de reclamanţi în cererea de chemare în judecată, precum şi dispoziţiile legale aplicabile pricinii.

Excepţia de prematuritate este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, putând fi invocată atunci când dreptul din raportul juridic dedus judecăţii este afectat de un termen sau de o condiţie suspensivă care nu s-au împlinit până la ridicarea excepţiei.

Instanţa de fond trebuia să analizeze cererea pornind de la apărările reclamanţilor, respectiv dacă autorităţile administrative au luat măsuri eficiente de emitere a deciziei într-un termen rezonabil şi dacă au refuzat nejustificat emiterea deciziei.

De asemenea, trebuia să analizeze refuzul pârâtei de a emite decizia din perspectiva atribuţiilor legale pe care le are pârâta în condiţiile în care intervine cu funcţie decizională în procedura de restituire a despăgubirilor pentru proprietăţi imobiliare imposibil de restituit în natură.

Întemeindu-şi soluţia pe excepţia prematurităţii, instanţa de fond nu a analizat nici etapele procedurii administrative şi nu a lămurit situaţia de fapt existentă în dosar, spre a se vedea dacă pârâta era în măsură să declanşeze procedura administrativă.

În speţă, ceea ce se supune analizei instanţei este obligarea pârâtei la emiterea deciziei, fundament al refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri privitoare la un drept sau interes legitim, în accepţiunea art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de recurs a constatat că susţinerile invocate de pârâtă în sprijinul excepţiei prematurităţii nu privesc elementele tipice ale unei excepţii de prematuritate, ci fondul acţiunii ori, apreciind ca prematură cererea formulată de reclamanţi, instanţa de fond a apreciat eronat că este de prisos analizarea fondului cererii.

Referitor la dispoziţiile din Convenţie invocate de reclamanţi,  nu se poate nega faptul că reclamanţii au cel puţin „speranţa legitimă” în sensul de „bun” reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi au dreptul la finalizarea procedurii de acordare a despăgubirilor într-un termen rezonabil.

Instanţa de fond trebuia să aprecieze, în raport de data introducerii acţiunii, asupra existenţei refuzului pârâtei privind soluţionarea cererii reclamanţilor, refuzul nejustificat fiind singurul în măsură să justifice incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 şi alin. 5 teza I Cod Procedură Civilă, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru analizarea fondului cauzei.

Domenii speta

Spete similare