Asigurare dovezi - desemnare expert judiciar

Hotărâre 0 din 18.03.2015


Analizând actele dosarului cu privire la cererea de asigurare de dovezi, instanţa reţine că expertiza a cărei administrare s-a solicitat are ca obiect determinarea valorii imobilului teren în suprafaţă de 4600 mp, aflat în proprietatea reclamanţilor şi inclus în terenul în suprafaţă de 33.829,52 mp cu privire la care a fost declarată utilitatea publică prin Legea nr. 170/2008.

În fapt, potrivit art. 1 din Legea nr. 170/2008 se declară de utilitate publică toate terenurile în suprafaţă de 33.829,52 mp şi construcţiile proprietate privată, situate în municipiul Bucureşti, între -.

Cu privire la acelaşi imobil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. - a obligat pârâtul din prezenta cauză să îndeplinească procedurile de expropriere pentru cauză de utilitate publică a terenurilor, precum şi celelalte obligaţii stabilite în sarcina sa prin Legea nr. 170/2008.

În drept, conform art. 359 alin. 1 C.proc.civ., oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile sau imobile, ori să obţină recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă este pericol ca proba să dispară ori să fie greu de administrat în viitor, va putea cere, atât înainte, cât şi în timpul procesului, administrarea acestor probe.

În procedura asigurărilor de dovezi nu se pretinde un drept împotriva unei alte persoane, ci doar conservarea unei probe necesare într-un eventual proces sau într-un proces în curs.

Sub acest aspect, instanţa reţine că asigurarea dovezii a fost solicitată prin raportare la procedura exproprierii cu privire la care reclamanţii au susţinut că se încadrează în categoria mai largă a noţiunii de proces. Totuşi, noţiunea de proces nu poate fi interpretată într-un sens atât de larg câtă vreme rolul fundamental al acestei proceduri este de a evita situaţia în care partea, lipsită de posibilitatea de a asigura probe înainte de a exista o judecată asupra fondului, s-ar afla în situaţia de a nu mai fi în măsură să îşi dovedească pretenţia sau, după caz, apărarea.

Fiind o procedură specială, instanţa trebuie să se limiteze în cercetarea sa la scopul cererii, deci judecata se va mărgini la aprecierea admisibilităţii probei şi la verificarea îndeplinirii cerinţelor prescrise de lege pentru această procedură.

Textul reglementează două condiţii de admisibilitate a procedurii asigurării dovezilor, şi anume urgenţa şi posibilitatea schimbării situaţiei de fapt până la administrarea dovezilor. Cu alte cuvinte, procedura de asigurare a dovezilor este condiţionată de urgenţa impusă de existenţa unui pericol de dispariţie a probei sau de îngreunare a administrării ei în viitor.

Legat de condiţiile de admisibilitate a cererii de asigurare a probelor, este de reţinut şi art. 359 alin. 2 C.proc.civ. conform cu care, în cazul în care partea adversă îşi dă acordul, cererea poate fi făcută chiar dacă nu există urgenţă. Esenţial este că acordul pârâtului nu poate fi dedus din tăcerea sau din absenţa sa, ci învoirea sa la asigurarea probei trebuie să fie exprimată în mod clar.

În prezenta cauză, pârâtul, legal citat (conform dovezii de la fila 47), nu şi-a exprimat acordul cu privire la cererea formulată de reclamanţi.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, acordul pârâtului nu poate fi dedus din împrejurarea neprezentării acestuia la termenul acordat în cauză şi nici din lipsa depunerii întâmpinării, câtă vreme, în această materie, întâmpinarea nu este obligatorie (art. 360 alin. 3 C.proc.civ.).

În acest sens, nu pot fi primite nici argumentele prezentate de către reclamanţi potrivit cărora acordul pârâtului poate fi dedus din cuprinsul adresei nr. 5119/AK/15.10.2014 (emisă de către pârât ca răspuns la memoriul formulat de reclamanţi anterior sesizării instanţei cu prezenta cerere).

În primul rând, deoarece această adresă nu a fost emisă în legătură cu cererea ce face obiectul prezentei cauze şi, în al doilea rând, deoarece în cuprinsul acestei adrese se menţionează doar disponibilitatea pârâtului de a demara procedura de expropriere, astfel cum a fost stabilit în sarcina sa prin decizia instanţei supreme. Simpla referire la împrejurarea că nu deţine personal propriu care să procedeze la evaluarea terenurilor ce fac obiectul procedurii de expropriere nu echivalează cu acordul expres, impus de art. 359 alin. 2 C.proc.civ. şi necesar pentru ca instanţa să dispună efectuarea expertizei evaluatorii solicitate de către reclamanţi.

Revenind la aspectele rerefitoare la condiţia de admisibilitate a urgenţei, se constată că aceasta trebuie să privească proba (atât ca mijloc – integritate a probei – cât şi ca procedură de administrare), iar nu părţile litigiului.

În cauză, rolul instanţei este de a stabili urgenţa în administrarea probei, iar urgenţa are ca temei pericolul ca proba să dispară sau să fie greu de administrat în viitor. Cu alte cuvinte, urgenţa presupune că a apărut deja o anumită constrângere, o anumită presiune care impune administrarea probei la acest moment pentru că, dacă nu se procedează astfel, nu va mai exista o probă care să poată fi administrată ulterior ori administrarea probei va fi deosebit de anevoioasă, încât partea poate să fie pusă în situaţia de a renunţa la ea.

Prin raportare la susţinerile reclamanţilor şi la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanţa reţine că nu este îndeplinită condiţia urgenţei cu privire la cererea analizată.

În fapt, reclamanţii solicită efectuarea unei expertize evaluatorii a terenului aflat în proprietatea lor, cu privire la care, prin Legea nr. 170/2008 a fost declarată utilitatea publică. Solicitarea lor este întemeiată pe împrejurarea că, deşi utilitatea publică a fost declarată în urmă cu mai bine de 6 ani, până în prezent pârâtul, în calitate de instituţie expropriatoare nu a efectuat acest demers evaluatoriu şi nici altele care să între în sfera de acţiune a procedurii de expropriere. În aceste condiţii, reclamanţii nu pot utiliza/exploata terenul şi nici nu au primit despăgubirea prevăzută de lege, având în vedere specificul procedurii de expropriere.

Astfel, au solicitat instanţei să desemneze un expert care să evalueze valoarea terenurilor şi beneficiul de care sunt lipsiţi, urmând ca, în baza acestei expertize să determine pârâtul să procedeze la formularea unei oferte de despăgubire cu privire la imobilul expropriat, etapa impusă de lege în materia exproprierii şi reiterată, în termeni generali, de către instanţa supremă, în cuprinsul Deciziei nr. -.

Însă, rolul procedurii de asigurare a dovezilor este de a permite părţii care o solicită preconstituirea unei probe în situaţii de urgenţă, cu menţiunea că, dacă nu s-ar proceda astfel, proba ar dispărea sau ar fi dificil de administrat în viitor. Fără îndoială că aceste condiţii nu sunt întrunite în cauza de faţă.

Expertiza evaluatorie cu privire la terenurile menţionate poate fi efectuată la orice moment în viitor, neexistând pericolul ca situaţia terenului să se schimbe sau ca expertiza să nu poată fi efectuată în viitor. În plus, expertiza priveşte doar valoarea imobilului teren, fără construcţii care ar putea suferi degradări sau deprecieri odată cu trecerea timpului, aspecte de natură să facă dificilă administrarea probei cu expertiză la un moment ulterior. Aceste constatări sunt valabile şi în ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului cauzat prin expropriere, legea specială conţinând o serie de dispoziţii care tratează acest aspect prin raportare la proprietari, precum şi la alte persoane îndreptăţite.

Condiţia urgenţei nu este îndeplinită nici prin raportare la împrejurarea că această situaţie este perpetuată de mai bine de şase ani, fără ca instituţia expropriatoare să facă demersurile necesare şi impuse atât de lege, cât şi de către instanţele judecătoreşti. De altfel, nici reclamanţii nu au învederat că în tot acest interval de timp  ar fi apărut împrejurări noi, apte să justifice urgenţa în administrarea probei cu expertiză, iar o atare situaţie care durează de mai bine de şase ani nu poate, prin ea însăşi, să justifice urgenţa, ci dimpotrivă.

Având în vedere considerentele expuse anterior, instanţa reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege cu privire la urgenţă şi la posibilitatea schimbării situaţiei de fapt până la administrarea dovezilor, motiv pentru care va respinge ca neîntemeiată cererea având ca obiect asigurare dovezi.