Inaplicabilitatea Deciziei 28/2018 a ICCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în litigiul privind anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare a administratorului societăţii aflate în procedura insolvenţei.

Actul fiscal contestat în litigiul de faţă-decizia de angajare a răspunderii solidare, priveşte o creanţă a organului fiscal faţă de o persoana fizică, în considerarea calităţii acesteia, de administrator al societăţii.

Astfel cum rezultă din considerentele Deciziei 28/2018, litigiul care a dus la dezlegarea problemei de drept privind interpretarea prevederilor art.147 indice 3 din Legea 571/2003, priveşte raporturi de drept fiscal între o societate - persoana juridică în privinţa căreia s-a deschis procedura insolvenţei si organul fiscal.

Prin cererea înregistrată  iniţial pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 1666/63/2018 la data de 14.03.2018 reclamanta I.Ş. a formulat în contradictoriu cu pârâtele A.J.A.P.D. şi D.G.R.F.P.C. cerere de chemare în judecată, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare DJG_DEJ 10636-3/21.10.2017;anularea deciziei CRR_REG-44788/19.01.2018 privind soluţionarea contestaţiei prealabile.  De asemenea a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa 2457 din data de 03.12.2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1666/63/2018*, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta I.Ş. în contradictoriu cu pârâtele A.J.A.P.D. şi D.G.R.F.P.C.

A fost anulata decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJG-DEJ-10363-3/31.10.2017 emisă de A.J.F.P.D, precum şi decizia nr. CRR_REG- 44788/2018 emisă de D.G.R.F.P.C.

Împotriva acestei a declarat recurs pârâta D.G.R.F.P.C. în nume propriu şi în numele A.J.F.P.D, criticând-o ca nelegală.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a arătat că:

Instanţa de fond a reţinut, prin raportare la decizia nr. 28/2018 a ICCJ, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a dezlegat problema priorităţii aplicării intre doua norme cu caracter special, pe de o parte Codul fiscal, iar pe de alta parte dispoziţiile din Legea nr. 85/2006, faptul ca in cursul procedurii speciale de insolventa nu mai pot fi aplicate, în ceea ce priveşte realizarea creanţelor, dispoziţiile contrare dintr-o alta lege, chiar daca aceasta reglementează o procedura de stabilire a creanţelor fiscale, asa cum este Codul fiscal

Bazându-se pe o interpretare eronata a textelor de lege anterior enumerate, instanţa de fond a reţinut ca nu sunt aplicabile dispoziţiile art 25, alin.2, lit. d din Legea nr. 207/2015.

Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material - art.488, pct.8 Cod procedura civila.

In soluţionarea cauzei, aşa cum a apreciat anterior, instanţa de fond reţine soluţia pronunţata de către ICCJ.

A solicitat instanţei de recurs să constate faptul că în nici unul din textele de lege menţionate nu este prevăzuta în mod expres interdicţia emiterii deciziei de angajare a răspunderii de către organul fiscal in cazul pronunţării unei hotărâri definitive in procedura insolventei, cu toate acestea instanţa de fond considerând fara temei ca soluţia definitiva din procedura insolventei nu mai poate fi infirmata de o alta hotărâre judecătoreasca sau prin emiterea unei decizii de angajare a răspunderii solidare.

Instanţa de fond trebuia să aibă în vedere împrejurarea că atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin.2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscala intervine daca debitorul este declarat insolvabil in condiţiile Codului de procedura fiscala sau insolvent, art. 25, alin.3, textul de lege precizând ca debitorul se poate afla si in stare de insolventa.

In ceea ce priveşte atragerea răspunderii solidare conform art. 25, alin.2 Cod procedura fiscala, condiţia preexistenta de atragere a răspunderii presupune ca debitorul sa fie insolvabil, insolvabilitatea fiind definita la art. 265, Cod procedura fiscala.

Făcând o interpretare eronata a dispoziţiilor legale care reglementează insolvabilitatea, art. 265, alin.2 Cod procedura fiscala, antrenarea răspunderii, art.25, alin.2, Cod procedura fiscala si ale art.169, alin. 1 din Legea nr. 85/2014, instanţa de fond concluzionează in mod eronat ca antrenarea răspunderii in procedura insolventei nu mai putea fi emisa decizia de angajare a răspunderii solidare, întrucât cele doua proceduri se exclud una pe alta, in opinia instanţei de fond.

Dispoziţiile art.25 Cod procedura fiscala reglementează instituirea răspunderii solidare ca modalitate de recuperare numai pentru creanţele bugetare, iar Legea nr. 85/2014 are ca scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa, in cadrul căreia poate fi creditor si statul pentru creanţele datorate bugetului de stat

Consideră că, instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 220 alin.(10) Cod procedura fiscala.

Codul de procedura fiscala are in vedere numai angajarea răspunderii solidare a obligaţiilor de plata restante de natura fiscala, iar Legea nr. 85/2014 prevede la art. 169 faptul ca răspunderea se antrenează indiferent de natura obligaţiilor.

Având in vedere considerentele anterior expuse si din interpretarea textelor de lege aplicabile, se desprinde concluzia ca prevederile Legii nr. 85/2014, privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa nu exclud posibilitatea de a aplica, concomitent, procedura atragerii răspunderii solidare reglementata de art. 25 Cod procedura fiscala, specifica recuperării creanţelor bugetare de la debitorul declarat insolvabil.

Textele de lege, reţinute si de către instanţa de fond in soluţionarea cauzei, nu stabilesc prioritatea antrenării răspunderii solidare in procedura insolventei fata de antrenarea răspunderii solidare reglementata de Codul de procedura fiscala, aşa cum in mod eronat a interpretat instanţa de fond aceste dispoziţii legale ci, dimpotrivă, permit desfăşurarea concomitenta si a procedurii atragerii răspunderii solidare reglementata de art. 25 Cod procedura fiscala, specifica recuperării creanţelor bugetare de la debitorul declarat insolvabil.

In situaţia in care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul de procedura fiscala pentru atragerea răspunderii solidare a persoanelor fizice sau juridice, organul fiscal este îndreptăţit sa dispună si atragerea răspunderii solidare chiar daca debitorul se afla in insolventa, fiind dreptul organului fiscal de a uza de toate mijloacele legale pe care le are puse la dispoziţie pentru recuperarea creanţelor bugetare.

Nu se poate pune in discuţie oportunitatea atragerii răspunderii potrivit Legii nr. 85/2014 sau potrivit Codului de procedura fiscala, dimpotrivă organul fiscal având obligaţia sa se folosească de toate mijloacele legale pe care le are puse la ispozitie pentru recuperarea creanţelor bugetare.

Totodată, trebuie menţionat faptul ca, in cazul in care s-a dispus atrenarea răspunderii potrivit procedurii insolventei,, dar in acelaşi timp s-a dispus si antrenarea răspunderii potrivit Codului de procedura fiscala, iar creanţa fiscala a fost realizata de la debitorii cărora li s-a atras răspunderea potrivit Codului de procedura fiscala, scopul activităţii de atragere a răspunderii a fost atins, respectiv de stingere a creanţelor fiscale, iar antrenarea răspunderii solicitata în cadrul procedurii de insolventa ramane fara obiect.

De asemenea, in situaţia in care nu s-a dispus atragerea răspunderii conform Legii nr. 85/2014, poate fi dispusa antrenarea răspunderii solidare potrivit ari. 25 si 26 din Codul de procedura fiscala.

Starea de insolventa este definita la art.5, pct.29 din Legea nr. 85/2014, de la data deschiderii procedurii de insolventa suspendandu-se de drept masurile de executare silita pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Astfel, dupa data declarării stării de insolventa care reprezintă condiţia preexistenta pentru atragerea răspunderii solidare reglementata de art. 25, alin.(3) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedura fiscala, se poate lua măsura atragerii răspunderii solidare in funcţie de condiţiile impuse de aceste prevederi.

In aceste condiţii este vorba despre o interpretare eronata a textului art. 25 Cod procedura fiscala, atunci când instanţa de fond retine faptul ca după pronunţarea hotărârii in cadrul procedurii insolventei, prin care a fost respinsa cererea de antrenare, nu mai era posibila emiterea deciziei de antrenare a răspunderii, instanţa adăugând la textul de lege o condiţie proprie, aceea a limitării antrenării răspunderii reglementata de art. 25 Cod procedura fiscala după data deschiderii procedurii insolventei, in condiţiile in care la alin. (3) art.25 precizează in mod clar următoarele:

"Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod sau declarat insolvent dacă,...”

Din probele administrate si in procedura prealabila si in dosarul cauzei rezulta faptul că sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale:

- există un prejudiciu reprezentat de debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea şi care nu au fost achitate până în prezent;

- există fapta ilicita reglementata de norme speciale: nedeclararea şi neplata obligaţiilor fiscale, nerespectarea reglementărilor legale privind obligaţiile administratorilor: art. 108, alin. (1) şi (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, art. 20, alin. (1) din Legea nr. 207/2015;

- între prejudiciu şi fapta ilicită există o legătură directă reprezentata de faptul că insolvabilitatea este determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul de stat.

- există o formă de vinovăţie, care poate fi şi neglijenţa, în condiţiile în care nu există obligaţia de a dovedi intenţia directă, dar şi intenţia directă poate fi luată în considerare, pentru că atât timp cât plata obligaţiilor fiscale reprezintă un atribut şi o acţiune exclusiv personală a administratorului şi depind astfel numai de voinţa acestuia, însăşi neplata acestor obligaţii aflate la scadenţă reprezintă o dovadă a relei credinţe.

În concluzie, având în vedere motivele invocate, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei pronunţata de către Tribunalul Dolj şi, pe fond, respingerea acţiunii ca nelegală şi menţinerea în totalitate a actelor administrative contestate.

Analizând recursul formulat în cauză prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, se reţine că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:

Prin criticile invocate în cererea de recurs, recurentele pun în discuţie aplicabilitatea în prezenta cauză a deciziei 28/2018 a ICCJ şi raportul dintre prevederile Legii 85/2014 si Codul de Procedura Fiscala.

ICCJ a stabilit prin decizia menţionată faptul că: „Prevederile art. 1473 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal se interpretează în sensul că dacă s-a constatat, prin hotărâre definitivă, că o creanță fiscală nu poate fi valorificată în procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2006, ca urmare a depunerii tardive a acesteia, aceeași creanță nu mai poate fi valorificată de organul fiscal în procedura soluționării cererii de rambursare a T.V.A., formulată de debitoarea aflată în procedura insolvenței”.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei 28/2018, litigiul care a dus la dezlegarea problemei de drept privind interpretarea prevederilor art.147 indice 3 din Legea 571/2003, priveşte raporturi de drept fiscal între o societate - persoana juridică în privinţa căreia s-a deschis procedura insolvenţei si organul fiscal.

ICCJ a analizat concursul dintre legea speciala-Legea 85/2006 si Legea generală-Codul fiscal ca urmare a situaţiei juridice a debitorului, parte în litigiul care a dus la sesizarea ICCJ.

Prezenta cauză priveşte raporturi de drept fiscal între administratorul unei societăţi aflate în procedura falimentului şi organul fiscal. Totodata, acest litigiu priveşte aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.25 alin.2 lit.d Cpf privind angajarea răspunderii intimatei I.Ş. în temeiul prevederilor menţionate.

Curtea arată că decizia 28/2018 a ICCJ nu îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta cauză întrucât  problema de drept este diferită de cea dezlegată de către ICCJ iar părţile litigiului nu se află în situaţia juridică a debitorului din dosarul 37/1/2018 al ICCJ.

Actul fiscal contestat în litigiul de faţă-decizia de angajare a răspunderii solidare, priveşte o creanţă a organului fiscal faţă de o persoana fizică, în considerarea calităţii acesteia, de administrator al societăţii.

În situaţia de faţă nu se poate discuta despre existenţa unui concurs între cele două legi si nici despre existenţa unor dispoziţii generale ori speciale, întrucât cele două prevederi nu se exclud reciproc, acestea au condiţii şi termene proprii. 

Astfel, dispoziţiile art. 25 alin 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevăd răspunderea solidară a anumitor persoane expres determinate pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, iar dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, în vigoare la data emiterii deciziilor contestate, prevăd următoarele: în cazul în care sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;  d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori; h)orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.

Aşadar, este vorba de două tipuri distincte de răspundere angajate în cadrul a două proceduri diferite cu condiţii şi termene proprii, astfel că nu se poate susţine că existenţa uneia dintre acestea o exclude pe cealaltă.

Constatând că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia exclusiv pe considerentele Deciziei 28/2018 a ICCJ, fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art.488 alin.1 pct.6, art496 si art.498 Cpc, Curtea va admite recursul declarat, va casa sentinţa recurata si va reţine cauza spre rejudecare.

Domenii speta

Spete similare