Actiune in constatare

Dosar nr. 929/89/2015

R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI

CIVILĂ

Sentinţă civilă Nr. 1068/2015

Şedinţa publică de la 09 Iulie 2015

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE

Asistent judiciar

Asistent judiciar

Grefier

Pe rol judecarea cauzei privind pe reclamantul S L I,  în contradictoriu cu pârâta SC S C SA,  având ca obiect acţiune în constatare.

……………………………………………………………………………………………..

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, sub nr.929/89/2015, reclamantul S L I a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC S C SA (în insolvenţă), să se constate existenţa unor raporturi contractuale de muncă între reclamant şi FC Vaslui şi să se constate că pârâta avea obligaţia de plată a contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate aferente veniturilor realizate de către reclamant pe perioada 2010-2014.

……………………………………………………………………………………………..

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de excepţia de necompetenţă teritorială, conform art.248 alin.(2) CPC, instanţa reţine următoarele:

1. Caracterul normelor legale care reglementează competenţa teritorială în materia jurisdicţiei muncii.

Potrivit petitului cererii de chemare în judecată şi precizărilor ulterioare asupra temeiului juridic, reclamantul a formulat o acţiune în constatare (prevăzută de art.35 CPC), situaţie în care, aşa cum a arătat, „competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului” (art.125 CPC).

Litigiul cu care a fost sesizată instanţa de judecată este de competenţa jurisdicţiei muncii, astfel cum este definită la art. 266 din Codul muncii, care prevăd următoarele: „Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice între partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.

Conform art.269 alin.(2) Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţei „în a cărei circumscripţiei reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz sediul”. Art.210 din Legea dialogului social prevede că „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Textele care reglementează competenţa teritorială au caracter imperativ, o astfel de interpretare fiind reţinută în mod constant de către instanţele judecătoreşti.

Prin urmare, deşi competenţa teritorială în materia jurisdicţiei muncii este una alternativă (tribunalul de la domiciliul/reşedinţa reclamantului sau tribunalul de la locul de muncă al reclamantului), ea este, fără îndoială, una exclusivă.

În condiţiile art.116 Cod procedură civilă, „reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente”.

2. Condiţiile procedurale de invocare a excepţiei necompetenţei teritoriale.

Art.129 alin.(2) pct.3 CPC stabileşte că „necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura”.

Art.130 alin.(2) CPC prevede că „(…) necompetenţa teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, în faţa primei instanţe”.

Chiar dacă art.116 CPC permite reclamantului alegerea instanţei, instanţa sesizată, în aplicarea prevederilor legale în materie, are obligaţia de a verifica dacă alegerea reclamantului este una conformă/valabilă, respectiv dacă instanţa sesizată este deopotrivă competentă cu celelalte permise, raportat la prevederile art.269 alin.(2) Codul muncii şi art.210 Legea dialogului social.

În concret, instanţa sesizată este obligată să verifice dacă este instanţa de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului, ori este instanţa de la locul de muncă al acestuia.

Astfel fiind, chiar dacă competenţa este una alternativă, ea este limitată exclusiv la anumite instanţe, ceea ce legitimează invocarea din oficiu a necompetenţei teritoriale în caz de nerespectare a prevederilor legale cu caracter imperativ, neputându-se astfel reţine nerespectarea cerinţelor procedurale de invocare a excepţiei de necompetenţă.

3. Temeinicia excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vaslui.

Aşa cum s-a reţinut, prezentul litigiu face parte din categoria celor ce sunt supuse jurisdicţiei muncii (art.266 Codul muncii), prin solicitarea de constatare a existenţei raporturilor de muncă dintre părţi, cu consecinţele aferente.

Reclamantul are în prezent domiciliul legal în judeţul B-N, neexistând date în dosar cu privire la eventuala sa reşedinţă. Rezultă aşadar că Tribunalul Vaslui nu este instanţa de la domiciliul/reşedinţa reclamantului.

Pe de altă parte, după cum rezultă din actele dosarului (respectiv contractele de prestări servicii încheiate cu pârâta, pretins Angajator), colaborarea cu SC S C SA VASLUI s-a încheiat la data de 30.06.2014, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 04.05.2015, situaţie în care nu se poate reţine că la Vaslui, respectiv la sediul pârâtei, mai este locul de muncă al reclamantului.

Aşa cum se observă, art.210 Legea dialogului social reclamă ca cel care formulează cererea de chemare în judecată să aibă („îşi are”) locul de muncă în circumscripţia teritorială a tribunalului pe care îl sesizează. Norma are în vedere facilitarea accesului la justiţie al lucrătorului reclamant, sub aspectul evitării cheltuielilor de judecată suplimentare, generate de o eventuală deplasare, astfel explicându-se şi derogarea de la regula de drept comun cuprinsă la art.107 CPC.

Nu mai puţin, art.210 Legea dialogului social instituie o competenţă teritorială alternativă în cazul reclamanţilor salariaţi, iar nu şi foşti salariaţi. Art.155 coroborat cu art.154 alin.(1) din actul normativ indicat prevede că Legea dialogului social se aplică raporturilor de muncă stabilite între angajatori şi angajaţi.

Interpretarea literală a unei norme legale este atunci când există concordanţă deplină între formularea textului legal interpretat şi situaţiile practice care se încadrează în ipoteza acestuia, nefiind necesar a se extinde sau a se restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză.

Aşadar, pe cale de interpretare literală a prevederilor art.210 Legea dialogului social, prezenta instanţă reţine că reclamantul nu are alegerea şi faţă de Tribunalul Vaslui, el nemaiactivând la SC S C VASLUI SA, şi nemaiavând astfel locul de muncă aici. Deşi consideraţiile teoretice ale reclamantului cu privire la competenţa teritorială în materie sunt corecte, el omite împrejurarea de fapt constând în aceea că nu mai are pretinsul loc de muncă la Vaslui, împrejurare esenţială în aplicarea art.210 Legea dialogului social.

Împrejurarea că reclamantul a activat în trecut  la un club de fotbal sau altul, nu justifică, după încetarea colaborării, introducerea cererilor de chemare în judecată la tribunalul în circumscripţia căruia se află sediul societăţii comerciale care patronează/a patronat clubul respectiv. Astfel, reclamantul, fost salariat, este în continuare protejat de lege, prin facilitarea accesului la justiţie, netrebuind să aplice regula de drept comun şi să cheme în judecată fostul angajator la instanţa de la sediul său. Norma legală prevăzută de art.269 alin.(2) Codul muncii (competenţă exclusivă), care urmează astfel să se aplice în lipsa locului de muncă,  nu este in favorem  şi nu permite renunţarea reclamantului la dreptul procesual stabilit în interesul protecţiei fostului salariat, ca principiu axiomatic al legislaţiei muncii, ceea ce art.38 Codul muncii, interzice cu desăvârşire.

Sesizând astfel o instanţă necompetentă, determinarea instanţei competente se impune, conform art.132 alin.(1) CPC, prin raportare la prevederile legale remanente, respectiv instanţa de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului.

Reţinându-se că reclamantul are domiciliul legal în jud.B-N şi că nu există date în dosar cu privire la reşedinţa sa actuală, instanţa va admite excepţia de necompetenţă teritorială şi va declina competenţa de soluţionare a prezentului litigiu în favoarea Tribunalului B-N.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Vaslui, invocată din oficiu.

Declină competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul SLI, în contradictoriu cu pârâta SC S C SA, în favoarea Tribunalului B-N.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 09.07.2015.

Domenii speta

Spete similare