Modificarea unilaterală a contractului individual de muncă. Reducerea duratei timpului de lucru

DREPTUL MUNCII

Modificarea unilaterală a contractului individual de muncă. Reducerea duratei timpului de lucru

- art. 41 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii

- art. 42 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii

- art. 48 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii

Conform disp. art. 41 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor, iar cu titlu de excepţie, este permisă modificarea unilaterală a contractului individual de muncă în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Codul muncii, cazurile de excepţie fiind reglementate în mod expres în art. 42 şi respectiv în art. 48 din Codul muncii.

În speţă, prin dispoziţia contestată a fost modificat timpul de muncă şi salariul reclamantei, fără acordul acesteia, în condiţiile în care contractul său individual de muncă fusese încheiat pentru o normă de 8 ore/zi, astfel că reducerea normei în cazul acesteia reprezintă o modificare unilaterală a contractului de muncă, ce nu se încadrează în situaţiile de excepţie la care face trimitere textul art. 41 alin. 2 din Codul muncii.

Curtea de Apel Oradea, Secţia I-a civilă

Decizia civilă nr. 531/2015-A din 10.09.2015 (dosar nr. 1034/111/2014)

Prin sentinţa civilă nr. 68/LM din data de 04.02.2015, pronunţată de Tribunalul B., în dosar nr. 1034/111/2014, s-a admis în parte acţiunea completată formulată de reclamanta B. F., CNP xxxxxxxxxxxxx, cu domiciliul în B., strada A I., nr. x, bl. Yx, ap.x, judeţul B., în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. cu sediul în B., str. H., nr. 9, judeţul B., CIF Yxxxxxxxx, Y/xxxx/x şi în consecinţă:

S-a dispus anularea Dispoziţiei nr. x/03.02.2014 emisă de pârâta S.C. E. S.A. B.

A fost obligată pârâta la repunerea reclamantei în situaţia anterioară emiterii acestei dispoziţii, cu plata tuturor drepturilor salariale indexate şi majorate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat pentru un program de lucru de 8 ore, actualizate la data plăţii.

Au fost respinse restul pretenţiilor.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta a fost angajată în cadrul pârâtei în temeiul contractului de muncă nr. 17/16.06.1986 în funcţia de subinginer construcţii (filele 3-4 dosar), cu normă întreagă, 8 ore zilnic.

Prin Dispoziţia nr. x/03.02.2014 emisă de pârâtă s-a redus norma de timp la 2 ore pe zi, 10 ore pe săptămână, zilnic între orele 8-10 (fila 12 dosar).

Această dispoziţie a fost luată, după cum rezultă din cuprinsul ei „având în vedere organigrama societăţii aprobată în şedinţa AGA din data de 29.05.2013, cât şi din necesitatea expresă impusă de AGA de încadrare în fondul de salarii aferent anului 2012, restrângerea activităţii unităţii în perioada 2012-2013, reducerea numărului de încasatori şi restrângerea activităţii acestora în condiţiile facturării şi încasării o dată la trei luni şi în marte parte prin virament bancar şi prin casierie.”.

Dispoziţia contestată nu este motivată în drept.

Instanţa a reţinut faptul că în conformitate cu prevederile art. 41 Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor. Cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Codul muncii.

Aceste cazuri de excepţie sunt reglementate în mod expres, respectiv la art. 42 din Codul muncii, care prevede schimbarea locului de muncă prin delegare şi detaşare şi art. 48 din Codul muncii, care prevede schimbarea locului şi felului muncii în mod temporar, în situaţii excepţionale.

Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente: a) durata contractului; b) locul muncii; c) felul muncii; d) condiţiile de muncă; e) salariul; f) timpul de muncă şi timpul de odihnă”

În cazul de faţă prin dispoziţia contestată a fost modificat timpul de muncă şi salariul reclamantei, fără a exista acordul de voinţă al părţilor cu privire la modificarea contractului individual de muncă.

Conform art. 48 din Codul muncii „Angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii, fără consimţământul salariatului, şi în cazul unor situaţii de forţă majoră, cu titlu de sancţiune disciplinară sau ca măsură de protecţie a salariatului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.”

În speţă, contractul de muncă al reclamantei a fost încheiat pentru o normă de 8 ore/zi. Durata timpului de lucru este un element esenţial al contractului de muncă. Reducerea normei în cazul reclamantei reprezintă o modificare unilaterală a contractului de muncă, care nu se încadrează în situaţiile de excepţie prevăzute de art. 41 alin. 2 Codul muncii.

Legea nr. 53/2003 nu dă posibilitatea angajatorului să modifice unilateral durata timpului de lucru. Poate fi modificat unilateral doar locul şi felul muncii, şi aceasta doar în situaţii de forţă majoră, ca sancţiune disciplinară sau ca măsură de protecţie a salariatului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Încadrarea în fondul de salarii trebuia făcută prin reducerea unor posturi, iar nu prin modificarea duratei timpului de lucru a unui singur angajat.

Codul muncii reglementează doar la art. 52 alin. 3 Codul muncii posibilitatea reducerii programului de lucru de la 5 zile la 4 zile pe săptămână, cu reducerea corespunzătoare a salariului, în cazul reducerii temporare a activităţii, pentru motive economice, tehnologice, pe perioade care depăşesc 30 de zile, după consultarea prealabilă a sindicatului reprezentativ sau a reprezentanţilor salariaţilor, până la remedierea situaţiei care a cauzat reducerea programului. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă, intimata procedând la reducerea programului de lucru doar în cazul reclamantei de la 5 zile pe săptămână la o zi si două ore.

Pe de altă parte, pârâta în apărările formulate a arătat că la baza dispoziţiei contestate, pe lângă motivul restrângerii activităţii, a reducerii atribuţiile reclamantei, a îndeplinirii necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu care i-au fost încredinţate conform fişei postului, a stat şi Fişa de evaluare a rezultatelor personalului de execuţie (fila 24 dosar), fişa din care rezultă că reclamanta a obţinut calificativul neacceptabil.

Însă, ca sancţiune disciplinară poate fi modificat doar felul muncii prin retrogradarea din funcţie, conform disp. art. 248 Codul muncii, dar numai după efectuarea unei proceduri disciplinare prealabile şi emiterea unei decizii de sancţionare.

În speţă este dovedit că reclamanta şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, însă pentru acest motiv a fost sancţionată disciplinar prin Decizia nr. 15/19.07.2013 cu sancţiunea avertisment. Dacă reclamanta a săvârşit şi alte abateri disciplinare, intimata avea posibilitatea sancţionării acesteia cu o sancţiune mai severă, după efectuarea procedurii disciplinare prealabile. Însă timpul de muncă nu poate fi modificat cu titlu de sancţiune disciplinară.

De altfel, din conţinutul Dispoziţiei nr. x/3.02.2014 nu rezultă că la baza emiterii acesteia ar sta îndeplinirea necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu de către reclamantă, ci numai restrângerea activităţii societăţii şi necesitatea de încadrare în fondul de salarii.

Faţă de aceste considerente, instanţa a constatat că dispoziţia contestată încalcă atât dispoziţiile art. 41 din Codul muncii, având în vedere că nu există acordul reclamantei pentru modificarea contractului individual de muncă, cât şi prevederile art. 48 Codul muncii care dau posibilitatea modificării contractului individual de muncă al salariatului în ceea ce priveşte locul şi felul muncii, fără consimţământul acestuia, cu condiţia ca această modificare să fie temporară.

Prin urmare, s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. x/03.02.2012 emisă de pârâtă ca fiind nelegală. De altfel, pârâta nu a indicat vreun temei de drept care să stea la baza dispoziţiei atacate.

Urmare anulării Dispoziţiei nr. x/03.02.2014, instanţa a obligat pârâta la repunerea reclamantei în situaţia anterioară emiterii acestei dispoziţii, cu plata tuturor drepturilor salariale indexate şi majorate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat pentru un program de lucru de 8 ore (inclusiv tichete de masă), care, pentru o justă despăgubire, vor fi actualizate la data plăţii.

În legătură cu capătul de cerere privind obligarea pârâtei la acordarea de daune morale în sumă de 5.000 lei instanţa a reţinut următoarele:

Dauna morală constă în atingerea adusă personalităţii omului: existenţa sa, integritatea corporală şi sănătatea, sensibilitatea fizică sau psihică, sentimentele sale, cinstea, onoarea, prestigiul profesional.

Astfel, poate fi angajată răspunderea angajatorului pentru prejudicii morale în cazul în care prestigiul, demnitatea, onoarea sau imaginea publică a angajatului au fost afectate profund în urma unei conduite ilicite sau abuzive.

Nu este suficient ca măsura luată de angajator (în cazul de faţă dispoziţia de modificare a contractului de muncă al salariatului) să fi fost anulată prin hotărârea instanţei de judecată, angajatul în cauză trebuind să dovedească în mod neechivoc faptul că valorile sale morale au fost lezate în mod grav.

Posibilitatea acordării unei compensaţii materiale se analizează în raport de importanţa efectivă a valorilor lezate, respectiv de depăşirea unui prag al consecinţelor negative asupra integrităţii fizice ori psihice a persoanei vătămate.

Pentru acordarea daunelor morale trebuie dovedite prin orice mijloc de proba pretenţiile salariatului, prejudiciul moral suferit şi legătura de cauzalitate dintre măsura dispusă de unitate şi impactul negativ atât în plan personal, în plan profesional asupra salariatului cât si dificultăţile în plan familial şi în raporturile cu celelalte persoane.

Prin derogare de la regula generala instituită în dreptul muncii, dovada prejudiciului moral suferit de salariat este în sarcina reclamantei.

În cauză, reclamanta nu a făcut dovada suferinţelor de ordin moral la care a fost supusă prin emiterea de către pârâtă a dispoziţiei atacate, motiv pentru care s-a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale.

Pârâta fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă, a fost obligată la plata în favoarea reclamantei a sumei de 150 lei cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de deplasare justificate cu bonurile fiscale depuse la dosar (s-a avut in vedere că reclamanta a fost prezentă la trei termene de judecată, distanta Oradea - Beiuş este de 60 km, calculându-se un consum de 7,5 /100 km).

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, a declarat apel pârâta SC E. SA B., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinţei în sensul menţinerii dispoziţiei nr. x/03.02.2014.

Prin motivele de apel s-a invocat că în anul 2013, din considerente economice - reducerea fondului de salarii aprobat de AGA şi Consiliul de Administraţie – au fost concediate 5 persoane, două s-au pensionat, fiind modificată şi organigrama. Odată cu preluarea funcţiei de director de ing. M. C. P., a avut loc o verificare a activităţii pe compartimente şi s-a constatat referitor la intimată – responsabil compartiment resurse umane – că nu era completat nici un dosar de personal, lipseau cereri de angajare, copii acte de identitate, acte adiţionale majorare salarii, diplome de studii, decizii interne referitor la acordare sporuri salariale, nu exista o evidenţă corespunzătoare a concediilor de odihnă, carnetele de muncă nefiind predate salariaţilor, nu s-a predat la Registrul comerţului actualizarea membrilor Consiliului de Administraţie, a comisiei de cenzori, nu s-au transmis la REVISAL contractele de muncă ale salariaţilor, cererea de angajare şi pontajele fiului B. A. au fost falsificate, la inventar s-a găsit o lipsă de 5.111,23 lei, încasa facturi în numele ei.

Raportat la restrângerea activităţii, ţinând cont de modul defectuos de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, s-a hotărât ca intimata să se ocupe în viitor de întocmirea dosarelor de pensie, de eliberarea adeverinţelor de vechime. Potrivit analizei postului, i s-au redus atribuţiile şi s-au păstrat doar două din cele iniţiale, fiindu-i redus timpul de lucru la 2 ore / zi, 10 ore pe săptămână.

S-a decis sancţionarea intimatei prin decizia nr. xx/19.07.2013 cu avertisment scris, conform art. 248 alin. 1 lit. a) Codul muncii, decizie ce nu a fost contestată, ceea ce conduce la premisa acceptării tacite. Repartizarea sarcinilor la angajaţii rămaşi s-a făcut conform proceselor verbale din 3 şi 13.02.2014, diminuarea timpului de lucru de la 8 la 2 ore / zi s-a realizat conform dispoziţiei nr. x/13.02.2014, ceea ce a determinat şi diminuarea salariului. S-au avut în vedere, pe lângă motivele expuse, fişa de evaluare conform căreia a obţinut intimata calificativul „neacceptabil” şi astfel se vor reduce atribuţiile, norma de lucru la 2 ore / zi.

În drept s-a invocat art. 466, art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, art. 5 alin. 5, art. 7, art. 21 alin. 3, art. 31 din OG nr. 2/2001, art. 194 – 197 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată, dispoziţia emisă este netemeinică, nelegală, comandată politic de primarul Municipiului pentru a-şi angaja colaboratorii suspendaţi penal.

Motivele de apel sunt făcute în afara obiectului cauzei, netemeinice, nelegale, toate înscrisurile s-au depus ulterior emiterii dispoziţiei, argumentele sunt minciuni, nefiind aduse critici hotărârii Tribunalului.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a invocat că, la baza emiterii deciziei s-a avut în vedere restrângerea activităţii, a numărului de salariaţi, a aprobării noii organigrame, a reducerii fondului de salarii, modul prost de îndeplinire de către intimată a atribuţiilor de serviciu, ultim aspect ce reiese şi din considerentele sentinţei.

Atât contabilul şef cât şi soţia, sunt angajaţi din anii 1991, 1994, s-a pensionat şeful de transport iar acest fapt a impus angajarea altei persoane cu experienţă în domeniu.

Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel cât şi din oficiu, instanţa de apel a constatat următoarele:

Potrivit copiei contractului de muncă încheiat la data de 16.06.1986 – filele 3 – 4 dosar fond – de antecesoarea apelantei B.G.L.L. B. cu intimata, s-a convenit încadrarea acesteia în funcţia de subinginer cu începere din data de 16.06.1986, cu un program de lucru de 8 ore.

Din cuprinsul dispoziţiei nr. x/03.02.2014 – fila 12 dosar fond – emisă de apelantă şi care face obiectul prezentului litigiu, se reţine faptul că începând cu data de 03.02.2014 i s-a redus intimatei norma de timp la 2 ore / zi, 10 ore pe săptămână, zilnic între orele 8-10, având în vedere organigrama societăţii aprobată în şedinţa Adunării Generale a Acţionarilor din data de 29.05.2013 şi necesitatea expresă impusă de aceasta, de încadrare în fondul de salariu aferent anului 2012, restrângerea activităţii în perioada 2012 – 2013, reducerea numărului de încasatori, restrângerea activităţii acestora în condiţiile facturării şi încasării o dată la 3 luni şi în majoritatea cazurilor prin virament bancar şi prin casierie, aspecte corect reţinute de către instanţa de fond.

Ceea ce s-a modificat de către angajator prin dispoziţia contestată, a fost timpul de muncă şi implicit salariul, deci, implicit a avut loc o modificare a contractului individual de muncă fără ca în prealabil să fi existat un acord al salariatei în acest sens.

Potrivit art. 41 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, acest aspect poate interveni doar prin acordul părţilor, fiind posibilă doar schimbarea locului muncii prin delegare şi detaşare în situaţii excepţionale potrivit art. 48 din acelaşi act normativ, ceea ce, conform reţinerilor corecte ale instanţei de fond, nu a fost cazul în speţă.

Într-adevăr, locul, felul muncii, mai poate fi modificat atunci când se aplică o sancţiune disciplinară ori o măsură de protecţie a salariatului, ceea ce nu a fost cazul în speţă, faptul că anterior intimata a fost sancţionată disciplinar, că ar fi săvârşit abateri disciplinare, că şi-ar fi îndeplinit defectuos atribuţiile, că ar fi obţinut calificativul necorespunzător, nu erau aspecte de natură a duce la concluzia că ar fi incidente dispoziţiile art. 48 Codul muncii.

Practic, apelanta încearcă să acrediteze ideea că raportat la aspectele sus-menţionate s-a impus ca o sancţiune a salariatei prin reducerea timpului de lucru, ori, câtă vreme această dispoziţie putea interveni doar în situaţiile excepţionale evocate mai sus, neincidente, orice apărări în acest sens, apar ca nefondate.

De altfel, putea avea loc cu titlu de sancţiune doar schimbarea locului şi felului muncii, nu şi a duratei timpului de lucru, neexistând o dispoziţie legală care să confirme un astfel de drept în favoarea angajatorului.

În măsura în care fondul de salarii ar fi fost insuficient, angajatorul avea posibilitatea de-a proceda la o reorganizare a activităţii sale prin reducerea de personal, nu însă prin metoda nelegală aleasă. Faptul că a fost sancţionată disciplinar ca urmare a îndeplinirii sau neîndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu, că nu a contestat decizia emisă în acest sens, nu îndreptăţea angajatorul la modificarea unilaterală a contractului individual de muncă prin reducerea timpului de lucru şi implicit al salariului.

Obiectul litigiului dedus judecăţii l-a făcut doar analiza legalităţii dispoziţiei prin care s-a redus timpul de lucru, nu şi a altor fapte, abateri disciplinare pe care susţine că le-ar fi săvârşit intimata în calitate de salariat, şi doar strict acest aspect se impunea a fi analizat, fiind irelevant, raportat la acesta, a se analiza alte aspecte.

Cât priveşte repunerea intimatei în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, plata drepturilor salariale dispuse, este o chestiune de punere în executare, ocazie cu care se vor acorda doar acelea de care a beneficiat anterior.

Faţă de toate considerentele expuse, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul, şi a păstrat în întregime sentinţa apelată ca fiind legală şi temeinică.

Reţinând culpa procesuală a apelantei, văzând şi bonul fiscal ataşat dosarului, instanţa de apel, în baza art. 451 alin. 1, 452, 453 alin. 1 Cod procedură civilă, a obligat apelanta să-i plătească intimatei 50 lei cheltuieli de judecată ocazionate în apel, reprezentând cheltuieli de deplasare.

Domenii speta

Spete similare