Corecta aplicare de către tribunal a prevederilor art. 297 alin 1 din Codul de procedură civilă. Reţinerea caracterului nelegal al soluţiei primei instanţe, de respingere a cererii de grăniţuire şi a cererilor accesoriii acesteia, exclusiv ca efect al adm

DREPT PROCESUAL CIVIL

Corecta aplicare de către tribunal a prevederilor art. 297 alin 1 din Codul de procedură civilă. Reţinerea caracterului nelegal al soluţiei primei instanţe, de respingere a cererii de grăniţuire şi a cererilor accesoriii acesteia, exclusiv ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei achizitive. Nesocotirea de către prima instanţă a disp. art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă.

- art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă

- art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă

Tribunalul a apreciat în mod corect că soluţia primei instanţe este nelegală, atâta timp cât aceasta a respins cererea în grăniţuire, respectiv cererile accesorii acesteia, exclusiv ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei achizitive.

Chiar în ipoteza în care s-ar constata dobândirea dreptului de proprietate de către pârâţi prin uzucapiune asupra unei porţiuni de teren, existând şi o cerere de grăniţuire, instanţa era obligată să se pronunţe şi asupra acesteia, cu respectarea dispoziţiilor  art. 129 alin. 6 din Cod de procedură civilă.

Curtea de Apel Oradea, Secţia I-a civilă

Decizia civilă nr. 293/2015 - R din 30.09.2015 (dosar nr. 631/83/2015)

Prin sentinţa civilă nr. 4453/27.11.2014 pronunţată în dosar nr.12832/296/2012, Judecătoria S. M. a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de reclamantă faţă de cererea reconvenţională, a admis excepţia prescripţiei achizitive, invocată pe cale reconvenţională şi a respins, în consecinţă, cererea formulată de reclamanta O. A. în contradictoriu cu pârâţii P. I. şi P. F., şi intervenientul forţat D. M. R., având ca obiect grăniţuire. Totodată, a dispus reducerea onorariului final al expertului K. N. O. la suma de 1.645 lei şi a obligat reclamanta să achite expertului K. N. O. suma de 145 lei, reprezentând diferenţă onorariu expert. De asemenea, reclamanta a fost obligată să achite pârâţilor suma de 1.006 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând din onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că, potrivit extrasului CF nr.xxx, nedef. D. reclamanta O. A. este proprietară asupra imobilului de sub nr.cad. xxxx, în suprafaţă de 2.654 mp (constând în natură în teren arabil intravilan în suprafaţă de 2.251 mp, curţi-construcţii în suprafaţă de 403 mp cu casă de locuit P+E cu suprafaţa construită de 129 mp, la nr. 182), cu titlu juridic constituire, respectiv construcţie proprie (în baza autorizaţiei de construire nr.x/2007), dreptul său de proprietate fiind înscris în baza încheierilor nr.13401/2006, respectiv nr.46584/06.10.2008. Potrivit extrasului CF nr.xxxxxx D. (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr.xxx N D.), intervenientul forţat D. M. R. este proprietar tabular asupra imobilului teren intravilan în suprafaţă de 2.283 mp, nr.cad. xxx, xxx, xxx, în temeiul contractului de întreţinere nr.xxx/2008.

Prin sentinţa civilă nr.5689/24.09.2013, pronunţată de Judecătoria S. M. în dosarul nr.6994/296/2013, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta D. M. R., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii Fondului Funciar nr.18/1991 S. M. şi Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar D., astfel: s-a dispus rectificarea titlului de proprietate nr. xx-xxxxx emis la data de 10.04.2003, în sensul rectificării numerelor cadastrale conform planului de punere în posesie şi raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert D. V. N., respectiv nr. cadastral xxx din categoria vii cu teren în suprafaţă de 0097 mp şi nr. cadastral xxx din categoria curţi/construcţii cu teren in suprafaţă de 0358 mp; s-a dispus rectificarea nr. cadastrale conform celor de mai sus, din CF xxxxxx D., provenită din CF xxx N D., poziţia A1, coloana nr. 2, în sensul înscrierii numerelor cadastrale corecte respectiv, xxx, xxx şi xxx.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară, întocmit în cauză de ing. L. F. s-a propus să se stabilească linia de hotar între proprietăţile părţilor pe linia marcată pe planurile de situaţie anexate prin literele B-C-D-E-F-G-H, limită care trece şi prin cei doi ţăruşi plasaţi anterior în punctele C şi D; expertul a mai arătat că, prin această variantă de stabilire a mejdei, vor fi respectate cele stabilite prin documentaţiile cadastrale de întabulare actuale, reţinându-se că, în această variantă, fosa septică trece cu 0,73 m în proprietatea reclamantei, ocupând de la aceasta o suprafaţă de 1,85 mp. Totodată, expertul a reţinut că demolarea fosei septice reprezintă o necesitate, această construcţie neputând fi amplasată nici măcar în imediata apropiere a mejdei comune, fiind necesară respectarea unor criterii sanitare severe. Totodată, acelaşi expert a arătat că mai există şi o altă modalitate de stabilire a mejdei prin folosirea planurilor cadastrale sc. 1:2880, „vechi”, întocmite pe baza Decretului-Lege nr.155/1938, prin planul de situaţie „Anexa 3 – Varianta 2” fiind prezentată poziţia mejdei actuale în comparaţie cu poziţia acestei mejde „vechi”, trasată pe această anexă prin linii de culoare neagră şi marcată prin literele M-N-O-P-G-H; această mejdă, la frontul străzii U., prezintă o deplasare de 0,40 m faţă de cea prezentată mai sus spre proprietatea reclamantei, această diferenţă scăzând liniar.

Potrivit contraexpertizei efectuate în cauză de ing. K. N. O. (filele 129-136), limita dintre cele două proprietăţi în litigiu, conform documentaţiei cadastrale, este dată de punctele A1-E-C-D, are o lungime de 117,95 m şi este marcată cu linie roşie; punctul A1 se găseşte la 0,81 m de punctul A, iar fosa septică intră pe proprietatea reclamantei cu 0,73 m pe toată lungimea ei de 2,55 m; punctul E, aflat la 24,43 m de punctul A, este punct de inflecţiune; limita dintre cele două proprietăţi conform planurilor vechi, la sc. 1:2880, este dată de linia de culoare verde; punctul de capăt, A2, se găseşte la distanţă de 0,4 m de punctul A, iar fosa septică intră pe proprietatea reclamantei cu 0,46 m pe toată lungimea ei. Expertul a mai arătat că, dacă se ia în considerare acel gard vechi care are o lungime de 2,66 m, mejda este cea cu linie albastră, iar, în acest caz, fosa septică intră pe proprietatea reclamantei cu 0,79 m. Prin suplimentul la raportul de expertiză, întocmit în cauză în data de 28.10.2014 (filele 176-179), expertul K. N. O. a arătat că suprafaţa totală a terenurilor în litigiu este de 4.945 mp; în planşa 1 a fost reprezentată linia de hotar de culoare magenta pentru situaţia în care suprafaţa de teren a reclamantei este identică cu cea înscrisă în cartea funciară (2.654 mp), caz în care suprafaţa de teren a pârâţilor este de 2.291 mp; dacă se iau în considerare suprafeţele raportate la linia de hotar după hărţile cadastrale vechi (linia verde), suprafaţa de teren a reclamantei este de 2.628 mp, iar suprafaţa de teren a pârâţilor este de 2.317 mp; dacă se ia cu referinţă varianta din planşa nr. 3 (linia albastră), suprafaţa de teren a reclamantei este de 2.668 mp, iar suprafaţa de teren a pârâţilor este de 2.277 mp.

În conformitate cu prevederile art.561 Cod civil, orice proprietar poate să îşi îngrădească proprietatea, suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate. În ceea ce priveşte cererea accesorie de revendicare a suprafeţei de teren aflate în posesia pârâţilor, instanţa a reţinut că, potrivit art.563 Cod civil, alin.(1) Cod civil, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri dacă este cazul. Însă, ca în cazul oricărei acţiuni de revendicare a unui drept real, pârâtul poate opune excepţia prescripţiei achizitive. Sub aspectul excepţiei prescripţiei achizitive invocate de pârâţi, instanţa a constatat că, pentru determinarea legii substanţiale aplicabile, este esenţială stabilirea momentului în care a început posesia pârâţilor, iar, în cauza de faţă, pârâţii au invocat ca an al începerii posesiei anul 1963, lucru ce a reieşit cu aproximaţie şi din probele administrate în cauză.

Uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege. Contrar aprecierii reclamantei, normele privind uzucapiunea sunt pe deplin aplicabile şi în cazul litigiilor având ca obiect grăniţuire, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune intervenind nu în raport cu linia de hotar (aceasta având rolul de a delimita două proprietăţi şi nefiind în proprietatea exclusivă a unuia sau a altuia dintre proprietarii învecinaţi), ci în raport cu terenul pretins a se afla în posesia pârâţilor cu încălcarea liniei de hotar.

În cadrul Legii nr.7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară s-a reglementat un singur sistem de publicitate imobiliară, la nivelul întregii ţări, respectiv cel al cărţii funciare, iar în ce priveşte uzucapiunea nu mai sunt consacrate cazurile speciale prevăzute de Decretul-lege nr.115/1938, fiind aplicabilă uzucapiunea de drept comun, astfel cum este reglementată în Codul civil. Pentru posesia imobilelor situate în regimul de carte funciară, începute sub imperiul Decretului-lege nr.115/1938, acţiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune este reglementată de prevederile acestui decret chiar şi după data intrării în vigoare a Legii nr.7/1996. Aceste aspecte au fost statuate prin decizia nr.LXXXVI (86)/10 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii. Art.6, alin.(2) din Legea nr.241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938, prevedea că prescripţiile împlinite, precum şi cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi, sunt cârmuite în ceea ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legii sub care au început. Astfel, uzucapiunilor începute înainte de 15 septembrie 1943 li se aplicau Codul civil austriac sau, după caz, legile locale maghiare, uzucapiunilor începute între 15 septembrie 1943 si 12 iulie 1947 li se aplicau dispoziţiile Codului civil român, iar uzucapiunilor începute după data de 12 iulie 1947 li se aplicau dispoziţiile art.27 si art.28 din Decretul-Lege nr.115/1938.

Aşadar, uzucapiunea a avut caracter regional, fiind tratată diferit prin lege, în funcţie de locul situării imobilului. Pentru imobilele situate în Transilvania şi Bucovina, uzucapiunea a fost analizată potrivit Decretului-lege nr.115/1938, cu regim de carte funciară în care înscrierile aveau efect constitutiv. Totuşi, dacă imobilele erau situate pe acest teritoriu, dar nu erau înscrise în cartea funciară, s-a admis că aplicabile erau dispoziţiile vechiului Cod civil. Astfel, instanţa a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rezolvat conflictul de legi în timp între Decretul nr.115/1938 şi Legea nr.7/1996, acte normative aplicabile în materia terenurilor înscrise în cartea funciară (aspect ce reiese şi din prevederile art.27-28 din Decretul nr.115/1938). O concepţie contrară ar presupune că forma republicată a Legii nr.7/1996 ar fi abrogat modurile de dobândire a uzucapiunii reglementate de Legea nr.287/2009 privind Codul civil deoarece, potrivit art.13, alin.(1) din Legea nr.7/1996, republicată, persoana care posedă un imobil ca proprietar necontestat va fi înscrisă în cartea funciară pe baza procedurii certificării de fapte îndeplinite de notarul public, procedură prin care se constată că posesorul este considerat proprietar. Însă, reglementarea unei proceduri speciale la art.13 din Legea nr.7/1996, republicată, pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate invocat de un „proprietar necontestat”, nu presupune nicidecum abrogarea procedurii din materia uzucapiunii prevăzute la art.1.049 şi următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale art.930 din Legea nr.287/2009 privind Codul civil (ori cu cele ale Codului civil de la 1864, după caz). Abrogarea tacită sau implicită, există atunci când legea nouă nu cuprinde nicio prevedere expresă (directă sau indirectă) de abrogare, dar prin reglementările pe care le cuprinde se abate de la vechea reglementare, iar norma juridică nouă reglementează diferit în comparaţie cu norma juridică veche, dispoziţiile sale fiind în contradicţie şi incompatibile cu cele anterioare. Astfel, pentru abrogarea tacită a normei juridice anterioare se cere existenţa unei contradicţii între două norme juridice, a incompatibilităţii lor şi, deci, a imposibilităţii de a se aplica simultan. În acest sens, instanţa a constatat că, în legislaţia română, Legea nr.24/2000 soluţionează această problemă, stipulând că norma nouă generală o poate abroga pe cea veche specială doar prevăzând expres acest lucru. Deci, normele speciale care derogă de la regula generală nu se abrogă implicit, prin intervenţia unei reglementări-cadru diferite; ele pot fi abrogate numai expres. Astfel, instanţa a constatat că, potrivit art.67, alin.(3) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres.

Aşadar, raportat la considerentele expuse mai sus, instanţa a reţinut că Decretul nr.115/1938 reprezintă un act normativ cu caracter special, care prevede uzucapiunea în regim de carte funciară, neputând exclude uzucapiunea reglementată de Codul civil, pentru terenurile neînscrise în cartea funciară. Din această perspectivă, nefiind făcută dovada faptului că imobilul a fost înscris în cartea funciară anterior începerii posesiei invocate de pârâţi (sub acest aspect, sarcina probei revenind reclamantei, conform art.1169 Cod civil 1864), nu a putut fi primită aprecierea reclamantei cum că în cauză ar fi incidente prevederile Decretului-lege nr.115/1938 în materie de uzucapiune, act normativ ale cărui condiţii nu ar fi întrunite în cauză. Or, este de observat că dreptul de proprietate al reclamantei a fost înscris în cartea funciară în anul 2006, iar dreptul intervenientului forţat a fost înscris în cartea funciară în anul 2008 (de altfel, potrivit sentinţei civile menţionate mai sus, pe seama antecesoarei intervenientului forţat a fost emis Titlul de proprietate nr. xx-xxxxx, abia în data de 10.04.2003 – fila 120 verso).

Raportat la aspectele menţionate mai sus, ţinând seama de anul începerii posesiei pârâţilor, instanţa a analizat incidenţa în cauză a normelor din Codul civil de la 1864 privind uzucapiunea. Potrivit art.1890 din Codul civil de la 1864, toate acţiunile atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesorul în cazul uzucapiunii de 30 de ani care rezultă din acest text de lege sunt următoarele: să posede pe o perioadă de 30 de ani; posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu (lucru care se prezumă).

Potrivit declaraţiei martorului G. G., acesta a fost ajutor la confecţionarea gardului vechi de la stradă, adică înainte de 1981; martorul a mai precizat că a existat anterior un gard de lemn şi din sârmă, fiind înlocuit pe aceeaşi linie cu un gard de fier şi beton. Totodată, martorul a menţionat că nu a fost încălcată mejda dintre părţi atunci când au construit gardul şi că, la momentul la care reclamanta s-a mutat în casa de pe terenul din litigiu, era deja construit gardul. Martorul a mai precizat că, la construirea gardului, nici nu se putea depăşi linia de demarcaţie deoarece vecinul pârâţilor avea un stâlp în stradă, la limita mejdei; gardul dintre proprietăţile în litigiu a fost construit pornindu-se de la stâlpul de demarcaţie din stradă la grădină. Acelaşi martor a precizat că a existat în trecut gard între cele două proprietăţi, însă nu a putut preciza când a fost demolat, iar, pe vremea când erau copii, se jucau des în acea zonă, pe terenul reclamantei locuind atunci numitul M. G.. De asemenea, martorul a menţionat că, la construirea gardului la care a participat, nu s-a deplasat vreun inginer deoarece pe acele vremuri nu se proceda astfel (el neputând afirma cu certitudine dacă a fost sau nu un inginer topograf). Martorul a mai arătat că gardul de la stradă nu a fost finisat în interior în locul în care se vede denivelat deoarece acolo a existat stâlpul vecinilor, însă a revenit şi a arătat că s-a referit la nefinisarea porţiunii dinspre stâlpul reclamantei care se află pe linia de demarcaţie, gardul fiind construit stâlp la stâlp. Totodată, martorul a declarat că distanţa dintre spatele casei pârâţilor-reclamanţi reconvenţionali şi gardul despărţitor a fost de aproximativ 1 m – 1 m jumătate şi că nu a fost niciodată mai mică distanţa decât cea menţionată. Totodată, acelaşi martor a precizat că la construirea gardului de la stradă nu a fost depăşită linia trotuarului, care era turnat din beton; din câte îşi aminteşte, a participat la lucrările de construire a gardului până la sfârşit, aproximativ două zile, dar nu a putut preciza după atâta timp.

De asemenea, potrivit declaraţiei martorului V. A., între cele două terenuri în litigiu a existat un gard construit de mult, cel puţin de când locuieşte martorul pe acea stradă, respectiv din anii 1973. Martorul a apreciat distanţa dintre spatele casei pârâţilor şi mejdă ca fiind de aproximativ 1 metru, menţionând că vechiul gard despărţitor a fost din scânduri şi sârmă (neputând preciza data la care acesta a fost demolat); vechiul gard din lemn era pe linia unde se află în prezent gardul de beton al pârâţilor, martorul neputând preciza dacă acest gard s-a aflat pe terenul pârâţilor ori pe cel al reclamantei. Totodată, martorul V. A. a apreciat că pârâţii nu au modificat linia din faţă a vechiului gard, însă nu poate preciza dacă gardul a fost făcut stâlp la stâlp pe linia despărţitoare.

Aşadar, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză se coroborează sub aspectul celor invocate în întâmpinare, iar reclamanta nu a făcut dovada contrară. Mai mult, la interogatoriu, însăşi reclamanta a recunoscut că terenurile în litigiu erau delimitate de un gard la momentul la care a intrat în posesia imobilului său (în urmă cu aproximativ 30 de ani), susţinând, însă, că distanţa dintre acel gard şi casa pârâţilor era mai mică decât în prezent (respectiv, nu de 1 m, ci de cel mult 70 cm). Or, sub acest din urmă aspect, faţă de proba testimonială administrată în cauză, reclamantei îi revenea sarcina probei contrare.

În ceea ce priveşte caracterul util al posesiei, instanţa a constatat că acesta se prezumă, iar în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte că posesia pârâţilor asupra terenului astfel cum acesta a fost delimitat prin gardul menţionat mai sus ar fi fost viciată. Potrivit celor expuse în acţiune, în urmă cu aproximativ doi ani, pârâţii au demolat vechiul gard şi au construit fosa septică, cu încălcarea liniei despărţitoare iniţiale. Or, raportat la anul începerii posesiei (în jurul anilor 1960-1970), instanţa a reţinut că, până la momentul invocat de reclamantă (în jurul anului 2010), se împlinise termenul de uzucapiune de 30 de ani, neînţelegerile ulterioare dintre părţi în ceea ce priveşte linia de hotar neafectând dreptul de proprietate dobândit de pârâţi prin uzucapiune în absenţa dovedirii încălcării liniei de demarcaţie existente anterior.

Aspectele urmărite a fi dovedite de reclamantă, în sensul că, la construirea gardului din beton şi fier, nu a participat un inginer topograf, respectiv că fosa septică a fost construită fără acordul său, nu impietează asupra temeiniciei cererii reconvenţionale. Mai mult, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unei sesizări la autoritatea locală pentru sancţionarea contravenţională a pârâţilor în vederea desfiinţării fosei septice (sau chiar în vederea desfiinţării gardului rămas nedemolat), deşi avea la îndemână procedura prevăzută de Legea nr.50/1991, în coroborare cu prevederile Legii nr.554/2004. Raportat la dispoziţiile art.27 şi art.32 din Legea nr.50/1991, reclamanta era ţinută să facă dovada că persoana care a construit fosa septică fără autorizaţie a fost sancţionată contravenţional; or, nefăcându-se dovada întocmirii unui proces-verbal de contravenţie legal şi temeinic în sarcina persoanei respective, nu se poate solicita demolarea fosei septice pretins a fi realizate cu încălcarea normelor sanitare, precum şi de vecinătate, exclusiv prin intermediul procedurii de faţă.

Instanţa a mai reţinut că, deşi în raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de exp. K. N. O., s-a reţinut că există o porţiune de gard între cele două proprietăţi, cu o lungime de 2,66 m, notat în planşa nr.1 între punctele A şi B, iar între punctele C şi D există un şanţ (fila 131, 136), nu s-a propus o linie de hotar aptă de întabulare în cartea funciară, ţinându-se seama şi de varianta propusă de pârâţi. În planşa nr.3 din cuprinsul raportului de expertiză (fila 136), a fost reprezentat un plan de situaţie privind limita formată ca urmare a unirii capătului de gard existent cu punctul C, însă fără a se propune un plan de situaţie complet, ţinând seama de întreaga suprafaţă a terenurilor în litigiu. De altfel, apare ca fiind lipsită de raţionament concluzia din acelaşi raport de expertiză, potrivit căreia, dacă se ia în considerare acel gard vechi cu lungimea de 2,66 m, fosa septică încalcă proprietatea reclamantei cu 0,79 m (fila 132) – aşadar, pe o suprafaţă mai mare de teren decât în cazul liniei de hotar propuse de expert (respectiv, 0,73 m). Prin suplimentul la raportul de expertiză, expertul a răspuns doar în ceea ce priveşte suprafeţele terenurilor în litigiu în raport cu variantele propuse, însă nu a depus un plan de situaţie complet în raport cu excepţia prescripţiei. Totodată, nu lipsită de relevanţă este şi obiecţiunea pârâţilor privind neîmprocesuarea proprietarilor celuilalt teren învecinat cu al reclamantei – de unde se deduce că acea linie de hotar este necontestată – în contextul în care, prin acţiunea de faţă, se tinde la dobândirea unei suprafeţe de teren mai mari decât cea înscrisă în cartea funciară. Astfel, potrivit raportului de expertiză extrajudiciară întocmit de exp. C. I. (filele 5-7), depus în probaţiune tocmai de reclamantă, suprafaţa din acte a terenului aflat în proprietatea acesteia este de 2.654 mp, iar suprafaţa măsurată este de 2.740 mp. Mai mult, instanţa a reţinut că intervenientului forţat D. M. R. i-a fost admisă cererea întemeiată pe Legea nr.18/1991, de rectificare a titlului de proprietate nr.xx-xxxxx, prin sentinţa civilă nr.5689/24.09.2013, pronunţată de Judecătoria S. M. în dosarul nr.6994/296/2013, cerere prin care s-a invocat şi faptul că schiţele care au stat la baza întabulării sunt greşite.

La interogatoriu, pârâta a arătat că locuieşte în imobilul situat în loc. D., str. U., nr. xxx, jud. S. M., începând cu anul 1963; vechiul gard – construit din tulpini de floarea-soarelui – a existat când a cumpărat casa, apoi au ridicat un gard din lemn, în urmă cu mult timp, care a fost demolat în urmă cu 3-4 ani, iar gardul din beton a fost demolat de fiica sa din cauza ameninţărilor fiului reclamantei.

În cauză fiind administrată proba cu cercetarea la faţa locului, potrivit procesului-verbal întocmit în data de 22.04.2013, a reieşit că există o linie de demarcaţie vizibilă dintre cele două terenuri (care nu corespunde liniei marcate prin ţăruşii la care s-a făcut referire în prima expertiză întocmită în cauză); în aceeaşi împrejurare, reclamanta a arătat că urmele despre care vorbeşte reprezentantul pârâţilor este de la gardul construit de pârâţi în urmă cu aproximativ doi ani, fără ştirea ei, iar înainte a existat un gard despărţitor, demolat de pârâţi în urmă cu mai mult timp; pârâta a arătat că acel gard despărţitor era din lemn şi a trebuit să-l demoleze deoarece porcii reclamantei, nefiind supravegheaţi pe vremea când aceasta era în străinătate, au intrat pe proprietatea ei, distrugând gardul din lemn, iar, când i-a spus reclamantei despre această împrejurare, ea a replicat cum că să-şi facă gard din beton dacă nu-i convine, ceea ce ea a şi făcut; totodată, pârâta a susţinut că gardul l-a construit pe linia de demarcaţie veche de zeci de ani de zile, iar reclamanta vrea acum să demonstreze că fosa septică intră pe terenul proprietatea sa, deşi prin expertiza extrajudiciară efectuată de ing. C. I. voia să demonstreze că fosa septică este pe linia de hotar. Potrivit aceluiaşi proces-verbal, reclamanta a solicitat să se constate că, pe interiorul fundaţiei gardului construit de către pârâţi la stradă, se vede urma stâlpului vechi din lemn care a existat anterior şi care a fost demolat de pârâtă, urmă din care rezultă că linia de demarcaţie nu a fost respectată la construirea noului gard.

Însă, raportat la proba testimonială administrată în cauză, cu privire la care nu s-a solicitat şi nu s-a administrat proba contrară, instanţa a constatat că susţinerile reclamantei de la faţa locului, respectiv de la interogatoriu nu pot fi primite pentru a se concluziona cu privire la netemeinicia excepţiei prescripţiei achizitive, invocate pe cale reconvenţională de către pârâţi.

Având în vedere că dreptul de proprietate al intervenientului forţat a fost înscris în cartea funciară după împlinirea termenului de prescripţie achizitivă de 30 de ani, instanţa a constatat că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de reclamantă faţă de cererea reconvenţională, sens în care a respins-o. Astfel, odată statuată calitatea procesuală pasivă a pârâţilor în prezentul litigiu, raportat la folosinţa pe care aceştia o exercită în continuare asupra terenului, ţinând seama şi de cele arătate mai sus, instanţa a reţinut că aceştia au şi calitate procesuală activă de a solicita, pe cale reconvenţională, constatarea intervenirii uzucapiunii de 30 de ani asupra terenului invocat de reclamantă a se afla în proprietatea sa, respectiv în posesia pârâţilor, cu încălcarea liniei de hotar. Faptul că numita D. M. R. a dobândit imobilul înscris în CF nr.xxxxxx D. de la pârâţi, după împlinirea termenului de prescripţie, cu atât mai mult cu cât şi aceasta a susţinut excepţia prescripţiei achizitive după introducerea sa în cauză, nu afectează calitatea procesuală activă a pârâţilor sub aspectul cererii reconvenţionale.

Astfel, ţinând seama probele menţionate mai sus, instanţa a constatat că reclamantei îi revenea sarcina probei contrare, în sensul de a dovedi că, la construirea gardului din beton şi fier de către pârâţi, a fost încălcată linia de hotar marcată prin vechiul gard, care a delimitat proprietăţile în litigiu timp de zeci de ani de zile, în mod paşnic şi neîntrerupt. Prin urmare, posesia pârâţilor asupra suprafeţei de teren pretinse a se afla în proprietatea reclamantei şi care ar încălca linia de hotar propusă prin expertizele tehnice judiciare efectuate în cauză, fiind utilă, neviciată, în nume de proprietar, exercitată pe o perioadă mai mare de 30 de ani, a condus la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, conform celor de mai sus.

Pentru considerentele de mai sus, instanţa a reţinut ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei achizitive, invocată pe cale reconvenţională, sens în care a respins cererea formulată de reclamantă.

Raportat la prevederile art.22, alin.(2) din O.G. nr. x/2000, ţinând seama de cele arătate mai sus, precum şi de complexitatea lucrării de completare a raportului de expertiză, instanţa a constatat că nu se justifică onorariul suplimentar în cuantum de 790 lei, solicitat de expertul K. N. O. (fila 175). Astfel, instanţa a dispus reducerea onorariului final al expertului K. N. O. la suma de 1.645 lei (confirmat la termenul de judecată din data de 10.02.2014 – fila 137) şi, ţinând seama de prevederile art.274, alin.(1) Cod procedură civilă, a obligat reclamanta căzută în pretenţii să achite expertului suma de 145 lei reprezentând diferenţă onorariu expert (pusă iniţial în sarcina pârâţilor).

În temeiul art.274, alin.(1) Cod procedură civilă, instanţa a obligat reclamanta să achite pârâţilor suma de 1.006 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând din onorariu avocaţial (în cuantum de 1.000 lei, dovedit conform chitanţei nr.7/13.05.2013 – fila 64) şi taxă judiciară de timbru (în cuantum de 6 lei – fila 70). În ceea ce priveşte onorariul provizoriu în sumă de 500 lei, achitat de pârâţi pe seama expertului K. N. O. (fila 117), instanţa a avut în vedere faptul că necesitatea probei cu contraexpertiza a rezultat ca urmare a introducerii în cauză a numitei D. M. R., iar, sub acest aspect, nu se poate face abstracţie de culpa procesuală a ambelor părţi litigante.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul legal apelanta reclamantă O. A. (filele 3-5), solicitând, în principal, admiterea acestuia şi pe cale de consecinţă anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar schimbarea în tot a hotărârii atacate, ca netemeinică şi nelegală şi pe cale de consecinţă admiterea în totalitate a cererii sale introductive de instanţă, cu obligarea intimaţilor Ia plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat atât la fond cât şi în apel.

Prin decizia civilă nr. 155/Ap din 31 Martie 2015, pronunţată de Tribunalul S. M., în dosar nr. 631/83/2015, s-a admis, ca fondat, apelul reclamantei O. A., domiciliată în loc. D., str. U., nr.182, jud. S. M., declarat împotriva Sentinţei civile nr.4453/2014, pronunţată de Judecătoria S. M., în dosar nr.12832/296/2012, în contradictoriu cu intimaţii P. I., P. F. şi D. M. R., domiciliaţi în loc. D., str. U., nr. xxx, jud. S. M. şi, în consecinţă:

S-a anulat în parte sentinţa apelată în privinţa soluţiei oferite cererii introductive de instanţă şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Tribunalul, în şedinţa publică de judecată din data de 24.03.2015, pentru raţiunile arătate în încheierea întocmită cu acel prilej, a scindat apelul reclamantei. Drept urmare, în dosarul de faţă a fost examinată doar partea de sentinţă prin care a fost soluţionată cererea principală.

Conform considerentelor sentinţei, judecătoria a respins cererea în grăniţuire şi cererile accesorii acesteia exclusiv ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei achizitive.

În mod manifest, soluţia primei instanţe este nelegală, întrucât chiar dacă a constatat dobândirea dreptului de proprietate de către pârâţi, prin uzucapiune, asupra porţiunii de teren aflată în litigiu, tot ar fi trebuit să stabilească linia de demarcaţie dintre cele două fonduri, evident, în varianta agreată de pârâţii-reclamanţi. Numai în situaţia în care pârâţii ar fi dobândit întreaga proprietate a reclamantei, soluţia s-ar putea justifica. Aceasta, deoarece, într-o asemenea ipoteză, reclamanta nu ar mai avea o proprietate limitrofă cu proprietatea pârâţilor şi, de aici, consecinţele evidente asupra calităţii procesuale.

Pe de altă parte, în urma adoptării Deciziei civile nr.154/2015 a Tribunalului S. M., a dispărut şi raţiunea pentru care prima instanţă, nelegal, a respins cererea introductivă. Partea de sentinţă prin care a fost admisă „excepţia prescripţiei achizitive, invocată pe cale reconvenţională” a fost schimbată în tot, în sensul respingerii excepţiei uzucapiunii.

Considerentele precedente evidenţiază cu prisosinţă că prima instanţă a omis să cerceteze fondul cererii introductive, fapt care argumentează soluţia de anulare a sentinţei cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pe temeiul acestor raţiuni, tribunalul, în baza art.297 din Codul de procedură civilă de la 1865, a admis, ca fondat, apelul reclamantei O. A., a anulat în parte sentinţa apelată în privinţa soluţiei oferite cererii introductive de instanţă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii P. I. şi P. F. şi intervenienta D. M. R., solicitând admiterea acestuia, în principal, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat şi menţinerea soluţiei instanţei de fond cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel şi recurs.

Prin motivele de recurs s-a invocat în esenţă faptul că, familia recurenţilor folosesc terenul aferent caselor acestora, neîntrerupt în mod public netulburat şi sub nume de proprietar din anul 1943 adică de peste 70 de ani. Proprietatea acestora a fost constant delimitată cu garduri (încă din anul 1943) iar înlocuirea lor s-a făcut pe acelaşi amplasament. Reclamanta intimată a cumpărat casa învecinată împreună cu terenul aferent în anul 1984, găsind proprietatea cu gardul construit în aliniamentul stâlpului din beton de la stradă existând şi astăzi o parte din el rămasă nedemontată. Reclamanta intimată deţine în fapt cu 100 mp. mai mult decât are înscris în cartea funciară. Linia de hotar cu vecinul din partea opusă nu este contestată nici de ea şi nici de proprietarul respectiv. Recurenţii nu au avut niciodată nici un diferend cu fostul vecin - vânzătorul imobilului către reclamantă - legată de linia de hotar. Gardul despărţitor dintre proprietăţi a fost demontat aproape integral, de către D., urmare şi de teama ameninţărilor cu proces, ale reclamantei. Fosa septică a recurenţilor (mărul discordiei, inventat artificial de reclamantă şi cu care ar căuta să le producă o pagubă prin mutarea lui) a fost construită înaintea demolării gardului pe proprietate.

În acest context, cu aceste elemente şi pe aceste postulate, a fost declanşat litigiul privind stabilirea liniei de hotar. Pe aceste realităţi instanţa de fond (care, dacă nu a arătat expresis verbis, desigur că a avut în vedere inclusiv joncţiunea posesiilor; a avut în vedere inclusiv expertiza (pe care acum reclamanta o repudiază, fără a-şi motiva atitudinea) extrajudiciară pe care a anexat-o cererii de chemare în judecată care stabileşte (iar expertul judiciar refuză să se refere la acest aspect) că reclamanta intimată are în fapt cu 100 mp mai mult decât dreptul înscris în cartea funciară.

Art.1890 Cod civil stabileşte că pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune trebuiesc îndeplinite doua condiţii: o posesie de 30 de ani, posesia să fie utilă şi neviciată.

Soluţia instanţei de fond este legală, Tribunalul S. M. a soluţionat prezenta cauza prin raportare strictă la dispoziţiile legale prevăzute de Decretul Lege 115/1938.

Dispoziţiile legale avute în vedere de instanţa de apel nu sunt incidente speţei.

Decretul-lege nr. 115/1938 a fost pus în aplicare pentru Transilvania prin Legea nr. 241/1947, act normativ care cuprinde, cu referire specială la prescripţia achizitivă, o normă tranzitorie menită să soluţioneze conflictele posibile cu alte reglementări; astfel în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 241/1947 s-a prevăzut expres că prescripţiile împlinite şi cele începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 115/1938 - 12 iulie 1947 - sunt şi rămân cârmuite în continuare, în ceea ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile sub care s-au născut dreptul şi a început să curgă prescripţia.

Aşa cum rezultă din menţiunile înscrise în CF nr. 109 D. este evident că posesia autorului recurenţilor a început anterior datei de 12 iulie 1947, când a intrat in vigoare DL nr. 115/1938.

Este adevărat că recurenţii au intrat în drept funciar asupra terenului în anul 1963, însă anterior, acest imobil s-a aflat în posesia familiei acestora, a antecesorului G. A. (tatăl mamei decedat la 27.04.1942) şi R. M. - născută G. - (mama, soacra şi bunica decedată la 6.09.1992) care a intrat în posesie după decesul tatălui ei G. A..

Chiar admiţând că posesia recurenţilor a început sub imperiul Decretului 115/1938, în speţă devin incidente dispoziţiile art. 28, care prevăd că cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.

Din certificatul de deces depus în probaţiune ca act nou în dosar, rezultă că G. A. proprietar tabular, a decedat la data de 27.04.1942; astfel, de la moartea proprietarului tabular au trecut cel puţin 20 de ani, timp în care recurenţii (prin joncţiunea posesiei cu a antecesorilor) au exercitat asupra terenului posesie publică, netulburată şi sub nume de proprietar asupra imobilului bine delimitat prin împrejmuiri, incluzând deci şi linia de hotar bine delimitată prin gard despărţitor, o posesie aptă să aibă ca finalitate dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii.

Dat fiind faptul că încă din anul 1943, adică de peste 80 de ani, recurenţii au exercitat o posesie utilă, netulburată şi sub nume de proprietar asupra terenului şi inclusiv liniei de hotar, apreciază că s-a împlinit termenul prescripţiei prevăzute de lege, astfel încât au dobândit prin prescripţie achizitivă dreptul de proprietate asupra liniei de hotar. Prin urmare, starea de fapt în ce priveşte mejda, prin sentinţa dată, a devenit o stare de drept. Mai mult este de remarcat că însăşi reclamanta intimată recunoaşte prin răspunsurile date la interogator, ceea ce a refuzat cu obstinaţie să vadă expertul: faptul că în spatele casei noastre a existat un gard la "aproximativ 70 cm " cum arată reclamanta.

Susţinerea din apel cum că în litigiul de stabilirea liniei de hotar nu are a se pronunţa asupra întinderii dreptului ci asupra formei terenului, este o invenţie juridică de neacceptat.

Obiectul litigiului dat de cererea reconvenţională - doar pentru informarea reclamantei - nu este uzucapiunea terenului ci uzucapiunea liniei de hotar, adică cu totul altceva decât se susţine cu titlu de critică a sentinţei.

La soluţionarea cauzei instanţa de fond a avut în vedere excepţia prescripţiei achizitive a liniei de hotar, care este o excepţie de fond, de drept material şi nu de drept procesual şi care a fost avută în vedere de către instanţă - în baza probelor administrate - ca o apărare de fond, pentru a stabili în mod corect linia despărţitoare dintre cele două terenuri limitrofe, cu respectarea principiului contradictorialităţii dezbaterilor.

Instanţa de apel a ante judecat cererea principală, s-a ante pronunţat fără nici un dubiu prin faptul explicitării, total neavenite a aplicabilităţii ori inaplicabilităţii normelor Codului civil în concurs cu legea specială - o teorie bazată mai mult pe principiul "aflării în treabă" (privind inclusiv "împrejurări factuale" de natură a schilodi Limba română) şi care nu trebuia să lase nerezolvată chestiunea liniei de hotar nestrămutată timp de peste 80 de ani - demonstrează o evidentă părtinire a reclamantei în defavoarea pârâţilor.

De observat este şi inovaţia - de fapt pionierat negativ în practică - de a disjunge şi de a construi un nou dosar cu un nou număr de data aceasta cu Tribunalul ca primă instanţă (631/83/2015) numai pentru a o susţine părtinitor pe reclamantă în cererea cu totală de rea-credinţă formulată.

Tot aşa modalitatea de formulare (demnă de un decret imperial) "în urma adoptării deciziei civile nr. 154/2015 a Tribunalului S. M. a dispărut şi raţiunea pentru care prima instanţă a respins cererea introductivă" este incontestabil o antepronunţare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă.

Intimata reclamantă O. A., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat, arătând că, instanţa de apel în mod corect a apreciat că prima instanţa a omis să cerceteze fondul cererii introductive, fapt ce argumentează soluţia de anulare a sentinţei cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.

În susţinerea apelului a arătat faptul ca prin cererea introductivă, a sesizat instanţa de fond cu un capăt de cerere privind stabilirea liniei de hotar ce desparte proprietăţile părţilor din litigiu iar ca urmare a stabilirii liniei de hotar, a solicitat obligarea intimaţilor să demoleze construcţia amplasată pe proprietatea apelantei.

Prin soluţia de respingere a acţiunii introductive, instanţa de judecată a lăsat nesoluţionat fondul cauzei, în prezent neexistând o delimitare clară între proprietăţile părţilor din litigiu, subzistând aşadar controversa cu privire la linia despărţitoare ce desparte proprietăţile părţilor din litigiu.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, independent de soluţionarea excepţiei prescripţiei achizitive, instanţa de fond, în conformitate cu prevederile art. 561 Cod civil, avea obligaţia stabilirii liniei de hotar între proprietăţile părţilor, cu atât mai mult cu cât în cauză au fost efectuate două expertize topografice, experţii ţinând cont şi de semnele de delimitare existente la faţa locului.

Întrucât instanţa de fond a omis a cerceta fondul acţiunii introductive, instanţa de apel a anulat sentinţa civilă apelată, trimiţând cauza spre rejudecare la instanţa de fond.

Nu s-a făcut dovada identităţii între imobilul înscris în CF nr. 109 D. (având suprafaţa de 2.256 mp.) şi terenul din litigiu, înscris în CF nr. xxx N D. Chiar dacă s-ar face dovada identităţii între imobilele mai sus menţionate, dreptul de proprietate al antecesorului recurenţilor paraţi G. A. a fost înscris în evidentele de carte funciară, situaţie în care cu atât mai mult nu sunt îndeplinite condiţiile nici pentru operarea uzucapiunii reglementată de Codul Civil şi nici pentru operarea uzucapiunii reglementată de D.L. nr. 115/1993, recurenţii dobândind în aceste condiţii dreptul de proprietate prin moştenire. Din probele testimoniale administrate la judecata în fond a cauzei, rezultă ca proprietăţile părţilor din litigiu, erau delimitate de un gard despărţitor din anul 1973 (declaraţia martorului V. A. filele 123-124), nicidecum din anul 1943, astfel cum se afirmă prin motivele de recurs. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real, nicidecum nu se poate uzucapa linia de hotar ce desparte proprietăţile învecinate. Cu ocazia cercetării la lata locului, instanţa de fond a constatat faptul că între proprietăţile părţilor din litigiu, în prezent nu există gard despărţitor, situaţie în care, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, asupra unei linii imaginare neputându-se exercita elementul material al posesiei, condiţie a uzucapiunii.

Prin completarea la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de dl. expert K. O., s-a stabilit linia de hotar ţinând cont de suprafaţa specificată în CF pentru intimata reclamantă.

Relevant este faptul că şi în această variantă, suprafaţa recurenţilor pârâţi ar fi de 2.291 mp, faţă de 2.283 mp cât au înscris în CF, iar fosa septică intră pe proprietatea apelantei cu 0,68 mp.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 Cod procedură civilă.

Examinând hotărârea recurată, prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu, instanţa de recurs a constatat următoarele:

Tribunalul S. M., prin încheierea din 24.03.2015, a disjuns capetele de cerere, în prezentul dosar fiind examinat doar apelul privind partea de sentinţă prin care a fost soluţionată cererea principală, având ca obiect grăniţuirea fondurilor învecinate.

Tribunalul a apreciat în mod corect că soluţia primei instanţe este nelegală, respingând cererea în grăniţuire şi cererile accesorii acesteia, exclusiv ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei achizitive. Chiar dacă s-ar constata dobândirea dreptului de proprietate de către pârâţi prin uzucapiune asupra unei porţiuni de teren, existând şi o cerere în grăniţuire instanţa era obligată să se pronunţe şi asupra acesteia, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă. Trebuia stabilită linia de demarcaţie dintre cele două fonduri.

Astfel, în baza art.297 Cod procedură civilă tribunalul a admis apelul, a anulat în parte sentinţa apelată, în privinţa soluţiei oferite cererii introductive de instanţă şi a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei S. M.

În dosarul nr. 631/83/2015 se analizează numai cererea introductivă, având ca obiect grăniţuirea. În dosarul iniţial, nr.1283x/296/2012, se va soluţiona irevocabil solicitarea reconvenţională având ca obiect uzucapiunea. Prin urmare, în prezenta speţă, instanţa nu ar putea intra în chestiunile privind prescripţia achizitivă decât cu depăşirea cadrului procesual. Toate argumentele recurenţilor privind posesia, viciile acesteia, împlinirea termenului, incidenţa dispoziţiilor art. 1890 Cod civil, a celor din Decretul-Lege 115/1938, natura excepţiei uzucapiunii vor fi analizate în celălalt litigiu.

Nu se poate reţine că tribunalul, soluţionând apelul, s-ar fi antepronunţat, din moment ce a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. 1 teza finală Cod procedură civilă, judecata pe fondul cererii de stabilire a hotarului urmând a fi reluată la judecătorie.

Dincolo de oportunitatea disjungerii, ca măsură de administrare a actului de justiţie, soluţionarea cererii în grăniţuire depinde de rezolvarea irevocabilă a cererii privind uzucapiunea.

În concluzie, nu se poate reţine că Decizia civilă nr. 155/Ap/31.03.2015, pronunţată de Tribunalul S. M. asupra apelului, ar fi nelegală prin prisma motivelor strict prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, Curtea de Apel, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, respingând ca nefondat recursul.

Intimata a solicitat prin întâmpinare cheltuieli de judecată în faza recursului, însă nu a produs vreo dovadă în acest sens.

Domenii speta

Spete similare