Taxă pe poluare. Prescripţia dreptului material la acţiune.

O.U.G. nr. 9/2013;

O.G. nr. 40/2015: art. II.

Potrivit dispoziţiilor art. II din Ordonanţa nr. 40/2015 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule dreptul contribuabililor, prevăzut la art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, astfel cum aceasta a fost modificată prin această ordonanţă, de a cere restituirea se naşte la data intrării în vigoare a ordonanţei, indiferent de momentul la care s-a perceput taxa.

Prin dispoziţiile art. II din Ordonanţa nr. 40/2015, statul recunoaşte, printr-un act normativ intern, neconformitatea taxei şi dreptul contribuabilului la restituirea acesteia şi a dobânzilor aferente de la momentul perceperii taxei, în acord cu deciziile CJUE, textul legal în discuţie operând o repunere în termenul de a solicita restituirea, indiferent de momentul la care s-a perceput taxa.

Curtea a subliniat că prevederea legală în discuţie este aplicabilă în cauză, întrucât nu ne aflăm în prezenţa unui act normativ nou, ci a unei modificări a OUG nr. 9/2013, astfel încât prescripţia dreptului material la acţiune nu mai poate fi opusă contribuabililor.\

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

 Prin Sentinţa nr. 493 din 31.03.2015, pronunţată de Tribunalul Mureş - Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. xxx s-a respins excepţia autorităţii lucrului judecat şi excepţia inadmisibilităţii, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 25.11.2008 – 31.12.2008 şi s-a respins cererea având ca obiect aceste pretenţii ca prescrisă.

Tribunalul a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul RF şi a dispus obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin – AJFP Mureş să plătească reclamantului  suma reprezentând dobânda fiscală aferentă taxei pe poluare în cuantum de 2026 lei, calculată de la data plăţii, 01 ianuarie 2009 până la data la care a fost restituită potrivit Sentinţei nr. 2016/2012, precum şi suma reprezentând dobânda fiscală aferentă taxei pe poluare în cuantum de 3091 lei, calculată de la data plăţii, 01 ianuarie 2009 până la data la care a fost restituită potrivit Sentinţei nr. 2016/2012, cu cheltuieli de judecată în sumă de 584 lei. Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă şi cererea de chemare în garanţie şi obligată chemata în garanţie Administraţia Fondului pentru Mediu să plătească pârâtei sumele la care aceasta a fost obligată prin hotărâre, inclusiv cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii atacate şi, rejudecând, admiterea integrală a acţiunii.

În susţinerea recursului s-a arătat că soluţia primei instanţe este rezultatul greşitei aplicări a legii, în sensul că prima instanţă în mod eronat a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 25.11.2008 – 31.12.2008, aceasta ignorând împrejurarea că prin cererea formulată, termenul de prescripţie a fost întrerupt.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. pr. civ..

În cauză a declarat recurs şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin  AJFP Mureş, solicitând casarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii promovate de reclamant.

În susţinerea recursului s-a arătat că soluţia primei instanţe este rezultatul greşitei aplicări a normelor de drept material, în sensul art. 488 pct. 8 din  C. pr. civ., câtă vreme prima instanţă în mod eronat a respins excepţia autorităţii lucrului judecat, cu încălcarea prevederilor art. 431 din C. pr. civ..

În ceea ce priveşte fondul pretenţiei, recurenta a arătat că s-au respectat dispoziţiile art. 124 din OG nr. 92/2003.

Cu referire la cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta a solicitat exonerarea de la plata acestora, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 din C. pr. civ..

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. pr. civ..

Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor de recurs formulate, Curtea a constatat următoarele:

Reclamantul a solicitat restituirea dobânzii fiscale aferente taxelor pe poluare în cuantum de 2026 lei şi 3091 lei, achitate în temeiul prevederilor OUG nr. 50/2008, la data de 25.11.2008, pentru perioada cuprinsă între data plăţii acestora şi data la care au fost restituite potrivit Sentinţei nr. 2016/2012 a Tribunalului Mureş.

Potrivit dispoziţiilor art. II din Ordonanţa nr. 40/2015 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule se prevede că dreptul contribuabililor prevăzut la art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, astfel cum aceasta a fost modificată prin prezenta ordonanţă, de a cere restituirea se naşte la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, indiferent de momentul la care s-a perceput taxa.

Potrivit art. 12 alin. 1 din OUG nr. 9/2013 contribuabilii care au achitat taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării, pot solicita restituirea acesteia prin cerere adresată organului fiscal competent, în termenul de prescripţie prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, prin dispoziţiile art. II din Ordonanţa nr. 40/2015, Statul recunoaşte printr-un act normativ intern neconformitatea taxei şi dreptul contribuabilului la restituirea acesteia şi a dobânzilor aferente de la momentul perceperii taxei, în acord cu deciziile CJUE, textul legal în discuţie operând o repunere în termenul de a solicita restituirea, indiferent de momentul la care s-a perceput taxa.

Curtea a subliniat că prevederea legală în discuţie este aplicabilă în cauză, întrucât nu ne aflăm în prezenţa unui act normativ nou, ci a unei modificări a OUG nr. 9/2013, astfel încât prescripţia dreptului material la acţiune nu mai poate fi opusă contribuabililor.

Din acest motiv, instanţa, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 din C. pr. civ., Curtea a admis recursul reclamantului, a casat în parte hotărârea atacată  şi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa admiterii integrale a acţiunii.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei, Curtea a reţinut că este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

În acest sens, a reţinut că argumentele recurentei referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material din perspectiva respingerii excepţiei autorităţii lucrului judecat  de către prima instanţă sunt nefondate.

Astfel, potrivit prevederilor art. 431 din C. pr. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

În speţă, prima instanţă a reţinut în mod corect că nu există identitate de obiect în raport de cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. 4884/102/2011, întrucât în litigiul anterior reclamantul a solicitat şi instanţa a admis cererea acestuia privind restituirea taxei pe poluare şi a dobânzii aferente calculate în raport cu prevederile art. 124 din OG nr. 92/2003.

Prin urmare, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 4884/102/2011 nu s-a solicitat şi instanţa nu a analizat îndreptăţirea reclamantului la dobânda aferentă sumei achitate cu titlu de taxă pe poluare pe perioada cuprinsă între data plăţii taxei şi data de la care ea a fost calculată potrivit art. 124 din OG nr. 92/2003 şi acordată prin Sentinţa nr. 2016/2012 a Tribunalului Mureş.

În consecinţă, între cele două litigii nu există identitate de obiect, astfel încât nu este întemeiată excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de recurentă.

În ce priveşte obligarea pârâtei-recurente la plata dobânzii legale aferente taxei pe poluare, instanţa a constatat că acordarea dobânzii chiar şi în lipsa unei cereri adresate pârâtei cu privire la aceasta în sensul art. 124, alin. 1, teza finală Cod procedură fiscală se justifică şi prin prisma respectării principiului efectivităţii şi care impune acordarea unei despăgubiri adecvate pierderii suferite de reclamant prin refuzul restituirii taxei pe poluare, taxă cu privire la care s-a constatat că nu este conformă dreptului Uniunii.

Aşadar, având în vedere hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-565/11, Mariana Irimie, prin care instanţa de la Luxembourg a stabilit că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim naţional care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe, în mod corect instanţa de fond a obligat pârâta la plata dobânzii de la data plăţii taxei.

Cu privire la modul de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme pârâta a căzut în pretenţii în cererea principală, s-a dat o corectă aplicare prevederilor art. 453 din C. pr. civ..

În ceea ce priveşte prezenta cale de atac, fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 453 din C. pr. civ., pârâta a urmat să fie obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, conform chitanţei nr. x aflate la fila 15.

Domenii speta

Spete similare