Contribuţii cas

Prin sentinţa civilă nr. 1324/26.10.2012  Tribunalul Caraş-Severin a respins  ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului P.I.L., în contradictoriu cu pârâta XX.

Din probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut că reclamantul, în perioada anului 2008, a realizat venituri, în calitate  de Persoană Fizică Autorizată, precum şi venituri  în baza unei convenţii civile încheiate cu Clubul … (fila 25-28 şi 32-33 dosar).

Prin decizia de impunere nr. 857187/27.09.2011 pârâta XX a stabilit, în sarcina reclamantului, obligaţii suplimentare de plată, reprezentând contribuţia de asigurări sociale de sănătate, în cuantum de 14.580 lei, pentru perioada ianuarie – decembrie 2008 şi majorări de întârziere aferente, în sumă de 15.118,90 lei, calculate pentru perioada 26.02.2008-27.09.2011 (fila 10-11 dosar).

Împotriva acestei decizii de impunere reclamantul a formulat contestaţie, iar pârâta, prin decizia nr. 16935/30.11.2011, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia reclamantului (fila 7-9 dosar).

Tribunalul a respins cererea reclamantului de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 857187/2011, ca nefondată, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, ,,suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.“

Art. 14 alin. 1 din legea contenciosului administrativ prevede că, ,,în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.“

Din interpretarea textelor aplicabile în cauză rezultă că suspendarea executării actului administrativ se poate dispune, în temeiul art. 15 alin. 1 raportat la art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ,  două condiţii: un caz bine justificat, în sensul existenţei unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură orice act administrativ de natură a înfrânge principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu, şi, a doua condiţie, prevenirea unei pagube iminente.

Cele două condiţii, potrivit textului restrictiv – imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa  unui caz bine justificat şi a iminenţei producerii pagubei.

Or, în speţa de faţă, reclamantul nu numai că nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiţii, prevăzute de art. 14 alin 1 din lege. 

Cu privire la cererea reclamantului de anulare a deciziilor emise de pârâtă, tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. 3 lit. c din Legea nr. 95/2006, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, având la bază principiul participării obligatorii la plata contribuţiei de asigurări de sănătate pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Art. 213 alin. 4 din lege prevede expres obligaţia persoanelor, care nu fac parte din categoria persoanelor exceptate, de a se asigura în condiţiile art. 211 şi de a plăti contribuţia de asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii.

Potrivit art. 257 alin. 2 din lege, incident în cauză, contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra:

a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, precum şi orice alte venituri realizate din desfăşurarea unei activităţi dependente;

b) veniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuţia, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar;

c) veniturilor din agricultură supuse impozitului pe venit şi veniturilor din silvicultură, pentru persoanele fizice care nu au calitatea de angajator şi nu se încadrează la lit. b);

d) indemnizaţiilor de şomaj;

e) Abrogat

f) veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi, veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe venit, numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a) - d), alin. (2^1) şi (2^2) şi art. 213 alin. (2) lit. h), dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar.

Aliniatul 3 al art. 257 din lege prevede expres că în cazul persoanelor care realizează în acelaşi timp venituri de natura celor prevăzute la alin. 2 lit. a-d, alin. 21 şi 22 şi la art. 213 alin. 2 lit. h, contribuţia se calculează asupra tuturor acestor venituri.

Susţinerea reclamantului referitoare la faptul că veniturile realizate în baza convenţiei civile nu se încadrează la categoria veniturilor realizate din activităţi independente este nefondată şi urmează a fi înlăturată, având în vedere următoarele considerente:

În speţa de faţă veniturile realizate de către reclamant prin prestarea serviciilor în perioada 01.01.2008- 31.12.2008, prevăzute în convenţia civilă încheiată între Club YY a, în calitate de beneficiar şi reclamant, în calitate de prestator, fac parte din categoria veniturilor, supuse impozitului pe venit în baza dispoziţiilor art. 41 lit. a, definite conform art. 46 din Codul fiscal (fila 32-33 dosar).

Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, care sunt definite de alin. 2 al art. 46 Cod fiscal şi pct. 21 din Normele metodologice pentru aplicarea art. 46, ca fiind venituri realizate din fapte de comerţ ale contribuabililor, din prestări servicii, altele decât cele prevăzute la alin. 3, precum şi cele din practicarea unei meserii.

Întrucât reclamantul a realizat venituri din activităţi independente în baza convenţiei civile încheiate cu C.S. YY, tribunalul constată că acesta are obligaţia de  a achita contribuţia de asigurări sociale de sănătate asupra veniturilor realizate în anul 2008, în conformitate cu dispoziţiile art. 257 alin. 2 lit. b din Legea nr. 95/2006.

Această stare de fapt rezultă şi din baza de date a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (pusă la dispoziţia pârâtei prin protocolul nr. P 5282/26.10.2007/95896/30.10.2007 încheiat între XX şi ZZ),  în care reclamantul figurează cu venituri din activităţi independente obţinute în anul 2008 în baza convenţiilor civile încheiate între CSM … şi reclamant, precum şi din decizia de impunere anuală (fila 32 şi 44-58 dosar).

Faţă de cele mai sus reţinute, tribunalul a constatat că pârâta a consemnat eronat în decizia de impunere natura veniturilor realizate de reclamant din convenţia civilă la categoria alte venituri, conform art. 257 alin. 2 lit. f în loc de venituri din  activităţi independente, după cum rezultă din probele administrate în cauză.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a înlăturat, ca neîntemeiată, susţinerea reclamantului referitoare la faptul că nu are obligaţia achitării contribuţiei de sănătate, întrucât a achitat această contribuţie asupra veniturilor sale salariale realizate în calitate de P.F.A., având în vedere următoarele considerente:

Din probele dosarului, tribunalul a reţinut că reclamantul a desfăşurat activitate economică în calitate de persoană fizică  autorizată PFA (fila 25-28 dosar).

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 44/2008, orice persoană fizică poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile legii, iar aceste activităţi economice pot fi desfăşurate, conform art. 4 lit. a-c: a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate (PFA); b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale (I.I.); c) ca membrii ai unei întreprinderi familiale (I.F.).

PFA îşi poate desfăşura activitatea  conform art. 4 lit. a sau poate angaja, în calitate de angajator, terţe persoane cu contract individual de muncă, încheiat în condiţiile legii (art. 17 alin. 1 din O.U.G. nr. 44/2008.

Din interpretarea textelor legale mai sus citate rezultă că persoana fizică autorizată nu poate avea şi calitatea de salariat în cadrul propriei activităţi economice desfăşurate.

Ca atare, susţinerea reclamantului că a achitat contribuţia de asigurări de sănătate în calitate de salariat al propriei sale forme de activitate desfăşurată sub forma de PFA este nefondată.

În susţinerea acestei ipoteze sunt şi dispoziţiile art. 55 Cod fiscal şi prevederile pct. 67-87 din Normele metodologice pentru aplicarea art. 55 care definesc noţiunea de venituri din salarii ca fiind veniturile în bani şi/sau natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege.

Cu privire la majorările de întârziere aferente obligaţiei principale reprezentând  contribuţia de asigurări sociale de sănătate, tribunalul reţine că potrivit art. 261 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, în situaţia în care asiguraţii nu respectă obligaţia de plată a contribuţiei de sănătate, aceştia datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Deoarece reclamantul nu a respectat obligaţia de plată a contribuţiei de sănătate, tribunalul constată că pârâta a procedat legal, prin decizia de impunere, la calcularea acestora, astfel că şi cererea reclamantului, formulată în subsidiar, privind exonerarea de la plata sumei de 15.118,90 lei, reprezentând majorări de întârziere, urmează a fi respinsă.

Întrucât tribunalul a reţinut că decizia de impunere a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, tribunalul observă, pe cale de consecinţă, că şi decizia nr. 216.935/30.11.2011, prin care pârâta a soluţionat contestaţia reclamantului, este legală, neexistând nici un motiv de anulare a acesteia.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, susţinerea reclamantului referitoare la faptul că pârâta a fost de rea – credinţă, întrucât nu a emis o notificare privind debitul pe care reclamantul îl datorează, întrucât, reclamantul avea obligaţia, potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. 5 din Legea nr. 95/2006 de a pune la dispoziţia pârâtei documentele justificative şi actele de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor de plată datorate Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.

 Împotriva acestei  sentinţe a  declarat recurs  în termen legal reclamantul P.I.L, care a solicitat casarea, respectiv modificarea în tot a hotărârii atacate.

Prin  Decizia nr. 10365 din  31 octombrie 2013 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de  reclamantul recurent P.I.L împotriva sentinţei civile nr.1324/26.10.2012,  pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr.2467/115/2012, în contradictoriu cu pârâta intimată XX, a modificat sentinţa recurată în sensul că a admis în poarte cererea promovată de reclamantul P.I.L împotriva pârâtei XX şi a dispus anularea deciziei de impunere nr.857187/27.09.2011 şi a Deciziei nr.16935/30.11.2011, emise de pârâtă şi exonerat reclamantul de obligaţia de plată a sumei de 29.698 lei, reprezentând contribuţie de asigurări de sănătate şi majorări aferente.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că, în esenţă, reclamantul susţine prin acţiune că decizia de impunere contestată este nelegală, deoarece a fost întemeiată pe dispoziţiile art.257 alin.2 lit.f din Legea nr.95/2006, care stabileşte cota de contribuţie lunară în cazul altor venituri supuse impozitului pe venit, însă numai în cazul în care persoana asigurată nu realizează venituri cuprinse la lit.a-d al aceluiaşi alineat, reclamantul considerând că se încadrează în această excepţie, întrucât în cursul anului 2008 a realizat atât venituri din convenţia civilă, cât şi venituri din activităţi independente, conform literei b din textul menţionat.

Potrivit apărărilor formulate în cauză, pârâta intimată încearcă să acrediteze ideea că temeiul calculului contribuţiei l-au constituit dispoziţiile art. 257 alin.2 lit.b din Legea nr.95/2006, în forma în vigoare la data emiterii deciziei, conform cărora veniturile realizate de reclamant din convenţia civilă reprezintă „venituri impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit” şi, câtă vreme reclamantul a realizat în acelaşi timp şi venituri din activităţi independente, în calitatea sa de persoană fizică autorizată, s-au aplicat dispoziţiile 257 alin.3 din acelaşi act normativ, conform cărora, contribuţia s-a calculat asupra veniturilor cumulate, aceasta fiind corect stabilită.

Raţionamentul pârâtei se dovedeşte a fi corect, însă temeiul legal care a stat la baza emiterii deciziei contestate este eronat, atrăgând nelegalitatea modului de calculul al contribuţiilor în speţă.

Astfel, observând cuprinsul deciziei contestate cu privire la natura veniturilor realizate de reclamant pentru care s-a calculat contribuţia, rezultă că acestea au fost considerate alte venituri, în sensul art.257 alin. 2 lit.f din Legea nr.95/2006, potrivit cu care, contribuţia lunară de 6,5% a persoanei asigurate se aplică asupra „veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi, veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe venit, numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a) - d)…”.

Aşa cum a susţinut reclamantul, aplicarea  acestor dispoziţii legale pentru veniturile obţinute conform convenţiei civile din 01.12.2007, în cazul său era exclusă, câtă vreme a realizat în acelaşi timp venituri din activităţi independente,  în calitatea de persoană fizică autorizată, astfel încât contribuţia trebuia calculată numai asupra veniturilor din activităţile independente prevăzute la lit.b din acelaşi alineat.

Pârâta susţine că de fapt, s-au avut în vedere dispoziţiile 257 alin.2 lit.b din Legea nr.95/2006, conform cărora veniturile realizate de reclamant din convenţia civilă reprezintă „venituri impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit”, argumentând că veniturile obţinute conform convenţiilor civile se încadrează în categoria veniturilor obţinute din activităţi independente, conform art.51 alin.1 lit.d din Legea nr.571/2003 – Codul fiscal în vigoare anterior datei de 01.01.2007, astfel că s-a justificat calcului contribuţiilor asupra veniturilor cumulate conform art. 257 alin.3 din aceeaşi lege.

Într-adevăr, nu există nici un argument pentru care veniturile realizate de reclamant din convenţia civilă în anul 2008 să nu fie considerate venituri impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit, conform art. 257 alin.2 lit.b din lege, având în vedere dispoziţiile art.7 pct.4 din Codul fiscal, anterior modificării aduse prin Legea nr.343/2006, conform cărora activitatea independentă este definită ca fiind  orice activitate desfăşurată cu regularitate de către o persoană fizică, alta decât o activitate dependentă, veniturile obţinute din convenţii civile fiind considerate şi venituri din activităţi independente şi deci, impozabile, conform art.51 alin.1 lit.d din Codul fiscal în vechea reglementare.

Însă, aşa cum s-a arătat, decizia de impunere a avut ca temei dispoziţiile art.257 alin. 2 lit.f din lege, care se referă la alte venituri impozabile şi care exclud de la calculul contribuţiilor veniturile de altă natură, cum sunt cele obţinute în baza convenţiilor civile, atunci când persoana care le-a obţinut a realizat şi venituri dintre cele cuprinse la lit.a-d din acelaşi articol. Or, nu se poate considera că menţionarea temeiului juridic eronat în decizia de impunere reprezintă doar o eroare materială, având în vedere consecinţele radical diferite reglementate în cele două situaţii.

Astfel, potrivit art.257 alin.5 din aceeaşi lege, în forma în vigoare la data emiterii deciziei, contribuţiile lunare prevăzute la alineatul 2 se plătesc în termene diferit reglementate, respectiv, trimestrial, în cazul contribuţiilor prev. la alin.2 lit.b, şi anual, în cazul contribuţiilor prev. la alin.2 lit.f, or, contribuţia reclamantului, potrivit menţiunilor de la pct.3 din decizia de impunere a fost calculată nici trimestrial şi nici anual, ci lunar, un asemenea termen de plată fiind prevăzut doar pentru contribuţiile prevăzute la alin.2 lit.a şi d. 

 În mod evident, calculul eronat al termenului de plată atrage şi calcului eronat al majorărilor de întârziere, care se calculează în condiţiile Codului de procedură fiscală, conform art.261 din Legea nr.95/2006, în cazul reclamantului acestea având o valoare aproximativ egală cu valoarea contribuţiilor calculate la nivelul anului 2008.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, demonstrându-se nelegalitatea deciziei de impunere contestate sub aspectul calculului contribuţiei datorate de reclamant şi al majorărilor aferente, sentinţa recurată apare ca fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, astfel că în temeiul art.304 pct.9 şi art.312 alin.3 C. proc. civ, Curtea a admis admite recursul.

Domenii speta

Spete similare