Ordonanţă preşedinţială; exercitarea autorităţii părinteşti; stabilire domiciliu minor; pensie de întreţinere

Sentinţă civilă 1565 din 11.01.2016


Prin sentinţa civilă nr. 1565 din 04.02.2014, Judecătoria Iaşi a admis în parte acţiunea exercitată de către reclamanta MFD, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de către pârâtul – reclamant MRD, a dispus ca autoritatea părintească a minorei MRA să fie exercitată în comun de către ambii părinţi, a stabilit locuinţa copilului la numita BA şi i-a obligat pe ambii părinţi la plata în favoarea minorei a unei pensii de întreţinere, măsurile fiind dispuse până la soluţionarea definitivă a cauzei având ca obiect divorţul părţilor. Totodată, l-a obligat pe pârâtul – reclamant să achite reclamantei - pârâte cheltuielile de judecată în cuantum de 820 lei din care suma de 20 lei reprezintă cuantumul taxei judiciare de timbru, iar suma de 800 lei reprezintă onorariul apărătorului ales.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, în prezenta cauză, cererea de chemare în judecată  şi cererea reconvențională au fost formulate pe calea ordonanţei preşedinţiale, potrivit art. 919 raportat la art.  996 alin.1 şi 5 Cod procedură civilă, conform cărora  instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt. De asemenea, instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la folosirea locuinţei familiei.

Astfel, în conformitate cu prevederile textelor legale amintite, procedura ordonanţei preşedinţiale este o procedură  specială şi simplificată instituită de legiuitor pentru a se da posibilitatea ca, în situaţiile cu caracter urgent, cei ce apelează la această procedură să poată obţine luarea unor măsuri de natură a permite fie conservarea dreptului ameninţat, fie prevenirea unei pagube iminente sau înlăturarea eventualelor obstacole la executare.

Din textul citat rezultă că pentru încuviinţarea unei cereri de ordonanţă preşedinţială este necesară întrunirea cumulativă a trei condiţii, şi anume urgenţa - impusă de păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente, înlăturarea piedicilor ivite cu prilejul unei executări, vremelnicia - măsurile luate pe această cale având un caracter provizoriu, nedefinitiv precum şi neprejudecarea fondului.

Instanţa a constatat că reclamanta - pârâtă a solicitat instanţei să se pronunţe cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti asupra copilului, la locuinţa acestuia şi contribuţia pârâtului – reclamant la cheltuielile de creştere şi educare a minorei.

Ori de câte ori prin lege este reglementată luarea de măsuri pe calea ordonanţei preşedinţiale, art. 919 Cod procedură civilă reprezentând un exemplu în acest sens, instanţa nu mai este ţinută a verifica îndeplinirea condiţiei urgenţei întrucât aceasta este prezumată de legiuitor.

De asemenea, instanţa a constatat că este îndeplinită şi condiţia referitoare la vremelnicia măsurilor, întrucât măsurile ce se solicită a fi luate – stabilirea modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti, a locuinţei copilului minor şi a contribuţiei pârâtului – reclamant la cheltuielile de creştere şi educare a minorei, nu au caracter definitiv, întrucât prevederile art. 403 Cod civil, permit instanţei de tutelă, în cazul schimbării împrejurărilor, să modifice măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Totodată, măsurile ce s-au solicitat a fi luate nu sunt de natură a prejudeca fondul având în vedere că prin hotărârea ce urmează a fi pronunţată în cauza ce are ca obiect desfacerea căsătoriei părţilor, instanţa urmează a soluţiona şi capetele de cerere referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorei, stabilirea locuinţei copilului, a contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a acestuia.

Din probele administrate în prezenta cauză, instanţa a reţinut că că reclamanta-pârâtă MFD şi pârâtul-reclamant MRD s-au căsătorit la data de - , conform certificatului de căsătorie eliberat de către Primăria Comunei Comarna. Din relaţia părţilor a rezultat minora MRA. 

Pe rolul Judecătoriei Paşcani a fost înregistrat dosarul având ca obiect divorţ cu minori; exercitarea autorităţii părinteşti, stabilire domiciliu minor, pensie de întreţinere şi părţi pe reclamanta MFD  şi pârâtul MRD.

Martora B A a susţinut că minora se află în grija sa din luna iunie 2013, ambii părinţi având reşedinţa în străinătate. Reclamanta i-a dat martorei o procură în baza căreia aceasta a înscris copilul la şcoala din comuna M, judeţul Iaşi. Martora, cu sprijinul financiar acordat de către reclamanta – pârâtă, i-a angajat un profesor de matematică pentru pregătirea în vederea susţinerii examenului de capacitate, se îngrijeşte de sănătatea copilului, încurajează păstrarea legăturilor dintre minoră şi bunicii acesteia. Minora se simte bine la domiciliul martorei, locuind împreună cu fiica martorei, fosta ei colegă de bancă. A mai reţinut instanţa că martora s-a îngrijit de copil într-un moment dificil pentru acesta, pricinuit de plecarea părinţilor, moment în care minora îi spunea fiicei martorei că „dacă ar muri, poate părinţii ei s-ar întoarce”. Martora a susţinut că minora nu a fost de acord să o urmeze pe reclamanta – pârâtă în Italia, fiindu-i teamă de necunoscut, însă mama se interesează frecvent de copil şi îl susţine material şi moral. Martora a învederat că este de acord ca locuinţa copilului să fie stabilită la domiciliul său.

În ceea ce priveşte declaraţia martorei C G, audiată la solicitarea pârâtului-reclamant, instanţa nu a avut-o în vedere întrucât aceasta a susţinut că nu ştie nimic în legătură cu relaţia dintre mamă şi minoră şi nici cu privire la condiţiile în care minora locuieşte în prezent şi persoana care o îngrijeşte în lipsa părinţilor.

La soluţionarea prezentei cauze, instanţa în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin.1 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi art. 263 alin.1 Cod civil, a avut în vedere interesul superior al copilului, a cărui ocrotire impune asigurarea tuturor condiţiilor morale şi materiale necesare creşterii, educării şi pregătirii profesionale ale acestora, corespunzătoare posibilităţilor reale ale părinţilor.

În conformitate cu dispoziţiile art. 397 şi art. 398 alin.1 Cod civil, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul când pentru motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

Conţinutul autorităţii părinteşti este stabilit prin prevederile art. 487 din Codul civil şi presupune dreptul, dar şi îndatorirea părinţilor de a creşte copilul, îngrijind de sãnãtatea şi dezvoltarea lui fizicã, psihicã şi intelectualã, de educaţia, învãţãtura şi pregãtirea profesionalã a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului. Părinţii  sunt datori sã dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitãrii corespunzãtoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia. De asemenea, părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care sã asigure dezvoltarea sa fizicã, mentalã, spiritualã, moralã şi socialã în mod armonios, fiind astfel obligaţi sã coopereze cu copilul şi sã îi respecte viaţa intimã, privatã şi demnitatea, sã prezinte şi sã permitã informarea şi lãmurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi sã ia în considerare opinia acestuia, sã ia toate mãsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului, sã coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educãrii şi formãrii profesionale a copilului (art. 488 Cod civil).

Faţă de textele legale menţionate mai sus, instanţa constată că autoritatea părintească priveşte orientarea generală a copilului si ceea ce este important pentru el, iar nu decizii care privesc viaţa de zi cu zi. Astfel, exerciţiul comun al autorităţii părinteşti presupune consultarea ambilor părinţi în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea şi educarea copilului, actele curente privind creşterea şi educarea minorului fiind îndeplinite de către părintele cu care acesta locuieşte.

Instanţa a mai reţinut că, în cursul judecăţii prezentei cereri, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului a fost modificată şi completată prin Legea nr. 257 din 26.09.2013, astfel încât prin prevederile art. 31 alin.25 legiuitorul a prevăzut, cu titlu de exemplu, situaţiile care pot justifica încuviinţarea de către instanţă  a exercitării autorităţii părinteşti în exclusivitate de către unul dintre părinţi.

Astfel, potrivit textului legal menţionat mai sus se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.

Niciuna dintre aceste situaţii nu este incidentă în prezenta cauză.

Prin urmare, instanţa a apreciat că ocrotirea interesului superior al minorei impune ca, până la momentul soluţionării definitive a fondului litigiului dintre părţi, autoritatea părintească să fie exercitată în comun, iar locuinţa copilului să fie stabilită la martora B A, aceasta fiind de acord cu dorinţa exprimată de către minoră în acest sens, conform art. 400 alin.1 şi 3 Cod civil. 

În conformitate cu prevederile art. 402 Cod civil, instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, iar potrivit prevederilor art. 529 alin. 2 din acelaşi act normativ, întreţinerea datorată de către un părinte pentru un copil nu trebuie să depăşească o pătrime din venitul său net lunar, iar pentru doi copii, nu trebuie să depăşească o treime din venitul său net lunar.

Având în vedere faptul că nu sunt cunoscute veniturile realizate de către părţi, instanţa a avut în vedere salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată.

Prin urmare, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 402, art. 529 alin. 1 şi 2, art. 530 alin.3 Cod civil, a obligat pe pârâtul-reclamant să achite în favoarea minorei MRA, o pensie lunară de întreţinere în cotă de 1/6 din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată – 03.09.2013, potrivit art. 532 alin.1 Cod civil, până la soluţionarea definitivă a cauzei având ca obiect divorţul părţilor. Instanţa a avut în vedere împrejurarea că pârâtul – reclamant mai are în întreţinere pe copilul minor MM DA. 

Totodată, având în vedere faptul că locuinţa minorei va fi stabilită la martora B A, instanţa, în temeiul aceloraşi prevederi legale menţionate mai sus, a obligat pe  reclamanta – pârâtă MFD să achite în favoarea minorei MRA, o pensie lunară de întreţinere în cotă de ¼  din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, începând cu data pronunţării prezentei sentinţe civile (reținând din declaraţia martorei B A că mama s-a ocupat de copil şi pe parcursul judecării prezentei acţiuni)  până la soluţionarea definitivă a cauzei având ca obiect divorţul părţilor. 

Faţă de cele arătate mai sus, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 919 raportat la art. 996 şi următoarele Cod procedură civilă, instanţa a admis în parte acţiunea exercitată de către reclamanta-pârâtă MFD, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de către pârâtul – reclamant MRD  şi a dispus potrivit celor arătate mai sus, urmând ca măsurile provizorii să fie luate până la soluţionarea definitivă a cauzei având ca obiect divorţul părţilor.

Totodată, în temeiul prevederilor art. 453 alin.1 Cod procedură civilă, pârâtul-reclamant căzând parţial în pretenţii, instanţa urmează a –l obliga la plata către reclamanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 820 lei din care suma de 20 lei reprezintă cuantumul taxei judiciare de timbru, iar suma de 800 lei reprezintă onorariul apărătorului ales.