Insolvență. Cerere de angajare a răspunderii personale materiale.

Invocarea raportului cuprinzând cauzele și împrejurările care au dus la insolvență - fără îndeplinirea, în mod corespunzător, a obligației de examinare a activității debitorului și de întocmire a unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă -, a unui raport din care rezultă că debitoarea nu are bunuri în patrimoniu, a informațiilor furnizate de O.N.R.C. și a datelor economico-financiare rezultând din actele debitoarei, fără indicarea vreunui motiv punctual și probat referitor la îndeplinirea, în speță, a condiției continuării activității debitoarei în „interesul personal” al pârâtului.

- Legea nr. 85/2006, art. 138 alin. 1 lit. c

 - C. pr. civ., art. 329

Răspunderea instituită de art. 138 din Legea nr. 85/2006 reprezintă o formă specială a răspunderii juridice apreciabilă în cadrul general, statornicit prin dispoziţiile art. 998 C. civ.. (text de lege aplicabil raportului juridic dedus judecăţii) – actualmente această instituţie juridică fiind prevăzută de art. 1357 C. civ.. Însă, antrenarea unei astfel de răspunderi este de neconceput în lipsa culpei – ca element esenţial al răspunderii juridice, fie aceasta delictuală ori contractuală. Or, în speţă, susţinerile lichidatorului judiciar cu privire la culpa pârâtului-intimat, prin raportare la fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, nu au fost probate.

Aproximarea îndeplinirii condițiilor răspunderii prin sintagma „cel puțin din anul…” nu poate primi eficiență juridică, din perspectiva ariei clare a atribuției lichidatorului judiciar, prevăzute de art. 25 lit. a din Legea nr. 85/2006, care include obligația examinării activității debitorului și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

Întrucât lichidatorul judiciar și-a întemeiat acțiunea în răspunderea personală patrimonială pe două rapoarte (cel referitor la cauzele şi împrejurările care au dus la insolvenţă şi cel din care rezultă că debitoarea nu are bunuri în patrimoniu), pe informațiile furnizate de O.N.R.C. și pe datele economico-financiare rezultând din actele debitoarei, neaducând, însă, vreun motiv punctual și probat referitor la îndeplinirea, în speță, a condiției continuării activității debitoarei în „interesul personal” al pârâtului - singurele motive vizând continuarea activității debitoarei „cu angajarea unui al doilea salariat” și „pentru încasarea unui/unor salariu/salarii” -, exigențele impuse de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 nu sunt îndeplinite.

Prin Sentinţa nr. 1725/20 decembrie 2013, pronunţată în dosarul nr. xxx al Tribunalului Specializat Mureș, judecătorul sindic a respins acţiunea formulată de lichidatorul judiciar DM I.C.I.P.U.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B.Ş., având ca obiect angajarea răspunderii speciale materiale, în temeiul art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, până la concurența întregului pasiv al debitoarei M. SRL, în sumă de 47.109,13 lei.

În considerentele Sentinţei, judecătorul sindic a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

• din analiza economică a situației debitoarei, realizată de lichidatorul judiciar și cuprinsă în raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 85/2006, rezultă că starea de insolvență s-a instalat la 25 ianuarie 2011, așa încât debitoarea ar fi trebuit să sesizeze instanța cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenței cel mai târziu la data de 25 februarie 2011 – demers neîndeplinit în termenul precizat, de vreme ce procedura s-a deschis abia la data de 3 aprilie 2013 și nu la inițiativa debitoarei, ci a unuia din cei doi creditori, prin cererea înregistrată la 15 februarie 2013; pe de altă parte, însă, pasivul debitoarei la data instalării stării de insolvență era de 65.626 lei, în timp ce în tabelul definitiv consolidat s-au înscris creanțe în sumă totală de 47.109,13 lei, adică într-un cuantum mai mic decât la data de 1 ianuarie 2011, fapt comisivă a pârâtului, susținută de lichidatorul judiciar, neavând menirea de a-i produce debitoarei un prejudiciu, cu atât mai mult cu cât creanța bugetară a organului fiscal este de numai 2.101 lei, iar creanța chirografară a organului fiscal a cunoscut o creștere cu accesoriile generate în perioada 1 ianuarie 2011 – 1 aprilie 2013, de la 39/954,98 lei la 45.008,13 lei, diferența de 5.053,15 lei fiind reprezentată de cheltuielile de executare silită făcute de creditor;

• deci, prin conduita pârâtului a fost posibilă producerea, în dauna societății debitoare, a unui prejudiciu în sumă de 7.154,15 lei, însă art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 prevede intenția directă, fiind utilizată sintagma „interes personal”, iar din starea de fapt reținută de judecătorul sindic rezultă că pârâtul și-a exercitat mandatul de administrator statutar al debitoarei, de la constituirea societății și până la ridicarea dreptului de administrare, fără să fie remunerat și, mai mult, în momente dificile pentru societate, a pus la dispoziția acesteia resursele financiare proprii, din evidențele contabile al Societății M. SRL reieșind că și în prezent pârâtul este creditorul acesteia pentru suma de 1.534,01 lei; de altfel, lichidatorul judiciar nu a fost în măsură să evidențieze interesul personal direct al fostului administrator statutar, prezumându-l doar, pornind de la neintroducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței; interesul legat de continuarea activității societății pentru ca fiica pârâtului să își poată desfășura, la rândul ei, activitatea de farmacistă nu poate fi privit decât într-o infimă măsură ca unul personal, câtă vreme nu a fost în măsură să se manifeste preponderent decât sub forma neglijenței, mai precis asupra calității și oportunității deciziilor manageriale, în sensul de a continua activitatea societății cu ignorarea indicatorilor financiari care se degradau, precum și cu speranța că păstrarea ființei societății până când efectele negative ale crizei financiare ar fi trecut, ar fi permis revigorarea acesteia – speranță care, însă, s-a dovedit iluzorie.

Împotriva Sentinţei nr. 1725/20 decembrie 2013 a declarat apel lichidatorul judiciar DM I.C.I.P.U.R.L., invocând dispoziţiile art. 476 C. pr. civ., solicitând a se dispune admiterea apelului, cu consecința admiterii cererii de angajare a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului. În esență, apelantul a susținut următoarele motive: judecătorul sindic nu a analizat prezumțiile cerute în cauză, în înțelesul art. 329 C. pr. civ., și nu a motivat neluarea lor în considerare, față de actele dosarului; prin probele administrate s-a stabilit, fără putință de tăgadă, că pârâtul a avut calitatea de administrator al debitoarei, pasivul rămas neacoperit fiind cel pretins prin cererea de angajare a răspunderii materiale personale, adică 47.109,13 lei, așa cum rezultă din tabelul definitiv de creanțe, iar activitatea debitoarei fiind continuată de pârât în interes personal, el recunoscând că prin constituirea unei societăți de comercializare a medicamentelor și produselor farmaceutice a intenționat să-i ofere un loc de muncă fiicei care avea specializarea de farmacistă; prin continuarea activității societății pasivul acesteia a crescut cu accesoriile acumulate în perioada respectivă, în patrimoniul debitoarei nefiind identificate bunuri valorificabile, ceea ce conduce la situația cel puțin imorală, dacă nu chiar ilegală, în care doar furnizorul a cărui marfă nu a mai fost achitată în final și bugetul de stat să suporte riscul desfășurării activității comerciale a debitoarei insolvente, deși aceasta a fost inițiată de pârâtul care, fie și numai din acest motiv, se cuvenea să suporte cel puțin o parte din pasivul procedurii; din coroborarea actelor dosarului rezultă că judecătorul sindic nu putea trece peste prezumția judiciară care s-a creat, în înțelesul art. 329 C. pr. civ., în sensul că pârâtul a continuat activitatea debitoarei în interes personal, impunându-se aplicarea art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.

Prin întâmpinarea depusă la 19 februarie 2015, intimatul B.Ş. a solicitat a se dispune respingerea apelului, formulând, în esență, următoarele apărări: prima instanță a reținut, în mod corect, lipsa elementului subiectiv în forma cerută de legiuitor, adică a interesului personal al pârâtului în continuarea activității societății debitoare, iar în lipsa acestei condiții nu se poate angaja răspunderea materială personală, în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006; lichidatorul judiciar nu a adus nicio dovadă în sensul comiterii unei fapte ilicite, de către pârât, simpla opinie a practicianului în insolvență neputând constitui o dovadă, cu atât mai mult cu cât cererea de angajare a răspunderii s-a întemeiat doar pe proba cu înscrisuri și cu interogatoriul pârâtului, fără să se solicite, în condiții de contradictorialitate, proba cu prezumția – mijloc de probă inclus expres în art. 250 C. pr. civ. -, nici măcar prin cererea de apel (în temeiul art. 470 alin. 1 lit. d C. pr. civ.); deși art. 479 alin. 2 teza finală C. pr. civ. permite administrarea probelor noi în apel, în speță, nu s-ar putea pune problema refacerii unei probe nesolicitate în primă instanță și nedezbătute în condiții de contradictorialitate, iar o completare a probelor în apel ar putea fi dispusă numai în situația în care instanța ar considera că un mijloc de probă administrat nu a fost suficient exploatat de prima instanță, situație neaplicabilă, în speță; pe de altă parte, Legea nr. 85/2006 nu prevede o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina administratorului statutar, ci doar posibilitatea angajării acestei răspunderi, dacă faptele culpabile au fost dovedite, dar probele dosarului nu susțin o astfel de acuză, pârâtul-intimat neavând niciun câștig personal din continuarea activității debitoarei, în condițiile în care a creditat societatea cu sume de bani necesare bunei desfășurări a activității și nu a primit nicio remunerație în calitate de administrator; cererea de angajare a răspunderii a fost întemeiată doar pe Raportul nr. 5 al lichidatorului judiciar, fără să se invoce Raportul nr. 2 și, cu toate că i se impută pârâtului-intimat încheierea unui al doilea contract de muncă, prezumându-se că a încasat respectivul salariul, persoana cu care s-a încheiat contractul de muncă a fost numita M.V.E., ce a prestat efectiv activitatea în interesul debitoarei, o perioadă scurtă de timp, semnând statele de plată; nu s-a făcut dovada unui câștig personal al pârâtului-intimat, nefiind îndeplinită condiția vinovăției și neputându-se angaja, deci, răspunderea pe temeiul art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006; pârâtul-intimat a făcut tot ce era posibil pentru a nu prejudicia, în primul rând, Statul și, de asemenea, creditorii societății, existând doar un singur creditor la care s-au înregistrat restanțe la plată, situație intervenită pentru că acesta a refuzat preluarea și valorificarea stocurilor într-o farmacie cu un vad mai bun sau preluarea farmaciei, cu totul, în condițiile în care fiica intimatului a intrat în concediu de maternitate, continuarea activității societății nemaifiind posibilă în lipsa singurei persoane de specialitate, așa încât a trebuit depusă autorizația de funcționare la Ministerul Sănătății.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea apelului, potrivit motivelor invocate și potrivit regulilor statornicite de dispoziţiile art. 476, 477 C. pr. civ. -, a reţinut următoarele aspecte:

Răspunderea instituită de art. 138 din Legea nr. 85/2006 reprezintă o formă specială a răspunderii juridice apreciabilă în cadrul general, statornicit prin dispoziţiile art. 998 C. civ.. (text de lege aplicabil raportului juridic dedus judecăţii) – actualmente această instituţie juridică fiind prevăzută de art. 1357 C. civ.. Însă, antrenarea unei astfel de răspunderi este de neconceput în lipsa culpei – ca element esenţial al răspunderii juridice, fie aceasta delictuală ori contractuală. Or, în speţă, susţinerile lichidatorului judiciar cu privire la culpa pârâtului-intimat B.Ş., prin raportare la fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, nu au fost probate.

Prin Încheierea nr. 889/21 iunie 2103, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în dosarul nr. 220/1371/2013, s-a dispus intrarea debitoarei M. SRL în faliment.

Potrivit tabelului definitiv consolidat al obligaţiilor debitoarei, cuantumul total al pasivului este de 47.109,13 lei, iar potrivit datelor furnizate de Oficiul Național al Registrului Comerțului, pârâtul-intimat a avut calitatea de administrator statutar al debitoarei, începând cu data de 10 octombrie 2005, deci de la înființarea și înscrierea Societății M. SRL în Registrul Comerțului.

Curtea a constatat că în Raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la insolvență, denumit „Raportul nr. 5”, întocmit în temeiul dispoziţiilor art. 59, art. 25 lit. a din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar DM I.C.IPURL a menționat faptul nepredării, de către fostul administrator statutar, a actelor contabile ale debitoarei, raportul fiind întocmit pe baza datelor existente pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice, aferente perioadei 2005-2012, precum și faptul că „la intrarea în insolvență a contribuit și administratorul B.Ş. care, în anul 2009, deși constatase că debitoarea se afla în insolvență, a înregistrat o cifră de afaceri puternic diminuată și nu a mai realizat profit, în contextul în care devenise de notorietate instalarea crizei economice, a decis continuarea activității, cu angajarea unui al doilea salariat”. Concluzia lichidatorului judiciar a fost că „cel puțin din anul 2009, se creează prezumția că administratorul B.Ş. a dispus continuarea activității debitoarei în interes personal, pentru încasarea unui/unor salariu/salarii deși devenise evident că debitoarea intrase în incapacitate de plată, fiind lipsită de orice logică economică funcționarea, în anii 2009-2010, a unei societăți ce producea doar pierderi și se afla încă din 2005-2006 în insolvență” (f. 20, dos. Tribunalului Specializat Mureș).

Curtea a observat, pe de o parte, că, deși lichidatorul judiciar a susținut că societatea „se afla încă din 2005-2006 în insolvență”, a considerat că pârâtul-intimat este culpabil pentru continuarea activității Societății M. SRL „cel puțin din anul 2009”, raportând, așadar, în mod concret, fapta prevăzută de dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, la anul 2009 – în contextul în care aproximarea îndeplinirii condițiilor răspunderii prin sintagma „cel puțin din anul…” nu poate primi eficiență juridică, din perspectiva ariei clare a atribuției lichidatorului judiciar prevăzute de art. 25 lit. a din Legea nr. 85/2006 care include obligația examinării activității debitorului și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

Relevant este și faptul că, potrivit analizei judecătorului sindic, întemeiată pe actele și datele furnizate de lichidatorul judiciar, starea de insolvență a debitoarei s-a instalat la data de 25 ianuarie 2011, iar această împrejurare nu a fost în niciun fel combătută prin cererea de apel.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că singurele argumente cu care lichidatorul judiciar a susținut îndeplinirea condiției „interesului personal” în continuarea activității debitoarei M. SRL se referă la faptul că această continuare a fost decisă de pârâtul-intimat „cu angajarea unui al doilea salariat” și „pentru încasarea unui/unor salariu/salarii”.

Curtea a reţinut, de asemenea, că prin Rezoluția din 6 septembrie 2013, judecătorul sindic i-a pus în vedere lichidatorului judiciar să indice în concret dovezile pe care se sprijină, acordându-i, în temeiul dispoziţiilor art. 200 alin. 2 C. pr. civ., un termen de 10 zile, de la comunicarea rezoluției, pentru îndeplinirea obligației menționate. Adresa emisă la 9 septembrie 2013, în sensul rezoluției anterior precizate, a fost transmisă prin fax lichidatorului judiciar DM I.C.IPURL, la data de 9 septembrie 2014, iar prin actul depus la dosar la data de 8 octombrie 2013, lichidatorul judiciar a făcut referire la proba cu înscrisuri, depunând la dosar, din nou, cererea de angajare a răspunderii personale patrimoniale, la care a anexat informațiile furnizate de O.N.R.C. prin extrasul nr. 773085/28 aprilie 2013, tabelul definitiv de creanțe, Raportul nr. 5, cuprinzând cauzele și împrejurările care au dus la insolvență, indicatorii sintetici din raportările debitoarei și Raportul nr. 6 din care rezultă că debitoarea nu are bunuri în patrimoniu. 

Prin înscrisul depus la dosar la data de 18 decembrie 2013, lichidatorul judiciar, confirmând faptul că pârâtul i-a predat actele contabile ale societății debitoare, a susținut că acestea nu răstoarnă prezumția judiciară care se creează, în temeiul prevederilor art. 329 C. pr. civ., „în sensul că activitatea a fost continuată în interes personal de către pârâtul B.Ş. care, din punct de vedere economic, nu avea nicio justificare să continue o activitate care nu produsese decât pierderi”.

Așadar, Curtea a constatat că lichidatorul judiciar și-a întemeiat acțiunea în răspunderea personală patrimonială pe cele două rapoarte, pe informațiile furnizate de O.N.R.C. și pe datele economico-financiare rezultând din actele debitoarei, neaducând, însă, vreun motiv punctual și probat referitor la îndeplinirea, în speță, a condiției continuării activității debitoarei în „interesul personal” al pârâtului.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât al doilea contract individual de muncă încheiat între Societatea M. SRL și M.V.E. – asistent de farmacie, la data de 1 noiembrie 2009 și înregistrat la I.T.M. Mureș sub nr. 16637/2009, nu a vizat interesul personal al pârâtului-intimat, de vreme ce la lit. B din contract s-a prevăzut „prestarea unei munci în schimbul unui salariu”, pentru o durată a muncii având normă întreagă (8 ore/zi – lit. H), salariul brut lunar fiind de 750 lei (lit. J), iar din fișele fiscale, din statul de plată și din lista salariaților rezultă, în mod clar, că M.V.E. a avut calitatea de angajată a debitoarei, încasând salariul stabilit prin Contractul individual de muncă încheiat la 1 noiembrie 2009.

În același sens, Curtea a constatat că potrivit Deciziei nr. 35/30 martie 2011 a Societății M. SRL, semnată de administratorul statutar B.Ş., efectele Contractului individual de muncă încheiat cu M.V.E. au încetat începând cu data de 3 februarie 2011 – iar începând cu data de 1 aprilie 2011 au încetat și efectele Contractului individual de muncă încheiat între Societatea M. SRL și B. A. – farmacist-șef, la data de 1 noiembrie 2005, conform Deciziei nr. 36/30 martie 2011 -, comunicarea încetării efectelor contractului fiind înregistrată la I.T.M. Mureș sub nr. 22/3 februarie 2011.

Curtea a reţinut, de asemenea, că, astfel cum a subliniat judecătorul sindic, starea de insolvență a debitoarei s-a instalat la data de 25 ianuarie 2011 – împrejurare necontestată, în cauză - și, în contextul punctual în care, la acea dată datoriile societății erau de 47.109,13 lei, adică mai reduse decât la data de referință avută în vedere de lichidatorul judiciar, și anume 1 ianuarie 2011 (când datoriile societății erau de 65.626 lei), și tot la data de 25 ianuarie 2011, pârâtul-intimat a depus, în numele Societății M. SRL, la Casa de Asigurări de Sănătate Mureș, cererea nr. 1551/25 ianuarie 2011 prin care a anunțat închiderea farmaciei, având ca efect încetarea, cu data de 25 ianuarie 2011 a Contractului de furnizare de medicamente nr. 78/51/30 aprilie 2010, conform Dispoziției nr. 2448/2011 emise de C.A.S. Mureș, nu se poate susține, cu temei că pârâtul-intimat a dispus în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi, art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 nefiind, prin urmare, incident, în speță.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, la numai două luni de la momentul instalării insolvenței, pârâtul-intimat a dispus și încetarea efectelor celor două contracte individuale de muncă, informând, apoi, Colegiul Farmaciștilor Mureș, prin adresa înregistrată sub nr. 56112/30 septembrie 2011, cu privire la „nefuncționarea farmaciei A. din xxx”, și, ca urmare a acestui demers, Ministerul Sănătății – Direcția Politica Medicamentului a solicitat, prin adresa nr. 56112/30 noiembrie 2011, să se depună autorizația de funcționare, iar scăderea datoriilor debitoarei, de la 65.626 lei la 47.109,13 lei, într-o perioadă scurtă de timp – cu reducerea debitului către D.G.R.F.P. BRAȘOV – A.J.F.P. MUREȘ la suma de 2.101 lei, astfel cum rezultă din tabelul definitiv consolidat al creanțelor -, s-a datorat demersurilor pârâtului-intimat, incluzând și creditarea societății cu sume de bani, împrejurări necombătute nici prin argumente și nici prin probe, de către lichidatorul judiciar, cu atât mai mult cu cât lichidatorul judiciar nu a probat nici afirmația generală referitoare la încasarea unor „salarii” de către pârâtul-intimat, în calitatea sa de administrator judiciar – dimpotrivă, din înscrisurile dosarului rezultând că și-a îndeplinit atribuțiile de administrator fără a fi remunerat.

În fine, Curtea a constatat că prima instanță a procedat la cercetarea fondului cauzei, motivarea hotărârii satisfăcând exigenţele analizei raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva cerinţelor dispoziţiilor art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 – și, prin raportare la înscrisurile cauzei din care a rezultat neîndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii personale patrimoniale a pârâtului, pe temeiul invocat de lichidatorul judiciar, analizarea unei prezumții de continuare a activității debitoarei în interesul personal al pârâtului ar fi fost superfluă. Curtea ține seama și de faptul că instanţa poate să răspundă, chiar şi grupat, motivelor expuse de părți, o astfel de abordare respectând exigențele art. 6§1 CEDO, astfel cum au fost dezvoltate prin jurisprudenţa Curţii E.D.O. (e.g., Hot. din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija, Hot. din 15 februarie 2007, cauza Boldea).

Având în vedere argumentele expuse, Curtea a respins apelul ca nefondat – art. 480 alin. 1 teza I C. pr. civ.

Domenii speta

Spete similare