Anulare act administrativ-fiscal – decizie de atragere a răspunderii solidare

Neîndeplinirea condiției relei-credințe – expertul contabil neconstatând erori în privința conducerii contabilității societății, iar operațiunea de vânzare a unui autovehicul nedeterminând starea de insolvență. În condițiile în care societatea a fost dizolvată (și, ulterior, radiată), prin hotărâri judecătorești – proceduri de care organul fiscal avea cunoștință -, obligaţia sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii simplificate, în situaţia în care constata existenţa stării de insolvenţă, îi revenea lichidatorului, în temeiul art. 260 alin. 4 din Legea nr. 31/1990.

- O.G. nr. 92/2003, art. 27 lit. b, c, d

 -  Legea nr. 31/1990, art. 237 alin. 1 lit. b, alin. 8, art. 260 alin. 4

- O.U.G. nr. 116/2009, art. 3 alin. 4

Dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. b, c d din O.G. nr. 92/2003, cuprind ipoteze diferite – prima referindu-se la răspunderea solidară (cu debitorul declarat insolvabil) a administratorilor, asociaţilor, acţionarilor şi oricăror alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului, a doua ipoteză legală privind răspunderea administratorilor care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, iar a treia ipoteză legală având în vedere răspunderea solidară (cu debitorul declarat insolvabil) a administratorilor sau oricăror alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Așadar, în fiecare dintre cele trei situații statornicite de legiuitor, răspunderea solidară poate fi angajată numai în situația existenței condiției relei-credințe, prin raportare la acțiunile/omisiunile persoanelor vizate de normele speciale evocate.

Nu li se poate reproşa reclamanţilor-intimaţi neiniţierea procedurii de deschidere a insolvenţei, în condiţiile în care s-a dispus dizolvarea societăţii, în temeiul art. 237 lit. b din Legea nr. 31/1990, rep. (urmată de radierea acestei societăţi), iar potrivit dispoziţiilor art. 260 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, rep., lichidatorului numit în cadrul acestei proceduri îi revenea obligaţia ca, în situaţia în care constata existenţa stării de insolvenţă, să sesizeze instanţa cu o cerere de deschidere a procedurii simplificate, demers care nu a avut loc faţă de societate. În acelaşi sens, nu se poate pune, cu temei, problema neîndeplinirii obligaţiei de deschiderea procedurii insolvenţei, în condiţiile în care, după două luni de la data întocmirii Procesului verbal de declarare a stării de insolvabilitate, s-a dispus radierea societăţii, prin Sentinţa pronunţată de Tribunalul, hotărâre definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. 1 pct. 1 C. pr. civ.

Prin Sentinţa nr. 1619/11 aprilie 2014, Tribunalul Mureş a admis cererea formulată de reclamanții A.L., B.G.A. și S.P., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA REGIONALA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE MUREȘ, dispunând anularea Deciziei nr. 380/14 august 2012 și a Deciziei nr. 266/14 iunie 2012, emise de pârâtă, privind atragerea răspunderii solidare a reclamanților.

În considerentele Sentinţei, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

• prin Decizia nr. 266/14 iunie 2012 s-a dispus angajarea, în temeiul dispoziţiilor art. 27 lit. b, c, d, din O.G. nr. 92/2003, a răspunderii solidare a reclamanților, în calitate de administratori și asociați, cu societatea B. SRL, declarată insolvabilă, până la concurența sumei de 70.884 lei; contestația administrativă a reclamanților a fost respinsă prin Decizia nr. 380/14 august 2012, organul fiscal arătând că aceștia nu s-au prezentat la sediul D.G.F.P. Mureș pentru a-și exprima punctul de vedere referitor la împrejurările care au condus la starea de insolvabilitate și nici nu au depus documente;

• prima instanță a conchis că nu este îndeplinită cerința relei-credințe a reclamanților, în condițiile în care pârâta nu a argumentat decizia de atragere a răspunderii solidare cu elemente sau indicii din care să rezulte reaua-credință, iar din raportul de expertiză efectuată în cauză reiese că societatea a utilizat sumele disponibile pentru plata datoriilor fiscale, a datoriilor către salariați și furnizori, înregistrând debite față de D.G.F.P. Mureș, nerezultând, însă, că reclamanții ar fi încasat bani din firmă; aprecierile organului fiscal, referitoare la faptul că neprezentarea reclamanților la sediul D.G.F.P. Mureș echivalează cu o recunoaștere, nu au fost reținute de prima instanță întrucât reclamanții au contestat Decizia nr. 266/14 iunie 2012.

Împotriva Sentinţei nr. 1619/11 aprilie 2014 a declarat recurs pârâta DIRECȚIA REGIONALA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE MUREȘ, invocând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. pr. civ., solicitând a se dispune admiterea acestuia şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În esenţă, recurenta a susţinut următoarele motive: Decizia nr. 266/14 iunie 2012 a fost emisă ca urmare a constatărilor organului fiscal referitoare la faptul că reprezentanții legali ai Societății B. SRL aveau cunoștință de situația în care se află această societate, sub aspectul debitelor bugetare restante în sumă de 70.884 lei, prima instanță reținând, în mod eronat, faptul că nu ar fi fost prezentate elemente sau indicii din care să reiasă reaua-credință a reclamanților; la data de 30 iunie 2008, societatea înregistra în contul 411 – ”Clienți” un sold de 24.200 lei, iar la data de 30 septembrie 2009 soldul era de zero lei, situație care denotă utilizarea sumei pentru efectuarea altor plăți decât cele către bugetul general consolidat al statului; la data înstrăinării autoturismului Volkswagen (cu nr. de înmatriculare XXX), cu suma de 5.950 lei (conform facturii fiscale nr. 18/17 septembrie 2008) și a încasării sumelor de la clienți, societatea avea posibilitatea de a achita obligațiile fiscale în sumă de 33.850 lei (28.702 lei debit principal și 5.148 lei accesorii), fiind, deci, incidentă prevederea art. 27 lit. b din O.G. nr. 92/2003; reaua-credință rezultă și din faptul că societatea și-a încetat activitatea fără a achita obligațiile fiscale, deși reprezentanții acesteia aveau cunoștință despre debite, atât din evidența financiar-contabilă, cât și din actele comunicate de organele fiscale, fiind incidentă prevederea art. 27 lit. c din O.G. nr. 92/2003; permițând continuarea activității debitoarei în pierdere, administratorii statutari au participat în mod direct la crearea stării de insolvabilitate, reaua-credință constituind o stare de fapt, dovedită, în cauză, fără putință de tăgadă; având în vedere cuantumul însemnat al obligațiilor datorate bugetului general consolidat al statului, prima instanță a trecut prea ușor peste apărările pârâtei.

Prin întâmpinarea depusă la 10 februarie 2015, intimații A.L., B.G.A. și S.P. au solicitat a se dispune respingerea recursului, formulând, în esenţă, următoarele apărări: recurenta nu a făcut decât să reitereze, în fața instanței de recurs, afirmațiile susținute în primă instanță, neaducând nici un element de noutate; critica referitoare la existența relei-credințe prin raportare la faptul că administratorii debitoarei declarate în stare de insolvabilitate nu au cerut deschiderea procedurii insolvenței este nefondată, reaua-credință neputând fi prezumată, ci trebuind dovedită – ca o condiție esențială pentru angajarea răspunderii solidare pe temeiul art. 27 lit. b, c, d, din O.G. nr. 92/2003; pârâta-recurentă nu a adus niciun indiciu al relei-credințe, ci s-a bazat doar pe o prezumție de rea-credință; la data de 2 mai 2012 s-a dispus radierea B. SRL, nemaifiind posibilă angajarea răspunderii solidare cu această societate, la data de 14 iunie 2012, organul fiscal având la îndemână căile prevăzute de Legea nr. 85/2006 și de Legea nr. 31/1990, rep., pentru recuperarea debitului – de altfel, a atacat cu recurs hotărârea prin care s-a dispus dizolvarea, dar calea de atac a fost respinsă prin Decizia nr. 817/2011 a Curții de Apel Tg.-Mureș, iar, apoi, a formulat cerere de numire a unui lichidator, care a fost respinsă ca tardivă, prin Sentința nr. 218/C/2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș; singurul activ înstrăinat a fost autoturismul second-hand Volkswagen Golf, la o dată la care figura ca fiind amortizat fiscal (după 4 ani de utilizare de către intimată), vânzarea făcându-se legal, la valoarea contabilă, suma intrând în patrimoniul societății, fiind limpede că aceasta operațiune nu a provocat insolvabilitatea debitoarei; intimații nu au folosit nicio sumă de bani în interes personal, din contul 5311 – „casă în lei” fiind achitate facturile emise de furnizori; domeniul construcțiilor, în care a activat Societatea B. SRL, a fost puternic afectat de criza economică începând cu anul 2008, intimații fiind nevoiți să stabilească prioritatea cheltuielilor în așa fel încât să acopere o paletă esențială de furnizori pentru a-și putea continua activitatea; preocuparea intimaților a constat în asigurarea supraviețuirii firmei; din suma totală de 70.884 lei, mai mult de jumătate o reprezintă dobânzile și penalitățile care s-au acumulat după data pretinselor fapte imputate intimaților; intimații nu au acționat cu rea-credință, iar, potrivit art. 27 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, introducerea prematură, de către debitor, a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței atrage răspunderea patrimonială a acestuia; câtă vreme societatea continua să plătească o parte din debite, intimații au sperat la o redresare a acesteia, apărările lor fiind confirmate prin raportul de expertiză contabilă judiciară; situația lor financiară este dificilă, fiind nevoiți să lucreze în străinătate pentru a-și întreține familiile și pentru plata creditelor bancare, neutilizând, nicidecum, banii societății în scopuri personale.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit motivelor invocate, precum şi potrivit regulilor statornicite de dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ., a reţinut următoarele aspecte:

Prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. pr. civ., în speță, sunt incidente prevederile vechiului Cod de procedură civilă, având în vedere că procesul a început la data de 25 octombrie 2012, adică anterior intrării în vigoare a noii Legi de procedură (la 15 februarie 2013, potrivit dispoziţiilor art. 81 din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 4/2013).

Astfel cum rezultă din Decizia nr. 266/26/14 iunie 2012, emisă de D.G.F.P. MUREȘ, răspunderea solidară a reclamanților-intimați A.L., B.G.A. și S.P. cu Societatea B. SRL a fost angajată pe temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. 2 lit. b, c, d din O.G. nr. 92/2003, menționându-se că în drept, răspunderea S.P., dl. A.L. și dl. B.G.A., cu societatea declarată în stare de insolvabilitate, SC B. SRL, cu privire la însușirea cu rea-credinţă a activelor societăţii debitoare, se întemeiază pe dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. b din O.G. nr. 92/2003, întrucât, deşi aveau cunoştinţă cu privire la situaţia fiscală a societăţii şi la cuantumul sumelor datorate la bugetul general consolidat al statului, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea/neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale restante, aspect prevăzut de art. 27 alin. 2 lit. d din O.G. nr. 92/2003, precizându-se, totodată, că administratorii societăţii analizate nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, aspect care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 27 alin. 2 lit. c din O.G. nr. 92/2003.

Același temei al răspunderii solidare, și anume dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. b, c, d din O.G. nr. 92/2003, a fost avut în vedere de organul fiscal cu ocazia soluționării contestației administrative formulate de reclamanţii-intimaţi, așa cum s-a reținut în Decizia nr. 380/14 august 2012, actul administrativ-fiscal fiind emis pe baza Referatului cu propuneri de soluţionare a contestaţiei nr. 44543/73906/6545/30 iulie 2012.

Curtea are în vedere faptul că dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. b, c d din O.G. nr. 92/2003 (în forma aplicabilă la data emiterii Deciziei nr. 266/26/14 iunie 2012), cuprind ipoteze diferite – prima referindu-se la răspunderea solidară (cu debitorul declarat insolvabil) a administratorilor, asociaţilor, acţionarilor şi oricăror alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului, a doua ipoteză legală privind răspunderea administratorilor care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, iar a treia ipoteză legală având în vedere răspunderea solidară (cu debitorul declarat insolvabil) a administratorilor sau oricăror alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Așadar, în fiecare dintre cele trei situații statornicite de legiuitor, răspunderea solidară poate fi angajată numai în situația existenței condiției relei-credințe, prin raportare la acțiunile/omisiunile persoanelor vizate de normele speciale evocate.

Curtea a constatat că, în Procesul verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr.33/13 martie 2012, s-a făcut trimitere la obligaţii fiscale restante în sumă de 70.884 lei şi la faptul că nu au putut fi identificate bunuri sau venituri urmăribile în patrimoniul societăţii B. SRL, susţinându-se că administratorii societăţii, cu rea-credinţă, au decapitalizat societatea provocând insolvabilitatea acesteia (art. 27 alin. 2 lit. b din O.G. nr. 92/2003), cu referire la faptul că sumele evidenţiate în soldul conturilor 411 – „Clienţi” şi 5311 – „Casa în lei”, în luna iunie 2008, au fost utilizate de administratorii societăţii în alte scopuri, fără a achita obligaţiile la bugetul general consolidat al statului, precum şi la faptul că la data de 17 septembrie 2008, societatea a vândut autoturismul Volkswagen (cu nr. de înmatriculare XXX), fără a achita o parte din datoriile restante. De asemenea, organul fiscal a reţinut că reclamanţii-intimaţi nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei deschiderea procedurii insolvenţei şi nu au achitat la scadenţă obligaţiile fiscale rămase neplătite la data declarării stării de insolvabilitate (art. 27 alin. 2 lit. c, d din O.G. nr. 92/2003).

Susţinerile organului fiscal sunt infirmate de înscrisurile dosarului.

Astfel, din Raportul de expertiză contabilă judiciară, depus la data de 12 decembrie 2013, rezultă, prin raportare concretă la evidenţele financiar-contabile aferente anilor 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, că Societatea B. SRL a utilizat sumele încasate şi sumele aflate în sold, pentru plata parţială a datoriilor fiscale, fiind achitată suma de 22.137 lei, precum şi pentru plata datoriilor către salariaţi şi furnizori, acumulând, însă, debite faţă de D.G.F.P. Mureş, care nu au putut fi achitate, în condiţiile în care disponibilul societăţii în casă şi la bancă, la data de 31 decembrie 2007, era în sumă totală de 127.486,85 lei, încasările societăţii au fost în sumă totală de 131.003,90 lei, în anul 2008, în acelaşi an plăţile fiind în sumă de 258.490,75 lei. De asemenea, expertul a precizat, în mod clar, că în urma analizei documentelor contabile nu a constatat ridicarea unor sume de bani din firmă de către reclamanţi, ci, dimpotrivă, în anul 2005, administratorii statutari au împrumutat societatea cu suma de 300 lei (care a fost restituită, la data de 31 decembrie 2005 soldul contului 455 – „Asociaţi conturi curente” fiind zero), iar în anul 2009, administratorii statutari au împrumutat societatea cu suma de 12.250 lei – expertiza neconfirmând restituirea acestui împrumut.

Concluziile expertului (cu menţiunea că pentru perioada 1 ianuarie 2008 – 30 iunie 2009 constatările au fost făcute pe baza balanţei cumulative şi a registrului jurnal pentru perioada 1 ianuarie 2008 – 31 decembrie 2012, respectiv pe baza balanţei pentru perioada 1 iunie 2009 – 30 iunie 2009) au fost că nu a constatat erori în privinţa conducerii contabilităţii, că în perioada iulie 2006 – decembrie 2006 societatea a avut cheltuieli în sumă de 19.264,24 lei, fără a avea venituri, că societatea a utilizat sumele încasate pentru plata parţială a datoriilor fiscale, a datoriilor către salariaţi şi furnizori, că administratorii nu au încasat bani în firmă şi că insolvabilitatea societăţii a fost determinată de datoriile fiscale restante, faţă de D.G.F.P. Mureş – context în care, Curtea a constatat că nu au fost sesizate nereguli nici referitoare la vânzarea autoturismului second-hand Volkswagen Golf, la o dată la care figura ca fiind amortizat fiscal (după aproximativ 4 ani de utilizare, de către societate), vânzarea făcându-se la valoarea contabilă, suma de 5.950 lei, rezultând din factura fiscală nr. 18/17 septembrie 2008, intrând în patrimoniul societății, nefiind aduse probe în sensul determinării insolvabilităţii debitoarei prin această operațiune.

Aşadar, susţinerile organului fiscal vizând acţiuni şi omisiuni ale reclamanţilor-intimaţi, cu rea-credinţă, având drept consecinţă starea de insolvabilitate a Societăţii B. SRL, nu au suport probatoriu.

Referitor la afirmaţia privind nesolicitarea, cu rea-credinţă, a deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei B. SRL pentru datoriile restante cuprinse în Procesul verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. 33/13 martie 2012, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 817/R/29 aprilie 2011, pronunţată în dosarul nr. xxx, Curtea de Apel Târgu-Mureş a respins recursul formulat de D.G.F.P. Mureş împotriva Sentinţei nr. 2921/4 octombrie 2010 pronunţate de Tribunalul Comercial Mureş, prin care prima instanţă a admis cererea formulată de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Mureş şi a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 237 alin. 1 lit. b din Legea nr. 31/1990, rep., dizolvarea Societăţii B. SRL.

În acelaşi sens, Curtea a constatat că prin Sentinţa nr. 228/C/27 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. 58/1371/2012 şi rămasă irevocabilă, s-a respins plângerea formulată de D.G.F.P. Mureş împotriva Rezoluţiei nr. 161/6 ianuarie 2012 a Directorului O.R.C. de pe lângă Tribunalul Mureş, referitoare la cererea pe care organul fiscal a formulat-o, având ca obiect numirea unui lichidator pe seama debitoarei Societatea B. SRL – această cerere fiind respinsă prin Rezoluţia nr. 161/2012.

De asemenea, Curtea a constatat că prin Sentinţa nr. 745/C/ 7 mai 2012, pronunţată în dosarul nr. 2891/1371/2011 şi rămasă irevocabilă, s-a admis cererea formulată de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Mureş, dispunându-se, în temeiul art. 237 alin. 8 din Legea nr. 31/1990, rep., art. 3 alin. 4 din O.U.G. nr. 116/2009, radierea Societăţii B. SRL din Registrul comerţului.

Aşadar, organul fiscal avea cunoştinţă despre hotărârea prin care, la data de 4 octombrie 2010, s-a dispus dizolvarea Societăţii B. SRL, de vreme ce, astfel cum rezultă din aplicația Ecris, la data de 26 octombrie 2010 a înregistrat la Tribunalul Comercial Mureş cererea de recurs împotriva acestei sentinţe (calea de atac fiind respinsă prin Decizia nr. 817/R/29 aprilie 2011).

Cu toate acestea, procesul verbal de insolvabilitate a fost încheiat numai la data de 13 martie 2012 şi, pe de altă parte, nu li se poate reproşa reclamanţilor-intimaţi neiniţierea procedurii de deschidere a insolvenţei, în condiţiile în care s-a dispus dizolvarea societăţii, în temeiul art. 237 lit. b din Legea nr. 31/1990, rep. (urmată de radierea acestei societăţi), iar potrivit dispoziţiilor art. 260 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, rep., lichidatorului numit în cadrul acestei proceduri îi revenea obligaţia ca, în situaţia în care constata existenţa stării de insolvenţă, să sesizeze instanţa cu o cerere de deschidere a procedurii simplificate, demers care nu a avut loc faţă de Societatea B. SRL. În acelaşi sens, nu se poate pune, cu temei, problema neîndeplinirii obligaţiei de deschiderea procedurii insolvenţei, în condiţiile în care, după două luni de la data întocmirii Procesului verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. 33/13 martie 2012, s-a dispus radierea societăţii, prin Sentinţa nr. 745/C/7 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Mureş, hotărâre definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. 1 pct. 1 C. pr. civ.

Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat – art. 312 alin. 1 teza a II-a C. pr. civ. -, în speţă, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Domenii speta

Spete similare