Clauze abuzive banci

Dosar nr. XXXXX/193/2013 apel – acţiune în constatare

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BOTOŞANI

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV  ŞI FISCAL

Şedinţa publică din data de xx.xx.xxxx

Instanţa  compusă din:

Preşedinte –

Judecător  -

Grefier  - 

DECIZIA NR. XXX

Pe rol pronunţarea asupra apelului civil formulat de apelanta – pârâtă Raiffeisen Bank SA în contradictoriu cu intimatul - reclamant C. V. împotriva sentinţei civile nr. XXXXX/xx.xx.xxxx pronunţată în dosarul nr. XXXXX/193/2013 al Judecătoriei Botoşani, având ca obiect acţiune în constatare.

Dezbaterile în prezenta cauză au avut loc la termenul din data de xx.xx.xxxx fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanţa a amânat pronunţarea pentru data de xx.xx.xxxx şi apoi pentru termenul de astăzi:

T R I B U N A L U L

Deliberând asupra cererii de apel, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. XXXXX/193/2013 din xx.xx.xxxx, reclamantul C. V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Citibank Europe plc. Dublin – Sucursala România, ulterior Raiffeisen Bank SA , anularea clauzei prevăzute la pct.5 din contractul de credit nr. XXXXXX/xx.xx.xxxxc care reglementează comisionul de acordare credit în sumă de 643,50 lei, anularea clauzei prevăzută la pct. 13 lit.a şi b în contract, care reglementează comisionul de administrare şi prima de asigurare credit, compensarea sumelor deţinute cu acest titlu până în luna martie 2013 cu restul dobânzilor şi credit nerambursat datorat la  aceeaşi dată, cu obligarea celei din urmă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin contractul de credit nr. XXXXXX/xx.xx.xxxxi-a fost acordat un credit în sumă de 7143,50 lei pe o perioadă de 60 luni, contract încheiat incluzând o rată lunară de 265,5 lei, comision de administrare în sumă de 31,85 lei, un comision de acordare credit de 643,50 lei, comision de primă de asigurare credit de 23,57 lei pe toată perioada creditului .

Susţine reclamantul că acest contract este  unul standard, preformulat la care împrumutaţii nu au posibilitatea reală şi efectivă de a influenţa condiţiile de împrumut.

Consideră reclamantul  că sunt astfel nesocotite dispoziţiile Legii nr. 193/2000 care interzic comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

S-a mai arătat că dispoziţiile cuprinse în art. 5 lit.a,art.13 lit.a şi art.13 lit.b referitoare la comisionul de acordare credit, comisionul de administrare şi comisionul de primă asigurare  sunt abuzive, întrucât nu au fost negociate de părţi şi nici nu li s-a explicat motivul pentru care trebuie  să plătească astfel de comisioane şi care este riscul pe care banca îl acoperă din încasarea acestui comision.

Prin urmare, arată reclamantul că lipsa negocierii directe cu consumatorul este  echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant şi imposibilitatea consumatorului de a o influenţa natura clauzei.

Cea de a doua condiţie pentru clarificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la deteriorarea echilibrului contractual, prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei credinţe la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului.

Arată reclamantul că aceste comisioane nu pot fi decât nişte dobânzi încasate care măresc efectiv costul efectiv al creditului şi în plus creând Băncii un  avantaj concurenţial în raport de alte instituţii similare.

Comisionul de primă asigurare credit în sumă de 23,57 lei inclus în rata lunară este o clauză abuzivă pentru că neexistând o justificare contractuală pentru  care Banca ar percepe şi ar avea nevoie să asigure riscul de neplată în condiţiile în care dobânda aplicată este extrem de mare de 24,94% ,dobânda anuală efectivă DAE fiind de 52,61% (costul total al creditului). Aşa fiind reclamantul arată că pentru suma  de 6500 lei efectiv împrumutaţi a achitat până în martie 2013 suma de 11955 lei, astfel că a achitat deja dublul sumei împrumutate.

Pârâta, Raiffeisen Bank SA a formulat întâmpinare, prin care a arătat că între Citibank Europe plc. Dublin - sucursala România,  în calitate de creditoare si C. V., în calitate de împrumutat s-a încheiat Contractul de credit nr. XXXXXX/xx.xx.xxxx, care avea ca obiect acordarea unui credit in suma de 7.143,50 lei, pe o perioada de 60 luni, suma acordată fiind destinată a fi utilizată parţial pentru nevoi personale (6500 lei) şi parţial pentru acoperirea comisionului de acordare credit perceput la acordarea creditului ( 643,50 lei), iar potrivit art. 6 din contractul de credit, suma totală de rambursare fiind de  15902, 92 lei, plătibilă în 60 de rate lunare egale, începând cu data de xx.xx.xxxx.Rata lunară a fost stabilită la suma de 265,05 lei, fiind compusă din: rata credit în suma de 209,63 lei, comision lunar de administrare în suma de 31,85 lei şi primă de asigurare în sumă de 23,57 lei.

Arată pârâta că potrivit art. 7. din Contractul de credit nr. XXXXXX/xx.xx.xxxx, pentru creditul acordat, împrumutatul datora băncii o dobândă fixă pe toată perioada de creditare, respectiv 24,99 %.

Conform prevederilor contractuale, art. 5.1, din contractul de credit, clientul trebuia să ramburseze în rate lunare egale, rata lunară de rambursat fiind alcătuită din dobânda (calculată prin aplicarea următoarei formule; Rata dobânzii x Soldul creditului x 30/360), împreună cu principalul datorat, comisionul lunar de administrare a creditului precum şi prima lunară de asigurare credit (potrivit scadenţarului).

Aşadar, dobânda este percepută de bancă în temeiul prevederilor contractuale cuprinse în contractul de credit, reclamantul optând pentru acest produs cu dobânda fixă pe toata perioada de creditare.

Relevă pârâta Raiffeisen Bank  că  a contractat creditul de la Citibank România SA împreună cu un întreg portofoliu de credite de persoane fizice, condiţiile creditului fiind cele menţionate în Contractul de credit nr. XXXXXX/xx.xx.xxxx  , fără nici o altă modificare.

Prin acţiune reclamantul solicita constatarea faptului că debitul – suma datorată este achitat, întrucât consideră împovărătoare clauzele contractuale, respectiv pct.2 din contract – dobânda de 24,99% precum şi  comisionul lunar de administrare în suma de 31,85 lei, prevăzut la pct. 13 lit.a din contract.

Susţine pârâta că folosul practic pe care reclamantul l-a avut în vedere prin introducerea acţiunii a fost micşorarea preţului creditului contractat prin modificarea dobânzii fixe şi a cuantumului comisionului de administrare stabilit conform înţelegerii contractuale.

Arată pârâta că preţul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract. Conform art. 3 lit. g) si i) din directive 2008/48, dobânda anuală efectivă DAE , reprezintă costul total al creditului., iar art. 2 lit.d din Legea nr. 289/2004 – aplicabil contractului de credit, menţionează „ costul total al creditului la consumator – toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda şi celelalte cheltuieli „ deci, rezultă că prevederile contractuale pe care reclamantul le indică a fi abuzive vizează elementele constitutive ale preţului contractului.

Potrivit dispoziţiilor  art. 4 al Directivei nr. 93/13 se exclude preţul contractului de la controlul caracterului abuziv prin alineatul al doilea, după cum urmează: "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil"

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat putere de lucru judecat tezei juridice mai sus enunţate statuând în una din deciziile sale ( Decizia  2450/2010) că : „ Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobânda sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit a băncii formează preţul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei faţă de serviciile sau bonurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt clar şi inteligibil exprimate."

Prin urmare, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 din Directiva 93/13/CEE Curtea de justiţie a Uniunii Europene statuează  faptul că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia.

Apreciază pârâta că cererea introductiva este inadmisibilă prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 adoptată în baza Directivei nr. 93/13/CE.

Potrivit practicii judiciare în astfel de speţe deduse judecaţii, înainte de a trece la analiza caracterului clauzelor contractuale supuse controlului, instanţa de fond are obligaţia de a verifica daca nu cumva există şi categorii de clauze contractuale excluse de la controlul caracterului abuziv.

Susţine pârâta că în cauza de faţă sunt incidente următoarele dispoziţii legale: art. 4 alin. (6) din Legea nr. 93/2000: "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plata, pe de o parte, nici cu serviciile si produsele oferite in schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sun exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”; art. 2 alin.(2) din Directiva mr. 93/13/CEE „ Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil „ şi art. 3 lit.g şi i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori – lit. g) "costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu contractul de credit…. „, lit.i) -  "dobânda anuală efectivă însemnă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din  valoarea totală a creditului".

Prin urmare, fiind elemente ce ţin de preţul contractului, clauzele contractuale privitoare la dobânzi şi comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) şi art. (4) alin.. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori , singura  condiţie impusă de lege în acest sens, este aceea că respectivele clauze să fi fost redactate într-un limbaj uşor, inteligibil. Or, analizând conţinutul clauzelor contractuale apreciate ca abuzive de reclamant, privitoare la dobânda, inserate în cuprinsul contractului de credit şi al actelor adiţionale la acesta,  se  observa faptul că aceste articole sunt exprimate fără echivoc, într-un mod clar şi inteligibil, suficient să conducă la concluzia că la momentul acordului de voinţă, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lor au fost clari, limpezi, accesibili si apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice.

Arată pârâta că există consimţământul ambelor părţi în sensul aplicării unei dobânzii fixe, prin aplicarea unui procent de 24.99 % la soldul creditului, pe toată  perioada de creditare şi acest fapt rezultă indubitabil din forma iniţială a contractului de credit, acesta prevăzând în mod explicit pe de o parte aspectul  fix al dobânzii, iar pe de altă parte criterii clare şi neechivoce de calcul (punctul 5.1din contract).

Susţine pârâta că potrivit art. 30 Cod procedură civilă „ oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane” poate să formuleze o cerere de chemare în judecată.

Aşadar, pentru exercitarea acţiunii civile este necesar ca reclamantul să afirme o pretenţie, adică un drept subiectiv civil, în baza căruia să formuleze pretenţia dedusă judecaţii. în speţa de faţă, dreptul subiectiv civil afirmat de reclamant în cerere, în speţă dreptul (implicit) la modificarea acordului de voinţă manifestat la momentul încheierii contractului de credit, ca temei al solicitării obligării la acceptarea faptului că suma plătită până la data introducerii acţiunii de către reclamant (de 11950 lei reprezintă costul total pe care acesta îl datora băncii, nu este recunoscut şi ocrotit de lege.

Din contra, aceasta este o solicitare ce contravine expres dispoziţiilor art.969 alin.1 din Vechiul Cod de procedură civilă  sub imperiul căruia s-a încheiat contractul, conform cărora „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".

Apreciază pârâta că instanţa nu poate interveni în convenţia legal făcuta de parţi pentru a dispune modificarea clauzelor contractuale privind dobânda şi/sau comisioanele, cu atât mai mult cu cât nici normele juridice de protecţie a consumatorului incidente în cauza (Legea nr. 193/2000) nu reglementează pentru consumatori dreptul la o astfel de „ocrotire".În nici un act normativ nu este prevăzut dreptul consumatorului de a obţine, respectiv posibilitatea instanţei de a modifica, o clauză contractuală apreciată drept abuzivă, ci numai de a elimina clauza apreciată drept abuzivă, or, este evident ,raportat la textele legale indicate , că dobânda şi comisionul de administrare reprezintă preţul contractului de credit şi că acesta nu poate continua fără aceste clauze.

Faţă de motivele prezentate mai sus, cu privire la dreptul subiectiv civil invocat de reclamant, pârâta apreciază  ca nefiind îndeplinită condiţia de a fi recunoscut şi ocrotit de lege, prima dintre condiţiile esenţiale necesare unui drept subiectiv civil pentru a se bucura de protecţie juridică.

Apreciază de asemenea pârâta ca inadmisibilă lipsa de obiect şi de interes legitim a  caracterului abuziv al art.2 şi art.13 lit.a din contractul de credit , deoarece cadrul legislativ aplicabil în prezent contractelor de credit este OUG nr. 50/2010.

Deşi la data încheierii contractului de credit ce face obiectul prezentului litigiu, acest act normativ nu era in vigoare, pârâta arată că prevederile contractuale respectă întru totul cerinţele impuse de legislaţia privind protecţia consumatorilor aplicabilă în prezent contractelor de credit.

Astfel, potrivit  art.7 din O.U,G„ nr. 50/2010 „  În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: 11. - rata dobânzii aferente creditului - rata dobânzii, exprimata ca procent fix sau variabil aplicat anual sumei trase din credit; 12. -  rata fixa a dobânzii aferente creditului - convenirea de către părţi în contractul de credit asupra unei singure rate a dobânzii aferente creditului pentru întreaga durata a contractului de credit sau asupra mai multor rate ale dobânzii aferente creditului pentru termene parţiale aplicând exclusiv un procentaj fix specific.

Potrivit disp.art. 38 alin.(1) calculul ratei lunare a dobânzii/comisioanelor se va face:

a). fíe pe baza anului calendaristic de 365 sau 366 de zile în cazul anului bisect, luând în calcul la numărătorul fracţiei formulei, numărul efectiv de zile cuprins între scadenţe, iar la numitorul aceleiaşi fracţii, 365 sau 366 de zile, după caz;

b). fie luând în calcul la numărătorul fracţiei numărul 30 zile, iar la numitorul fracţiei numărul 360.

Aşadar, rata dobânzii poate fi stabilită ca procent fix pe toata perioada de creditare în temeiul convenţiei părţilor, şi poate fi calculată, luând în calcul la numărătorul  fracţiei numărul 30, iar la numitorul fracţiei numărul 360.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare perceput de bancă, acesta era prevăzut în cuprinsul art.13 lit.a din Contractul de credit care prevedea” Alte comisioane /plăţi datorate(nefinanţate de către Bancă): a) comision lunar de administrare credit, 31,85 lei , fix pe toată perioada creditului”, deci, cu respectarea întocmai a prevederilor art. 36 din OUG nr. 50/2010.

Stipulează pârâta că, comisionul de administrare credit, precizat în contractul de credit, a fost de comun acord agreat de către părţile contractante şi este perceput pentru acoperirea costurilor pe care banca le realizează prin activitatea de monitorizare a creditelor, inclusiv pentru îndeplinirea obligaţiei legale (impusă de Regulamentul nr. 4/2004 al Băncii Naţionale a României a B.N.R.) de raportare periodică a informaţiilor pozitive/negative la Centrala Riscurilor Bancare, gestionată de B.N.R.). Administrarea presupune pe lângă monitorizarea creditului şi alte activităţi din partea băncii privind gestionarea dosarului de credit  (calcul dobânzi, procesare tranzacţii, verificarea periodica a respectării de către client a obligaţiilor asumate, a achitării obligaţiilor,verificarea periodică a garanţiilor imobiliare, inclusiv măsuri care se impun în caz de neîndeplinire a obligaţiilor asumate din partea clientului, etc,).

Analizând clauza prevăzută în art. 13 lit.a  din contract prin prisma prevederilor legale, aceasta nu prezintă caracter abuziv pentru faptul ca este clar precizată, într-o maniera care permit înţelegerea acestora de către orice persoană, raportat la nivelul mediu de înţelegere al consumatorului. Banca percepe comisionul de administrare credit ca fiind costul unui serviciu realizat de banca, a unei operaţiuni prestate, nefiind prin urmare vorba de dobândă, comision de risc sau garanţie contractuală.

Apreciază pârâta că atâta vreme cât clauzele contractuale considerate a fi abuzive de către reclamant au fost stabilite în mod clar şi fără echivoc  din momentul încheierii contractului de credit şi ele nu au suferit nici o modificare unilaterală din partea băncii pe parcursul derulării contractului iar aceste clauze sunt în concordanţă cu normele interne şi europene ale legislaţiei în materie de protecţie a consumatorilor, solicită pârâta respingerea ca inadmisibilă, lipsită de obiect şi de interes legitim cererea de constatare a caracterului abuziv al art. 2 şi art. 13 lit.a din contractul de credit.

Cu privire la caracterul abuziv al tuturor clauzelor invocate de reclamant pârâta solicită să se constate că acestea sunt în concordanţă cu legislaţia existentă la momentul încheierii lor, cât şi cu legislaţia aplicabilă în acest moment relaţiei dintre  prestatorul de servicii şi consumator, fapt pentru care solicită respingerea pretenţiilor reclamantului, ca neîntemeiate , având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite cele trei condiţii  cerute de lege pentru ca o clauză să fie declarată abuzivă, respectiv: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei-credinţe, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 1 si 2 din Legea nr. 193/2000; " O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi  sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor  bunei-credinţe , un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor” (2) O clauză contractuală va fi considerata ca nefiind negociată direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

Or, şi în această situaţie, afirmaţiile reclamantului sunt eronate, întrucât, potrivit legislaţiei în vigoare, simplul caracter standard al unei clauze nu echivalează cu caracterul abuziv al acesteia, reclamantul beneficiind de dobânda practicată de bancă pentru toţi clienţii ei la acel produs de credit. Contractele de credit bancar sunt calificate în doctrina şi în practică drept contracte standardizate, dar acest caracter al lor nu poate fi interpretat ca fiind prin sine însuşi abuziv, şi nici de natură a împiedica negocierea între părţile contractante.

 Mai mult, reclamantul avea la dispoziţie o paletă largă de furnizori de servicii financiare, în România existând peste 40 de bănci autorizate să ofere produse de creditare, la care se adaugă instituţiile financiare non-bancare.

Referindu-se la clauzele contractuale care nu au fost negociate cu consumatorul, Legea nr. 193/2000 are în vedere acele situaţii în care consumatorul a solicitat băncii negocierea/modificarea anumitor clauze contractuale, iar banca a refuzat acest lucru. Prin urmare, pentru a putea invoca un eventual refuz de negociere din partea băncii (o lipsă a negocierii), consumatorul are obligaţia de a face dovada faptului că, deşi, anterior semnării contractului, a învederat băncii împrejurarea ca nu ar fi fost de acord cu anumite clauze si că acestea ar avea caracter abuziv, banca a refuzat orice discuţie privitoare la clauzele respective.

Or, semnarea contractului după lecturarea acestui document, arată clar că reclamantul a fost de acord cu suma ce reprezenta suma de achitat la data acordării, că şi-a însuşit costurile creditului şi, mai ales faptul că dobânda este fixă pentru perioada de creditare, la fel ca şi comisionul de administrare.

Arată pârâta, că în  acţiune reclamantul acreditează ideea potrivit căreia dezechilibrul semnificativ este determinat de însăşi existenţa vreunui drept stipulat în favoarea băncii.

Cu alte cuvinte, percepţia sa cu privire la un contract de credit echilibrat, este aceea în care banca nu ar avea dreptul la nimic sau cel mult la o sumă pe care o stabileşte după bunul plac, iar reclamantul ar avea doar drepturi, nu şi obligaţii. Or, este evident faptul că această viziune despre un contract de credit echilibrat este diferită de cea avută în vedere de legiuitor.

Deşi dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu definesc noţiunea de "dezechilibru semnificativ", o astfel de ruptură a echilibrului contractual este definită la art. 1221 şi 1222 din Codul civil.

În cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze acestea se vor elimina din contract şi nicidecum nu se vor înlocui cu clauze dorite de una dintre părţi sau create pentru acesta.

Legea nr. 193/2000 la art. 6 prevede „clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Per a contrario, dacă clauzele sunt esenţiale şi contractul nu mai poate continua, contractul de credit va trebui sa înceteze.

În ceea ce priveşte dobânda din modul cum au fost concepute clauzele contractuale referitoare la dobândă rezultă clar că intenţia părţilor materializată în convenţia de credit a fost de a se stabili o dobânda fixă pe toată perioada de creditare. Mai mult, legea recunoaşte dreptul băncii de a practica o dobândă fixă. Prin urmare, stabilirea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda şi modul de modificare a acesteia nu poate fi primită, deoarece însăşi legislaţia privind protecţia consumatorului permite profesionistului acest lucru.

Cu privire la solicitarea reclamantului de constatare a nulităţii celor două clauze contractuale invocate ca fiind abuzive este lipsită de temeinicie, deoarece nici una din aceste clauze nu este de natură a crea un prejudiciu semnificativ în detrimentul consumatorilor.

De asemenea, este evident că aceste clauze au fost stabilite cu bună –credinţă , doar în scopul asigurării unui climat care să permită împrumutatului să restituie creditul.

Toate clauzele contractuale au fost aduse la cunoştinţa reclamantului şi au fost acceptate de către acesta prin semnarea contractului de credit. Pe de altă parte, atâta vreme cât nu se face dovada ca reclamantul ar fi solicitat negocierea acestor clauze contractuale, nu se poate pune problema unei lipse a  negocierii.

Reclamantul nu poate invoca ulterior încheierii unui contract faptul că acesta nu a fost negociat direct deoarece ar invoca propria culpă,  aceea de a nu fi solicitat negocierea şi de a nu fi ridicat vreo obiecţiune anterior semnării contractului şi a documentaţiei de credit.

Astfel, reclamantul a împrumutat suma de 7143,50 lei, din care 6500 lei i-a ridicat efectiv, iar suma de 643,50 lei a fost încasată de banca pentru acoperirea comisionului de acordare credit.

Rata totală era în suma fixa de 265,06 lei ( 265,06 x 60 = 15903,60 lei), fiind  compusă din rata lunară credit ( 209,63 x 60 = 12577,80 lei), comision lunar [de administrare (31,85 x 60 = 1911 lei) şi prima lunară asigurare (23,57 x 60  = 1414,20 lei ).

Suma de 9402,92 lei, arătată la pct. 13 din contract, reprezintă costul total al creditului (dobândă, comisioane, primă de asigurare) fără creditul efectiv acordat reclamantului (15902,92 – 6500 = 9402,92 lei), acest lucru reieşind şi din Oferta făcută reclamantului de către Citibank la momentul acordării creditului, ofertă din care rezultă clar că acestuia i s-a oferit dreptul de a opta între doua variante de creditare şi i s-au adus la cunoştinţa în mod clar şi explicit fiecare cost în parte, ceea ce demonstrează fără putinţa de tăgadă că reclamantul a accesat creditul în deplină cunoştinţă de cauză.

Mai mult, atâta vreme cât costurile au fost fixe pe toată perioada de creditare, iar banca nu a modificat unilateral nici o clauză şi nici nu a inserat în contract măcar posibilitatea modificării vreunei clauze / cost, pe parcursul derulării contractului, apreciază că banca a fost un partener deschis şi corect în relaţia cu reclamantul.

În dovedire , pârâta a depus la dosar înscrisuri.

Prin sentinţa nr.XXXXX/xx.xx.xxxx, Judecătoria Botoşani a admis acţiunea civilă reclamantul C. V.  în contradictoriu cu pârâta Raiffeisen Bank SA Bucureşti, a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct.5 lit.a  şi pct.13 lit.a din contractul de credit nr. XXXXXX/xx.xx.xxxx şi a obligat pârâta la modificarea convenţiei în sensul înlăturării acestora, a menţinut clauza de la pct. 13 lit.b privind comisionul de primă lunară de asigurare în sumă de 23,57 lei a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de acordare credit în cuantum de 643,50 lei şi  comisionul de administrare în cuantum de 1433,25 lei, de la data  încheierii convenţiei – iulie 2009 şi până în martie 2013 şi a dispus  compensarea datoriei în  limita sumei de 2076,75 lei, a respins excepţia prescripţiei  şi excepţia inadmisibilităţii, a lipsei de obiect şi a lipsei interesului.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt, reclamantul la data de xx.xx.xxxx a încheiat cu pârâta Citibank Europe plc. Dublin, Sucursala România, contractul de credit nr. XXXXXX/xx.xx.xxxx.

Contractul de credit amintit avea ca obiect acordarea unui credit în sumă de 7143,50 lei pe o perioadă de 60 de luni , iar potrivit disp.art.6 din contractul de credit suma totală de rambursare era de 15902,92 lei, plătibilă în 60 de rate lunare, începând cu data de 10 a lunii iulie 2009, rata fiind stabilită la suma de 265,05 lei, compusă din rată credit 209,63 lei, comision de administrare în sumă de 31,85 lei şi primă de asigurare lunară în sumă de 23,57 lei. Pentru creditul acordat s-a perceput o dobândă de 24,99%.

Pe lângă aceste comisioane, Banca a mai perceput şi un comision de acordare credit în sumă de 643,50 lei.

Instanţa de fond a constatat că prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, prin inserarea plăţii celor două comisioane de acordare credit şi de administrare, reclamantul a fost prejudiciat, aflându-se într-o poziţie inegală cu banca , aceste clauze fiind interpretate doar în favoarea împrumutătorului, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica  elementele contractului şi fără a-i da  posibilitatea debitorului de a negocia direct cu împrumutătorul.

În drept, instanţa de fond a reţinut că este investită cu judecata unei acţiuni în constatare a clauzelor abuzive lovite de nulitate absolută în temeiul Legii nr. 193/2000.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori „ orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc , pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubii asupra unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

De asemenea , potrivit disp.art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi  sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor  bunei-credinţe , un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor” , iar art. 4 alin.(2) din acelaşi act normativ prevede că  „ O clauză contractuală va fi considerata ca nefiind negociată direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

Prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale sunt considerate abuzive, potrivit art.4 alin.4 coroborat cu art. 1 lit.g din anexa Legii nr. 193/2000.

În cauza de faţă, contractul de credit încheiat între părţi, intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar pârâta de comerciant.

Aceste prevederi legale sunt conforme cu art. 1 pct.2 lit. a şi b din Directiva nr.87/102/CEE a Consiliului din 22.12.1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative reglementare şi administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumatorului.

La momentul la care a fost încheiată această convenţie, consumatorul a  acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca, contractul încheiat este contractul de adeziune, clauzele fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului  de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.

Aspectele particulare au vizat doar cuantumul sumei împrumutate, al accesoriilor acestor sume, dobânda şi comisioane, termenul împrumutului şi asigurare. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către Bancă.

Faţă de acestea, instanţa de fond a considerat clauzele prevăzute la pct. 5 lit.a şi pct.13 lit.a , ca fiind abuzive.

Astfel, potrivit art.4 alin.3 teza finală din Legea nr. 193/2000 „ dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens „ .

În cauză, pârâta nu a probat în nici un mod că a negociat în vreun fel cu reclamantul clauzele contractului de împrumut, ceea ce face în privinţa clauzelor contestate să fie aplicabile disp.art.4 alin.1 şi 2 din  Legea nr. 193/2000, mai puţin clauza de la pct.13 lit.b privind prima de asigurare .

Referitor la noţiunea de „ comision de administrare credit ” , prevăzut în contractul de credit nr. XXXXXX/xx.xx.xxxx, instanţa reţine că aceasta nu a  fost explicată în mod clar şi neechivoc, sub aspectul motivelor şi al condiţiilor în care este perceput.

Fără o detaliere explicită şi o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidenţiate în convenţia de credit ( fie în cadrul condiţiilor generale, fie în cadrul condiţiilor speciale), instanţa nu poate aprecia asupra legalităţii acestei sume care este substanţială raportată la  valoarea totală a ratei lunare.

Deşi legea nu interzice încheierea contractelor preformulate, instanţa de fond  a reţinut că, pentru  a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe , un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părţi să aibă corespondent într-o contraprestaţie a  celeilalte părţi, ori un asemenea echilibru nu există în măsura în care clauzele contractuale dau dreptul unei părţi să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestaţie din partea sa.

Împrejurarea că societatea pârâtă ar justifica încasarea comisionului de administrare, eventual ca pe o compensaţie pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligaţiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligaţii corelative din partea împrumutătorului pentru situaţia în care neexecutarea nu se produce, ceea ce nu s-a  realizat prin convenţia de credit încheiată cu reclamantul.

Rezultă aşadar, că prin perceperea „ comisionului de administrare” s-a creat un dezechilibru în privinţa contraprestaţiilor părţilor, deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestaţie a împrumutătorului.

Pârâta a invocat că perceperea comisionului este necesară pentru acoperirea unor costuri decurgând din recuperarea creditului pus la  dispoziţie.

Este adevărat că instituţiile bancare sunt ele însele supuse unor cheltuieli cu privire la personal, logistică şi capitalul pe care le au de administrat, chiar prin însăşi activitatea bancară pe care o desfăşoară şi de aceea BNR avertizează instituţiile bancare numai în măsura în care acestea pot dovedi acţiunea unei rezerve minime obligatorii – rezerva valutară şi în moneda statului unde îşi desfăşoară activitatea, tocmai pentru ca în cazul susţinerii acestor cheltuieli să existe asigurarea că rezerva este acoperitoare pentru acestea.

Mai concis, ideea este că pentru a se înfiinţa şi apoi funcţiona o instituţie de credit, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, în caz contrar există un risc pentru consumatori, motiv pentru care instituţiile bancare sunt supuse permanent supravegherii  a BNR-ului.

Logica instituirii acestor cerinţe (conform OUG nr. 99/2006 modificată) , constă în aceea că , de fapt voinţa legiuitorului este ca cei protejaţi să fie clienţii instituţiilor de credit şi nu ca aceştia să suporte toate costurile.

Prin urmare, ceea ce este abuziv la perceperea comisionului de administrare şi creează un dezechilibru între părţi este dubla, tripla asigurare a condiţiei, impusă împrumutatului atât prin asigurarea băncii că în caz de neplată a ratelor împrumutul este executat silit, cât şi prin  perceperea unor sume de bani procentuali, lunar pentru acoperirea cheltuielilor creditului.

Mai mult decât atât, instanţa de fond a reţinut că, acest comision de administrare nu poate face parte din preţ şi nici din obiectul principal al contractului pentru suma împrumutată, clientul restituie împrumutul la care se adaugă preţul cerut de bancă, adică dobânda şi dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă corespondent prestării unui serviciu (conform OG nr. 21/1992), ceea ce nu este cazul în speţă.

Cât priveşte comisionul de acordare credit, instanţa constată având în vedere aceleaşi dispoziţii legale  ale Legii nr. 193/2000 că nu a fost negociat cu clientul său, reclamantul în speţă, aducând acestuia prejudicii.

Instanţa de fond a apreciat că acest comision este destul de substanţial în comparaţie cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit, mai ales că este vorba despre un credit de nevoi personale  şi nu unul ipotecar.

Pârâta nu a justificat în nici un mod perceperea acestui comision şi de ce anume în acest comision de 643,50 lei de aproape 10%  din valoarea creditului.

Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil indiferent de tipul de contract, unul fiind un contract de credit ipotecar, care cel puţin la nivel teoretic implică mai multe costuri, cel de al doilea fiind un contract de nevoi personale şi de ce acest cuantum este sau nu raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordarea  creditului , mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate pentru fiecare tip de credit.

Nici cu privire la acest comision banca nu a reuşit să demonstreze caracterul negociat al acestuia cu reclamantul, pârâta neaducând argumente şi necombătând această critică a reclamantului în nici un mod.

Susţinerile pârâtei cu privire la  manifestarea acordului de voinţă din partea consumatorului şi care obligă partea inclusiv în privinţa acestui comision nu pot fi primite, opţiunea legiuitorului pentru o reglementare  cu caracter special ce are ca finalitate protecţia consumatorului prezumat a se afla într-o poziţie defavorabilă la momentul încheierii unui contract impune aplicarea  cu prioritate a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi nu a dreptului comun.

Trebuie precizat că odată verificate condiţiile de la  art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, consecinţa directă şi imediată este cea a  ineficacităţii acestora, raportat la consumator, în sensul art. 6 din acelaşi act normativ.

Prin urmare, se poate  aprecia că acest consimţământ dat de consumator la  momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta în calitate de comerciant a înţeles să se folosească  şi astfel să impună obligaţii excesive cocontractantului aflat  într-o poziţie defavorabilă.

Referitor la clauza cuprinsă la pct.13 lit. b din contractul de credit încheiat între părţi, instanţa de fond a apreciat că aceasta nu face parte din categoria clauzelor abuzive şi nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Astfel, disp. art. 4 alin.2 din Legea nr. 289/2004 prevede că „ pentru calcul DAE … sunt incluse costurile destinate a asigura creditorul, în cazul decesului, invalidităţii, îmbolnăvirii sau şomajului consumatorului, rambursarea unei sume egale sau inferioare valorii totale a creditului, inclusiv dobânzile care se aplica şi alte costuri, şi care sunt impuse de creditor ca o condiţie pentru acordarea creditului „ , dar nu în ultimul rând instanţa a avut în vedere şi disp. art. 4 din contractul de asigurare „ ….. suma rămasă după achitarea datoriei faţă de bancă, respectiv indemnizaţia de asigurare fiind restituită debitorului, asigurarea fiind necesară , fiind vorba de un credit de nevoi personale fără alte garanţii”.

Potrivit disp.art. art.6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractul de credit încheiate între comercianţi şi consumatori, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Această dispoziţie, ca de altfel cea mai mare parte  a reglementărilor care alcătuiesc ordinea publică economică de protecţie, aparţine legislaţiei protecţiei consumatorului, o legislaţie esenţialmente imperativă şi prin natura sa de ordine publică, Legea nr. 193/2000, interzicând comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, instituie regimul nulităţii absolute al acestora, justificând rolul judecătorului în restabilirea echilibrului contractual dintre consumator şi comerciant.

Prin interzicerea clauzelor abuzive s-a urmărit protejarea consumatorilor chiar dacă s-ar putea argumenta, că astfel se adaugă o limitare a principiului clasic al autonomiei de voinţă, dar eliminarea dezechilibrelor semnificative dintre drepturile şi obligaţiile părţilor înseamnă revenirea la bună credinţă contractuală, principii ce le regăsim  enunţate de  Curtea Europeană de Justiţie într-o serie de decizii precum Oceano Grupo Editorial SA vs Rocio Murciano  Quintero, Cofidis si Mostaza Claro vs Centro Movil Milenium SL.

Apoi, acţiunea în constatarea nulităţii ( constatarea caracterului abuziv al clauzelor menţionate în cerere presupune implicit, constatarea nulităţii acestora), nu se confundă cu acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în temeiul clauzelor al căror caracter abuziv, nulitate se invocă, termenul de prescripţie pentru fiecare dintre cele două acţiuni  curgând de la momente diferite , distincte, raportat la obiectul lor,acţiunea în restituirea pretenţiilor depinzând de soluţia din prima acţiune, astfel încât aceasta poate fi formulată concomitent (capăt accesoriu de cerere) sau ulterior acţiuni în constatarea nulităţii clauzelor.

Prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului privind restituirea sumelor încasate de la acestea în baza comisionului de acordare credit şi comisionului de administrare raportat la art.7 din Decretul nr.167/1958 potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când se naşte  dreptul la acţiune, nu poate să curgă decât de la  momentul la care instanţa constată caracterul abuziv, nulitatea clauzei privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare.

Or, instanţa se  pronunţă asupra acestui aspect în cadrul acestei cauze şi prin urmare prescripţia dreptului la acţiune pentru restituirea sumelor  încasate de la reclamant cu titlu de comision nu a început să curgă .

Potrivit art.1092 Cod civil se prevede că „ orice  plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii” .

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Raiffeisen Bank SA Bucureşti solicitând admiterea acestuia modificarea în parte a hotărârii în sensul respingerii ca netemeinică şi nelegală a celor două capete de cerere admise de către instanţa de fond .

În  motivare a arătat că întreaga motivare a instanţei de fond este centralizată pe erori grave si anume s-a considerat că  judecătoria este îndreptăţită sa cerceteze clauzele privind comisionul de procesare credit precum si comisionul de administrare întrucât acestea nu au fost negociate şi clar  exprimate iar pe de altă parte instanţa de fond face o gravă confuzie a activităţilor pentru care se percep cele două comisioane discuţie sau a făcut abstracţie de articolul 36 din OUG 50 2010 care face trimitere la comisionul de analiză dosar şi comisionul de administrare credit . Este greşit considerentul că aceste comisioane sunt acoperite de rezerva minimă obligatorie impusă de BNR ,  aceasta reprezentând în fapt garanţia băncilor din România în vederea acordării autorizării .

Instanţa nu a menţionat care sunt argumentele pentru care au fost respinse toate apărările lor formulate pe parcursul judecăţii . A prezentat în continuare condiţiile în care a fost încheiat contractul de credit condiţii relatate şi în întâmpinarea depusă la prima instanţă . A adus la cunoştinţă că  actul a fost încheiat între Citibank România SA şi reclamant,  portofoliul de credite al acestei unităţi bancare fiind preluat  de apelantă. De  la data de 8 martie 2014 nu s-a mai calculat comisionul de administrare întrucât creditul a fost declarat exigibil anticipat .

A apreciat că nu s-a interpretat corect actul de sesizare iar dispoziţiile legale au fost aplicate incorect. A invocat prevederile articolului 4 alineatul 2 din Directiva 93 /13/CEE în  care se arată că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei faţă de serviciile sau bunurile furnizate atâta timp cât acestea sunt exprimate în mod clar şi inteligibil .Prevederea a fost preluată prin articolul 4 alineatul 6 din Legea 193 / 2000 în care s-a consemnat că singura condiţie impusă de legiuitor este  ca respectivele clauze trebuie sa fi fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil .

În speţa de faţă au fost determinate cat se poate de explicit comisioanele de acordare credit şi de administrare  articolele respective fiind clare si fără echivoc iar  pentru înţelegerea acestora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate . În mod greşit instanţa de fond a reţinut că  nu ar fi fost îndeplinite cerințele articolului 4 din Legea 193 / 2000 , întrucât clauzele contestate sunt clauze negociate . În doctrină şi practică s-a consemnat că actele de credit bancar sunt contracte standardizate dar aceste caractere ale lor nu pot fi interpretate ca fiind prin ele însele  abuzive .Legea nu interzice comercianţilor utilizarea clauzelor preformulate şi implicit nu obligă la negocierea acestora ci obligă la o redactare de o manieră care să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru  semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. A invocat  în acest sens decizia 1293 din 27 martie 2012 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în care se arată că preţul creditului nu se poate stabili  niciodată prin negociere individuală a băncii cu fiecare client al său. Reclamantul a cunoscut condiţiile de creditare a băncii , le-a acceptat prin semnarea cererii de credit şi ulterior a contractului de credit fiind informat cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare . În acest sens a fost făcută o ofertă reclamantului din care rezultă că acestuia i se aduce la cunoştinţă în mod clar şi explicit fiecare caz în parte . Dacă dorea reclamantul putea să se adreseze băncii în vederea schimbării unei condiţii contractuale . O asemenea solicitare nu a fost formulată . Mai mult timp de 4 ani reclamantul nu a avut nicio obiecţiune faţă de costurile creditului .

În mod total eronat instanţa de fond a reţinut inexistenţa consimţământului reclamantului  apreciind că a fost exprimat în contextul unei constrângeri financiare . O asemenea constrângere nu a fost însă dovedită de către reclamant . În speţă comisionul de administrare si comisionul de acordare sunt elemente constitutive ale preţului contractului iar instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile art. 969 din vechiul Cod Civil . Prin soluţia pronunţată Judecătoria  a intervenit în convenţia părţilor modificând  preţul contractului de credit prin eliminarea celor două comisioane aducând astfel atingere principiului efectului obligatoriu al contractului cât şi celui privind autonomia de voinţă .

A mai afirmat că au fost stabilite cu bună credinţă clauzele privind cele două comisioane întrucât banca nu a impus reclamantului să achiziţioneze un anumit produs financiar .În cuprinsul contractului de credit comisioanele  au fost prezentate într-o manieră clară şi inteligibilă . Clauzele contestate nu au fost în măsură  să creeze un dezechilibru semnificativ drepturilor si obligaţiilor părţilor în detrimentul consumatorului . Noţiunea de dezechilibru contractual vizează în principal dezechilibrul juridic şi nu pe cel valoric. Procesarea creditului administrarea şi întreţinerea acestuia privesc o contraprestaţie ce incumbă contractantului obligaţiei de plată conform doctrinei .

Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un  contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce îl  priveşte sau a fost lipsit de utilitate încă de la data încheierii sale. Nu s-a avut  în vedere faptul că pe tot parcursul derulării relaţiilor contractuale costurile au fost fixe rămânând neschimbate . Banca nu a modificat în mod unilateral vreo clauză contractuală . Reclamantul nu dovedește şi  nu descrie concret eventualul dezechilibru semnificativ pe care l-ar fi suferit şi nu a fost dovedită nici reaua-credinţă a  băncii .

Pentru ca o clauză contractuală să poată fi calificată ca fiind abuzivă ar fi necesar ca dezechilibrul produs să nu fi fost prevăzut de către un consumator în mod efectiv şi astfel să nu se permită  acestuia să atingă scopul urmărit prin încheierea actului . Nici una din clauzele apreciate abuziv nu au produs însă un astfel  de dezechilibru . Comisionul de administrare credit a fost perceput pentru acoperirea costurilor prin  care banca realizează activitatea de monitorizare a creditelor inclusiv pentru îndeplinirea obligaţiei de raportare periodică a informaţiilor necesare la centrala riscurilor bancare . Au fost derulate şi alte activităţi precum  calcul dobânzi,  procesare tranzacţii , verificare a garanţiilor imobiliare .Banca a perceput comisionul de administrare ca fiind costul unui serviciu realizat nefiind prin urmare vorba de dobândă,  comision de risc sau garanţie contractuală .

Contrar dispoziţiilor legale instanţa de fond a reţinut că acesta comisioane  nu pot face parte din preţ şi nici din obiectul  principal al contractului pentru suma împrumutată . Potrivit articolului 3 litera c şi e din Directiva 2008/48/CE costul total al creditului înseamnă inclusiv comisioanele , taxele şi orice alt tip de costuri  pe care trebuie să le  suporte consumatorul iar dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului . În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă 4685 din  27 noiembrie 2012 . Instanţa de fond nu a avut în vedere însă  prevederile OUG 50/2010  care transpun această directivă . Raţionamentul primei instanţe este greşit întrucât perceperea comisionului de administrare nu este o compensaţie pentru eventualele riscuri generatoare de neexecutare a obligaţiilor contractuale întrucât se menţionează clar in contract faptul ca acest comision se percepe pentru monitorizarea creditului . S-a făcut o gravă confuzie în legătură cu mecanismul financiar-bancar referitor la rezerva minimă obligatorie întrucât aceasta nu are nicio legătură cu situaţia comisionului de administrare. Rezerva minimă obligatorie nu se află la dispoziţia băncilor şi nu constituie sursa de bani pentru a acoperi eventualele cheltuieli al instituţiilor bancare .

În ceea ce priveşte punctul 5 litera a din contractul de credit a menţionat că activitatea de întocmire şi acordare a creditului presupune anumite costuri iar  acestea sunt avansate iniţial de către bancă şi restituite ulterior de către client . El este generat de informarea clientului cu privire la produsele din oferta băncii,  prelucrarea datelor acestuia , prezentarea unei oferte personalizate întocmirea dosarului,  analizarea documentaţiei, semnarea contractelor. Acesta reflectă cheltuielile băncii legate de salarizare personal , asigurare spaţiu , asigurare sistem de comunicaţii . În consecinţă comisionul de acordare este un cost al  creditului exprimat ca valoare exactă . Reclamantul prin propria voinţă o dată cu semnarea cererii de solicitare a creditului şi  a contractului de credit a cunoscut cuantumul comisionului de acordare . Această sumă de 643,53 lei a fost utilizată respectiv a fost plătită integral la data tragerii creditului . Nu se poate reţine că nu ar fi existat o negociere chiar si sub forma că reclamantul a acceptat să primească efectiv suma de 6.500 de lei din suma de 7143,53 lei . Legea 193 2000 în vigoare la acordarea creditului nu interzice perceperea unui astfel de cost . OUG 50 /2010 interzice comisionul de analiză dosar în cazul în care creditul nu se acordă . Instanţa de fond a apreciat că acest comision este destul de substanţial în comparaţie cu munca depusă de bancă dar aspectele economice excedează  controlului judecătoresc .Nu s-a avut  în vedere astfel articolul 36 alineatul 1 din OUG 50 / 2010.

În concluzie clauzele contestate sunt clare , fără echivoc şi pe înţelesul consumatorului mediu .Pentru motivele expuse nu se justifică cererea de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de administrare si comision de acordare credit.

Conform prevederilor art. 1 alineatul 1 , art 3 , art. 7 şi art. 12 din Decretul 167/1958 cererea de restituire a comisionului de acordare credit şi a sumelor plătite  cu titlu de comision de administrare până la 21.06.2010 este prescrisă . Acţiunea a fost introdusă la xx.xx.xxxx iar  termenul general de prescripţie este de 3 ani . În  situaţia acţiunii in constatarea nulităţii absolute deşi  cererea este imprescriptibilă totuşi acţiunea în restituirea prestaţiilor este o acţiune care  păstrează caracterul autonom. În consecinţă aceasta este o acţiune prescriptibilă . Legea 193/2000 a fost greşit interpretată de instanţa de fond întrucât la articolul 6 s-a consemnat că în măsura în care se constată existenţa unor clauze abuzive acestea nu vor produce  efecte asupra consumatorului.

Reclamantul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului . A precizat că a achitat o sumă de 3 ori mai mare decât cea împrumutată ,  fiind inadmisibilă dobânda practicată de 20 %  . Comisioanele sunt nejustificate, prima instanţă apreciind  în mod corect că sunt îndeplinite cele trei condiţii cerute de art. 4 din Legea 193 / 2000 pentru a se aprecia că o parte din clauzele contractuale sunt abuzive.

Prin răspuns la întâmpinare apelanta a menţionat că dacă reclamantul ar fi considerat prea  oneroase costurile creditului avea posibilitatea să refuze semnarea contractului .Atâta timp cât a fost de acord cu perfectarea contractului el  trebuie să îl  respecte potrivit art. 969 vechiul Cod Civil . A reiterat susţinerile  privind legalitatea comisioanelor de administrare credit şi de acordare credit.

Analizând actele și lucrările dosarului, susţinerile părţilor si dispoziţiile legale aplicabile  tribunalul reţine că la data de xx.xx.xxxx între părţi a fost încheiat contractul de credit numărul XXXXXX .La articolul 2 din actul respectiv s-a consemnat că  creditul este format din suma netă creditată si comisioanele  finanțate de către banca respectivă în sumă totală de 7143,50 lei . Suma netă creditată de bancă  este de 6.500 de lei iar comisionul finanțat de către bancă este de 643 , 50 lei perceput la acordarea creditului . Suma de rambursat este formată din credit plus dobândă şi comisioane/plăţi  datorate nefinanţate de către bancă adică  suma de 15.902,92 lei .  S-a  mai înscris  că rata dobânzii este de 24 , 99 % şi este fixă pe toata durata contractului de credit , perioada de rambursare este de 60 de luni iar rata lunară de rambursat este de 265 ,05 formată din rată credit plus comisionul lunar de administrare credit plus prima lunară de asigurare credit .

În actul respectiv la articolul 2 punctul 13 s-a menţionat că  există si alte comisioane/plăţi datorate nefinanţate de către bancă respectiv comisionul lunar de administrare credit de 31,85 lei fix pe toată perioada creditului inclus în rata lunară de rambursat de la punctul 2. 1. 9 cât şi  prima lunară de asigurare credit de 23 , 58 lei fixă pe toată perioada creditului , inclusă în rata lunară de rambursat de la punctul 2. 1. 9. S-a  mai înscris că pentru debitor costul total al creditului este de 9402,92 lei fiind format din toate costurile inclusiv dobândă,  comisioanele,  taxele şi orice alte costuri suportate de către debitor .

La articolul 3 din contract ,cu titlul marginal „Dobânzi si comisioane” , s-a menţionat că  dobânda se acumulează zilnic, rămâne nemodificată iar la calculul ei se are în vedere un an format din 360 zile. În ceea ce priveşte comisioanele în acelaşi articol este precizat că pentru punerea la dispoziţie a creditului banca va percepe iar debitorul va plăti comisioanele prevăzute de prezentul contract . S-a mai înscris şi obligaţia acestuia de a plăti prima lunara de asigurare în cuantumul prevăzut în contract .

Reclamantul C. V. s-a adresat primei instanţe solicitând  constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit respectiv dobânda,  comisionul de administrare credit si comisionul de acordare credit. Prima instanţă a soluţionat cauza admiţând  în parte acţiunea formulată de reclamant , aşa cum a fost precizată ulterior,  şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la articolul 2 punctul 5 litera c cât şi punctul 13 litera a din contractul de credit .

Apelul de faţă , declarat de către Sc Raiffeisen Bank Sa Bucureşti , priveşte  numai chestiunile legate de nelegalitatea şi netemeinicia declarării abuzive a  clauzelor de la art. 2 pct. 5,a şi 13,a  cât şi cele legate de prescrierea dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor.

Faţă de cele indicate de către apelantă, Tribunalul va analiza aspectele legate de cauză în  limitele indicate în mod expres , conform art.477 alin. 1 din NCPC , respectiv cele privind caracterul abuziv a clauzei de la articolul 2 punctul 5 litera a privind comisionul de acordare credit în sumă de 643,50 lei şi a clauzei  de la punctul 13 litera a al aceluiaşi articol reprezentând comisionul lunar de administrare credit de 31,85 lei .

Înainte de a proceda la analizarea susţinerilor  apelantei şi a intimatului tribunalul găseşte de cuviinţă să precizeze că  potrivit regulii de  drept civil „ Tempus regit actum” contractul de credit nr XXXXXX / xx.xx.xxxx trebuie analizat din perspectiva dispoziţiilor legale aplicabile la data de xx.xx.xxxx . Cu alte cuvinte OUG 50 / 2010 nu este un act normativ care să producă efecte cu privire la condiţiile încheierii contractului din această cauză  atâta timp cât actul contestat a fost perfectat de părţi  înainte de intrarea în vigoare a ordonanţei indicate . În egală măsură Directiva 48 / 2008/CE  din 23 aprilie 2008 nu este aplicabilă în prezenta cauză. În actul normativ european prin prevederile articolul 27 s-a stabilit că înainte de 12 mai 2010  statele membre adoptă si publică dispoziţiile necesare pentru a se conforma prezentei directive şi acestea informează de îndată Comisia în această privinţă . Însă  statele membre urmau să  aplice aceste  dispoziţii începând de la 12 mai 2010 . Contractul de credit a fost încheiat în iunie 2009 astfel că rezultă că nici acest act normativ european nu este aplicabil în speţa de faţă . În consecinţă tribunalul va îndepărta de la soluţionarea apelului toate considerentele apelantei legate de aplicarea şi interpretarea Ordonanţei  de urgenta 50 / 2010  si respectiv Directiva 48 din 2008 ca acte normative ce nu era în vigoare la momentul încheierii contractului de credit . 

Aceiaşi trebuie să fie soluţia şi în legătură cu  trimiterile apelantei la dispoziţiile Directivei numărul 13 din 1993, ce nu vor fi avute în vedere de către Tribunal la soluţionarea cauzei întrucât această directivă se aplică în raporturile  dintre particulari numai în măsura in care aceasta a fost transpusă în legislaţia statului membru. Cu alte cuvinte statele sunt cele care trebuie să adopte  un act normativ intern care să aibă putere de lege inclusiv în ceea ce priveşte raportul dintre particulari . Numai în urma efectuării acestui demers este la  latitudinea comercianţilor sau persoanelor fizice să invoce dispoziţiile actului normativ naţional şi nu cele ale directivei ştiut fiind faptul că statele membre sunt cele care adoptă  forma considerată necesară de transpunere a Directivei  .  Astfel conform art. 288 din  Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene  publicat  în Jurnalul Oficial nr. C 115 din  9 mai 2008 (ex articolul 249 din TCE) Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.

În acord cu cele consemnate tribunalul stabileşte că în speţa de faţă contractul de credit încheiat la data de xx.xx.xxxx poate fi analizat doar prin raportare la dispoziţiile Legii 193 din 2000 în forma în vigoare  în iunie 2009 respectiv aşa cum a fost publicată în Monitorul Oficial numărul 305 din 18 aprilie 2008.

Potrivit art. 1 din Legea 193/2006 orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Aşa cum arată art. 4 din acelaşi act o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În Anexa cuprinzând Lista  clauzelor considerate ca fiind abuzive legiuitorul a făcut referire la clauzele ce obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.

În raport cu cele menţionate în acest  act normativ tribunalul evidenţiază  in primul rând ca este în sarcina profesionistului ca la momentul încheierii contractului să consemneze în concret  toate caracteristicile necesare derulării raporturilor dintre părţi în aşa fel încât consumatorul să poată să şi manifeste un acord de voinţă în cunoştinţă de cauză. Regula bunei credinţe stabilite de legiuitor în articolul 4 îl obligă pe profesionist  să expliciteze ce reprezintă toate costurile aferente creditului acordat în caz contrar existând un dezechilibru semnificativ în privinţa poziţiei părţilor întrucât comerciantul a trecut sub tăcere aspecte esenţiale ale actului, inclusiv cu privire la preţul creditului, fapt ce conduce la o  acceptare a actului de către consumator fără o informare corectă prealabilă  .

Contractul de credit a fost depus de către reclamant în copie la dosar la filele 31-36 iar forma menţionată nu a fost contestată de către pârâtă . Acest exemplar este asemănător cu cel aflat la filele 56-61 dosar fond depus de către pârâtă. Suplimentar Sc Raiffeisen Bank Sa Bucureşti a ataşat şi scadenţarul aferent contractului , o declaraţie dată de către contractant privind înmânarea unor exemplare din  documente , un set de informaţii furnizate de către solicitant ,  observaţii privind posibilitatea solicitării şi altor documente si condiţiile generale privind pachetele de asigurare. După analiza tuturor acestor înscrisuri aflate în copie la filele 56-66 dosar fond , depuse de către pârâtă,  tribunalul evidenţiază în al doilea rând că în  nici unul dintre actele respectiv nu s-a consemnat ce reprezintă comisionul de acordare credit si respectiv comisionul lunar de administrare credit . Aceste două expresii au fost inserate în act numai la art.2 pct .5 litera si art. 2 pct. 13 litera  din contract fără a exista nicio altă referire în mod explicit la cele două comisioane in extenso în cuprinsul contractului şi în celelalte înscrisuri . Mai mult tribunalul constată că la articolul 3 din actul încheiat cu titlu marginal „Dobânzi si comisioane” profesionistul a consemnat ce reprezintă dobânda şi cum se calculează si respectiv a menţionat că această dobândă rămâne nemodificată pe toată  durata contractului dar în ceea ce priveşte comisioanele,  deşi titlul marginale făcea trimitere la acestea ,  profesionistul s-a mărginit să  consemneze că pentru punerea la dispoziţia creditului  debitorul va plăti comisioanele prevăzute in contractul de credit. Or în comparaţie cu explicaţiile date în  alineatele 1 şi 2 din articolul 3 privind dobânda  în alineatul 3 , care privea  comisioanele nu s-a consemnat nicio explicaţie în legătură cu necesitatea aplicării acestora si respectiv ce reprezintă aceste comisioane . În raport cu prevederile art.1 şi 4 din Legea 193 din 2000 un acord de voinţă manifestat în mod conştient de către consumator poate fi exprimat numai în măsura în care în contractul încheiat sunt explicitaţi termenii utilizaţi chiar şi  când aceştia privesc preţul contractului . În lipsa unor asemenea explicaţii ,  consumatorul C. V. este îndreptăţit să se  plângă de caracterul  abuziv al celor două clauze .Tribunalul stabileşte că în lipsa unor informaţii fundamentale a fost rupt echilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor în special în legătură cu necesitatea explicării şi acceptării în cunoştinţă de cauză a  plăţii unor sume pentru anumite servicii prestate de bancă. 

Suplimentar instanţa de apel  mai constată că modul de redactare a articolului 2 din contractul de credit în legătură cu comisionul de acordare credit este apt să conducă la inducerea în eroare a consumatorului . Astfel la articolul 2 punctul 5 litera a se arată că acest comision de acordare credit de 643, 50 lei este finanţat de către bancă. La punctul 6 al aceluiaşi articol se menţionează că  suma de rambursat de către consumator este formată din credit plus dobânda si comisioane/plăţi datorate nefinanțate de către bancă . Deci în condiţiile articolului 2 punctul 6 din contractul de credit,  profesionistul aduce explicit la cunoştinţa consumatorului că suma de restituit nu include comisionul  de acordare credit de 643,50 lei şi deci nu ar trebui de rambursat de către consumator atâta timp cât nu a fost consemnat în suma de rambursat  în calitate de comision finanţat de bancă . Cu toate acestea din analiza întreg articolului 2 făcută de către instanţă şi din scadenţarul de plată  rezultă  că în  fapt comisionul de 643, 50 lei a fost deja perceput de către bancă la momentul înmânării efective a creditului , şi trebuia inclus în suma de rambursat , doar în aceste condiţii consumatorul fiind informat în legătură cu costul total al creditului reprezentat de sumele de rambursat inclusiv comisionul de acordare credit .

 În raport cu cele consemnate tribunalul stabileşte că  în mod corect Judecătoria Botoşani a considerat ca fiind abuzive clauzele din contractul de credit din xx.xx.xxxx inserate la articolul 2 punctul 5 litera si respectiv art 2 punctul 13 litera a din act.

În motivele de apel, expuse mai sus,  apelanta a considerat în primul rând că prin pronunţarea soluţiei de către prima instanţă au fost încălcate dispoziţiile art. 969 din vechiul Cod Civil inclusiv în ceea ce priveşte autonomia de voinţă a  părţilor . Aceste susţineri sunt nefondate întrucât prevederile art . 969 din vechiul Cod Civil la data de xx.xx.xxxx reprezentau cadrul general stabilit de legiuitorul român privind condiţiile de încheiere  a tuturor actelor juridice bilaterale . Totuşi în ceea ce priveşte contractele încheiate de consumatori cu profesionişti legiuitorul a înţeles să deroge de la prevederile art. 969 prin Legea 193 / 2000 stabilindu-se condiţiile speciale în care instanţa poate să cerceteze dacă drepturile consumatorilor  au fost respectate la încheierea unui act juridic . Cu alte cuvinte atâta timp cât prima instanţă a aplicat Legea 193 din 2000 rezultă că aceasta nu a încălcat principiul autonomiei de voinţă si nici cel privind necesitatea respectări contractului din articolul 969 din vechiul Cod Civil .

A mai menţionat apelanta în al doilea rând că s-a  adus la cunoştinţă în mod explicit cocontractantului că are posibilitatea să opteze pentru acordarea a două credite diferite cu costuri diferite . Însă din înscrisul aflat la fila 65 dosar rezultă  ca profesionistul a oferit consumatorului acelaşi tip de credit singura diferenţă fiind că în oferta prezentată banca prezenta  creditul fie cu încheierea unei asigurări prin intermediul băncii fie cu închiderea unei asigurări independent de poziţia băncii. În rest toate chestiunile legate de condiţiile generale de acordare a creditului erau nemodificate .

 Împrejurarea, evocată în al treilea rând , că nici la momentul semnării contractului nici ulterior timp de 4 ani reclamantul nu a avut  nicio obiecţie faţă de costurile creditului nu conduce la inaplicabilitatea prevederilor Legii nr 193/2000 deoarece  din actul normativ rezultă că  reglementările sunt de ordine iar clauzele abuzive sunt lovite de nulitate  absolută . Cu alte cuvinte legiuitorul  a determinat că invocarea caracterului abuziv poate avea loc fără limită în timp, acţiunea în justiţie fiind imprescriptibilă .

Faptul că prin apelul declarat şi respectiv prin apărările formulate în faţa primei instanţe banca a explicitat ce înseamnă comisionul de administrare respectiv comisionul de acordare nu este suficient pentru a se constata că respectivele clauze nu sunt abuzive. Era în  sarcina comerciantului se consemneze aceste explicaţii în actul respectiv , numai în acest mod considerându-se că manifestarea de voinţă a consumatorului a fost exprimată în  deplină cunoştinţă de cauza.

În ceea ce priveşte excepţia prescrierii dreptului la acţiune tribunalul constată că în mod corect Judecătoria a respins această excepţie dar în opinia completului de apel momentul de la care se calculează termenul de 3 ani este diferit faţă de cel indicat de prima instanţă. Apelanta Sc Raiffeisen Bank Sa Bucureşti a făcut trimitere la prevederile art. 7 din Decretul 167 din 1958 apreciind că momentul naşterii dreptului la acţiune este cel al încheierii contractului de credit.  Aceasta este regula generală edictată de către legiuitor dar pentru a determina momentul naşterii dreptului la acţiune trebuie avută în vedere şi legislaţia specifică , respectiv art. 6 din Legea 193 din 2000 . Potrivit acestui text clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Textul legal vorbeşte  despre momentul în care persoana interesată a constatat personal că o parte din clauzele contractuale sunt abuzive sau s-a adresat autorităţilor abilitate în acest sens care au confirmat această bănuială. Judecătoria a  apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de 3 ani este cel al formulării acţiunii sau cel mai târziu al pronunţării soluţiei de primă instanţă având în vedere cea de a doua teză a textului respectiv momentul adresării organelor abilitate. Totuşi instanţa de apel observă că reclamantul a adresat la data de xx.xx.xxxx, anterior introducerii acţiunii ,  o solicitare băncii prin care a cerut  eliminarea clauzelor abuzive .În consecinţă ne aflăm în situaţia tezei întâi din articol , respectiv constatarea personală a caracterului abuziv al unor clauze. 

Apelanta a apreciat că  reclamantul  nu ar mai avea dreptul să solicite restituirea prestaţiilor anterior datei de 21.06.2010  respectiv trei ani înainte introducerii prezentei cereri întrucât pentru perioada iulie 2009 - 20 iunie 2010 dreptul  la acţiune s-a prescris. Dacă s-ar accepta soluţia propusă de apelantă instanţa ar confirma faptul că reclamantul a ştiut ,încă de la momentul semnării actului, că a încheiat cu  banca un contract de credit care să cuprindă clauze abuzive . Or  un asemenea aspect a fost infirmat de cele arătate mai sus în legătură cu necesitatea considerării ca fiind abuzive a două dintre clauzele contractului  şi cu lipsa consemnării unor menţiuni necesare. Aşa cum a precizat şi legiuitorul demersul privind identificarea clauzelor abuzive pot fi desfăşurate de organele abilitate ale statului. În ceea ce priveşte însă demersul personal identificarea clauzelor abuzive presupune dobândirea fie a unor cunoştinţe de specialitate fie a unor  informaţii care să conducă persoană interesată la concluzia privind existenţa unor clauze abuzive . Acest demers poate fi de durată şi poate dura chiar ani întrucât dobândirea cunoştinţelor de specialitate sau respectiv identificarea unor informaţii care să conducă la confirmarea existenţei unor clauze abuzive poate fi un proces îndelungat în timp date fiind resursele limitate ale consumatorului. În consecinţă atâta timp cât legiuitorul a stabilit că persoana interesata poate identifica in mod personal clauzele abuzive,  după încheierea contractului , rezultă că momentul ,obiectivat în exterior , al identificării  clauzelor lovite de nulitate  poate fi reprezentat de momentul în care persoana interesată s-a adresat fie cocontractantului fie organelor abilitate. Aşa cum s-a arătat mai sus primul demers a fost efectuat la data de 15 mai  2013 . Or în acord  cu prevederile articolului 6 din Legea 193/200  acesta este momentul de la care a început să curgă termenul privind prescrierea dreptului la acţiune . Cum acţiunea  a fost introdusă de către reclamant la data de 21.06.2013 pe rolul judecătoriei Botoşani si întrucât nu s-a dovedit că anterior lunii mai 2013 reclamantul a mai efectuat alte demersuri privind anularea clauzelor abuzive rezultă ca acţiunea a fost introdusă în termenul general de prescripţie inclusiv în ceea ce priveşte restituirea prestaţiilor anterioare datei de 21.06 .2010  încă de la momentul încheierii contractului astfel că  excepţia prescrierii a fost corect respinsă de către prima instanţă.

În raport cu cele consemnate Tribunalul stabileşte că apelul declarat de Sc Raiffeisen Bank Sa Bucureşti  este nefondat şi în temeiul art. 480 alin. 1 din NCPC îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE  MOTIVE,

ÎN  NUMELE  LEGII,

 DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - pârâtă Sc Raiffeisen Bank Sa Bucureşti cu sediul în Bucureşti, Clădirea Sky Tower, Calea Florească nr.246.C, sector 1 în contradictoriu cu intimatul - reclamant C. V. cu domiciliul în Botoşani, str. X nr. Y, bl.Z, sc. T, et.U, ap.Z împotriva sentinţei civile XXXXXX/xx.xx.xxxx pronunţată de Judecătoria Botoşani pe care o păstrează.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de xx.xx.xxxx.

 Preşedinte, Judecător, Grefier,

Domenii speta

Spete similare