Procedura insolvenţei

Conform art.24 C. pr.civ. judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.

Vânzarea imobilelor realizată în cadrul procedurii insolvenţei, de către lichidatorul judiciar se face în temeiul unui regulament aprobat de adunarea generală a creditorilor, iar aspectele litigioase rezultate din vânzarea imobilelor pot fi deferite judecătorului sindic, în acord cu regulile şi termenele de procedură reglementate de Legea nr.85/2006.

Potrivit dispoziţiilor art.149 din Legea nr.85/2006, dispoziţiile acestei legi se completează cu normele Codului de procedură civilă, dar numai în acele situaţii în care legea specială nu cuprinde dispoziţii derogatorii iar aplicarea prevederilor dreptului comun nu este incompatibilă cu specificul procedurii insolvenţei, câtă vreme ambele acte normative reglementează în fapt un ansamblu de norme de procedură. 

Sub nicio formă însă, cele două acte normative nu pot fi compilate şi asamblate, iar lichidarea activului patrimonial ce se realizează în cadrul procedurii falimentului are foarte multe aspecte asemănătoare vânzării la licitaţie publică ce se realizează prin mijlocirea executorului judecătoresc, dar între cele două instituţii juridice nu se poate pune semnul echivalenţei, astfel încât să se ajungă la aplicarea haotică a normelor de procedură din două acte normative distincte ce reglementează proceduri distincte.

Prin urmare, executarea silită de drept comun se subordonează dispoziţiilor imperative sau dispozitive cuprinse în Codul de procedură civilă, în timp ce vânzarea activelor unei societăţi falite, se subordonează rigorilor Legii nr.85/2006 şi voinţei creditorilor ale căror interese sunt urmărite de legiuitor a fi satisfăcute în primul rând.

Prin Decizia civilă nr. 354/07.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, au fost admise recursurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 408/22 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.4796/108/2011/a6, fiind casată în întregime sentinţa atacată şi, rejudecând, a fost respinsă ca tardivă contestaţia formulată de reclamantul S.P.C. în contradictoriu cu pârâta P.V.A.R., intervenienţii S.V. şi S.C.P. I IPURL, precum şi cu debitoarea S.C. TT Di Arad SRL, prin lichidator judiciar C-Ar ML IPURL, obligându-l pe contestator la plata sumei de 1.600 de lei recurentei S.V. şi suma de 100 de lei pârâtei-recurente P.V.A.R. şi suma de 100 de lei către  S.C.P. I IPURL, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele:

Prin sentinţa recurată s-au respins excepţiile netimbrării şi insuficientei timbrări a contestaţiei, a inadmisibilităţii contestaţiei, a necompetenţei judecătorului-sindic, a lipsei calităţii procesuale  şi a lipsei interesului lui S.P.C., a tardivităţii formulării contestaţiei şi a lipsei calităţii procesuale pasive a lui S.V. şi a lui P.V.A.R.

Prin aceeaşi hotărâre s-a admis în parte contestaţia formulată de S.P.C. în contradictoriu cu pârâţii S.V, P.V.A.R., SCP I  IPURL Arad, şi debitorul SC TT Di Arad SRL Arad, în faliment, prin lichidatorul judiciar C-Ar M.L. IPURL Arad, şi s-a dispus anularea licitaţiilor publice din data de 18.05.2012 şi din data de 15.05.2013, din cadrul procedurii insolvenţei debitorului  SC TT Di ARAD SRL, respingându-se însă cererea contestatorului de anularea  actelor subsecvente a acestor licitaţii.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că în cadrul procedurii falimentului debitorului SC TT Di Arad SRL în procesul-verbal al adunării creditorilor din 24.02.2012, s-a reţinut aprobarea de către creditori a punctelor 6 şi 7 de pe ordinea de zi astfel, respectiv la pct.6 aprobarea modalităţii de valorificare a tuturor bunurilor aflate în patrimoniul debitoarei astfel: licitaţie organizată la sediul lichidatorului judiciar în anumite condiţii expres menţionate iar la pct.7 aprobarea regulamentului de vânzare a tuturor bunurilor debitoarei.

S-a mai reţinut că ulterior acestei adunări a creditorilor, s-a făcut evaluarea unei case cu anexe şi teren aferent şi a unor terenuri în extravilan în suprafaţă totală de 64,03 hectare, rapoartele de evaluare fiind depuse la dosar la 22.03.2014 iar practicianul în insolvenţă a publicat, în ziarul „Glasul Aradului” din 12.05.2012, un anunţ, redându-se conţinutul acestuia.

Prima instanţă a constatat că la data de 16.05.2012, la prima licitaţie, nu s-a prezentat nici un potenţial cumpărător, iar la data de 18.05.2012, la a doua licitaţie, practicianul în insolvenţă a încheiat un proces verbal de licitaţie în cuprinsul căruia a specificat obiectul vânzării casa cu anexe şi terenul aferent, data şi locul realizării publicităţii, înscrierea la licitaţie doar a numitei SV, constatarea achitării garanţiei de participare la licitaţie şi achitarea contravalorii caietului de sarcini, lipsa oferirii preţului de pornire şi oferirea de către SV a sumei de 70.000 lei cumulat pentru toate bunurile participante la licitaţie.

Judecătorul sindic a mai constatat că, în baza regulamentului de participare la licitaţie, lichidatorul judiciar a anunţat adjudecatarul în persoana care  a  oferit  preţul şi a închis şedinţa de licitaţie.

S-a mai constatat că în cuprinsul aceluiaşi proces verbal s-a consemnat că acea garanţie de participare la licitaţie a fost considerată avans din suma pentru care s-a adjudecat, avans din prima rată contractuală, care a fost stabilită la 30.000 lei şi urma să fie achitată în maxim 30 de zile de la încheierea proces verbal de adjudecare precum şi menţiunea că SV va achita suma în 10 rate.

Prima instanţă a mai reţinut că în cuprinsul aceluiaşi proces verbal s-a specificat sancţiunea anulării contractului fără nicio punere în întârziere şi a pierderii avansului şi a ratelor achitate până la acel termen de către adjudecatar, în cazul în care cumpărătorul nu plăteşte la scadenţă două rate succesive, precum şi faptul că transferul dreptului de proprietate se face la achitarea integrală a preţului, sau semnarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, toate cheltuielile ocazionate de transcrierea dreptului de proprietate urmând a cădea în sarcina cumpărătorului iar transferul dreptului de proprietate urmând a se face la semnarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

S-a mai constatat că practicianul în insolvenţă a publicat, în ziarul „Glasul Aradului” din 08.05.2013, iar ulterior, în data de 10.05.2013 ( la interval de două zile), două anunţuri similare dar care conţin elemente contradictorii privind datele şi condiţiile licitaţiilor.

Prima instanţă a mai constatat că la data de 13.05.2013, la prima licitaţie, conform anunţului din 10.05.2013 nu s-a prezentat nici un potenţial cumpărător iar la data de 15.05.2013, la a doua licitaţie conform aceluiaşi anunţ, fapt consemnat explicit în raportul depus pentru termenul din 15.05.2012 şi  care corespunde cu cel menţionat în publicaţia de vânzare din data de 10.05.2015 pentru a doua licitaţie, practicianul în insolvenţă a încheiat un proces verbal de licitaţie. Judecătorul sindic a redat în amănunt conţinutul acestui proces verbal de licitaţie în cuprinsul căruia s-au cuprins datele de identificare ale terenurilor supuse vânzării,  referiri cu privire la publicitatea vânzării bunurilor mobile efectuată în Ziarul Glasul Aradului din data de 10.05.2013 pagina 4 şi prin afişare la sediul lichidatorului judiciar şi faptul că până la data finală de înscriere la licitaţie, respectiv 14.05.2013, orele 12.00, s-a înscris la licitaţie doar persoana fizica P.V.A.R., cu privire la care s-a constatat achitată garanţia de participare la licitaţie şi achitată contravaloarea caietului de sarcini.

Instanţa de fond a mai reţinut că în acelaşi proces verbal de licitaţie, practicianul de insolvenţă a menţionat că P.V.A.R. a achitat garanţia de participare la licitaţie pentru toate bunurile cuprinse în Etapa IX achitând suma de 120.000 lei la sediul lichidatorului judiciar, că în lipsa oferirii preţului de pornire a licitaţiei, P.V.A.R. a oferit 237.500 lei cumulat pentru toate bunurile scoase la vânzare prin licitaţie. S-a mai reţinut din cuprinsul aceluiaşi proces verbal de licitaţie consemnarea faptului că adjudecatara a fost singurul ofertant care a oferit preţul conform regulamentului aprobat şi că garanţia de participare la licitaţie va fi considerată avans din suma pentru care s-a adjudecat astfel că adjudecatarul achită la data întocmirii prezentului proces verbal de licitaţie diferenţa de preţ în cuantum de 117.500 lei, precum şi împrejurarea că P.V.A.R. a achitat integral suma de 237.500 lei la data întocmirii procesului verbal. S-a mai reţinut că în procesul verbal au fost inserate menţiuni privind transferul dreptului de proprietate se face la achitarea integrală a preţului, sau semnarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică precum şi la cheltuielile ocazionate de transcrierea dreptului de proprietate care cad in sarcina cumpărătorului, transferul dreptului de proprietate urmând a se face la data încheierii procesului verbal, 15.05.2013, deoarece întrucât preţul a fost achitat integral.

Acestea fiind aspectele de fapt reţinute, judecătorul sindic a statuat cu privire la cadrul procesual că având în vedere dispoziţiile deciziei de casare, la solicitarea judecătorului sindic, reclamantul S.P.C. a precizat că prin contestaţia depusă la dosarul nr. 4796/108/2011 aflat pe rolul Tribunalului Arad, în data de 29.05.2013, a solicitat, în baza art. 399 alin. 1 C. pr. civ. vechi, anularea licitaţiei publice din data de 15.05.2013, data la care au fost vândute în bloc către  P.V.A.R. terenuri, vii şi păşune, şi anularea licitaţiei publice din data de 18.05.2012, dată la care s-a vândut către S.V. imobilul casă şi teren. Totodată, în baza art. 404 C. pr. Civ. vechi a solicitat şi desfiinţarea tuturor actelor subsecvente, respectiv a procesului verbal de adjudecare din data de 15.05.2013 şi a  procesului verbal de adjudecare din data de 18.05.2012, precum şi a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu adjudecatarii (în cazul în care s-au încheiat aceste contracte).

Având în vedere obiectul cererii formulate de S.P.C., persoanele asupra cărora se răsfrânge acest obiect, şi persoanele care au avut la momentul încheierii actelor a căror anulare se cere sau au actual calitatea de practician în insolvenţă, judecătorul-sindic a apreciat că S.P.C. are calitatea de reclamant-contestator, S.V. şi P.V.A.R. au calitatea de pârâte-intimate, SCP I IPURL, ca şi fost lichidator judiciar în cauză şi persoană care a organizat licitaţiile a căror anulare se cere are calitatea de pârât iar C-AR M.L. IPURL reprezintă în cauză, ca şi lichidator judiciar pe debitorul pârât.

Cu privire la excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare a contestaţiei judecătorul-sindic a constatat că, ulterior înregistrării acesteia, contestaţia a fost timbrată cu 200 lei taxă judiciară de timbru cu chitanţa seria AR XWF nr. 0351028/02.10.2013 şi cu încă 120 lei cu chitanţa seria AR XWF nr. 0351012/02.10.2013,  excepţia a fost respinsă.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei pentru absenţa atribuţiilor judecătorului-sindic în judecarea acesteia şi la excepţia necompetenţei judecătorului-sindic, prima instanţă a statuat că este competentă să soluţioneze prezenta contestaţie, atribuţiile executorului judecătoresc şi ale instanţei de executare fiind exercitate, în cadrul reglementărilor speciale ale legii insolvenţei, de către practicianul în insolvenţă şi respectiv judecătorul-sindic, un argument suplimentar fiind acela că instanţa de control judiciar care a pronunţat anterior casarea cu rejudecare a trimis cauza la judecătorul-sindic iar nu la judecătorie. În consecinţă judecătorul-sindic a respins excepţia, sub ambele formulări ale acesteia.

Raportat la excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a interesului lui S.P.C. şi la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei pe aceste motive, judecătorul sindic a subliniat că potrivit art.116 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului-sindic şi că, pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de expunere pe piaţă, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.

Prima instanţă a mai subliniat că potrivit legii, lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidator a inventarierii şi depunerea raportului de evaluare, bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca ansamblu în stare de funcţionare - sau individual iar metoda de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului, lichidatorul judiciar având obligaţia de a prezenta  adunării generale a creditorilor şi regulamentul de vânzare corespunzător modalităţii de vânzare pentru care optează.

Redând şi prevederile art. 149 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, prima instanţă a subliniat că adunarea creditorilor din 24.02.2012 a stabilit că vânzarea bunurilor debitorului se face prin licitaţie publică, astfel că, în baza art. 149 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă cu privire la vânzarea silită prin licitaţie publică, în măsura compatibilităţii  cu cele ale legii insolvenţei.

În consecinţă, constatând că potrivit art. 399 Cod  procedură civilă, împotriva executării silite se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, judecătorul-sindic a statuat că, dată fiind completarea dispoziţiilor din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, la vânzarea la licitaţie publică făcută, în cadrul procedurii insolvenţei, de către practicianul în insolvenţă, este admisibilă contestaţia la executare.

De asemenea judecătorul-sindic a reţinut că în categoria persoanelor interesate în cadrul unei vânzări la licitaţie intră orice persoană care are intenţia de a cumpăra bunuri de tipul celor scoase la licitaţie, intenţie pe care şi-o poate concretiza condiţionat de  efectuarea publicităţii corespunzătoare vânzării. Cum publicaţia de vânzare se adresează publicului larg, erga omnes, scopul acesteia fiind tocmai de a găsi potenţiali cumpărători, orice persoană este potenţial persoană interesată în a şti ce bunuri se vând, la ce preţ şi în ce condiţii. Deci contestatorul S.P.C., are, alături de orice altă persoană, calitatea de persoană interesată, calitate care la rândul său, în baza art. 399 Cod  procedură civilă, îi conferă calitate procesuală activă în formularea prezentei contestaţii.

În aprecierea primei instanțe, a accepta apărările care susţin că doar participanţii la procedură pot formula contestaţii, ar însemna, pe lângă nesocotirea legii, că licitaţia deşi „publică” se face de fapt într-un cadru închis ceea ce contravine chiar caracterului vânzării, fapt ce nu poate fi acceptat, subliniind că inclusiv vânzarea prin negociere directă este supusă aprobării creditorilor şi supraofertării publice.

Pe de altă parte, invocând interesul general care este ocrotit de normele ce guvernează vânzarea la licitație publică, prima instanţă a statuat că orice persoană care are interes să cumpere un bun poate invoca încălcarea acestor norme.

Pe de altă parte, judecătorul-sindic a subliniat că un contestator nu trebuie să dovedească faptul că deţine sumele de bani necesare cumpărării bunurilor, (trecând peste faptul că în publicaţiile de vânzare nu s-a indicat nici un preţ sau bun), în caz de neaplată existând instituţia vânzării bunului în contul adjudecătorului rău platnic, neexistând vreun temei legal pentru a solicita unei  persoane care doreşte să participe la o licitaţie să îşi dovedească cu martori acest interes.

De asemenea judecătorul-sindic a reţinut că, în baza art. 3 din Legea nr. 76/2012, în cauză nu este aplicabil art. 712 din Noul Cod  procedură civilă, în raport de acest ansamblu de argumente respingând excepţia de inadmisibilitate a contestaţiei, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei interesului lui S.P.C. în prezenta cauză.

Cu privire la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, judecătorul sindic a statuat că potrivit art.401 contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă, invocând în acelaşi timp şi conţinutul art.504 alin.3 şi 4 din Codul de procedură civilă anterior cu referire la locurile de afişare şi de publicare ale publicaţiei de vânzare.

În aprecierea judecătorului sindic, textul citat completează, pentru licitaţia publică, formularea generică  a art. 116 alin. ( 1) fraza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei privind  expunerea pe piaţă într-o formă adecvată, subliniind că publicaţia de vânzare trebuia, pe lângă publicarea în ziar, să fie afişată conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi că doar în aceste condiţii, dublate de stabilirea unui termen de licitaţie care nu poate fi mai scurt de 30 zile de la afişarea publicaţiei, se putea reţine că faptul cunoaşterii conţinutului publicaţiei de vânzare a fost opozabil tuturor şi se poate stabili termenul de formulare a unor eventuale contestaţii.

În cauză practicianul în insolvenţă a procedat doar la publicarea anunţului de vânzare într-un ziar (cu doar 3 zile respectiv 2 zile libere anterior datei primei licitaţii),  şi afirmativ, prin afişare la sediul acestuia. Faptul a fost apreciată de judecătorul-sindic ca insuficientă pentru a considera că contestatorul a avut cunoştinţă de publicaţia de vânzare şi de efectuarea vânzării.

Mai mult, în aprecierea judecătorului sindic, chiar şi în ipoteza în care ar fi cunoscut conţinutul publicaţie, contestatorul nu putea şti ce se vinde, cu cât se vinde, etc, deci nu putea să aprecieze la acel moment dacă are sau nu interes în prezenta licitaţie.

Judecătorul-sindic a reţinut că în cauză nu este incident art. 21 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cum se susţine în apărările practicianului în insolvenţă şi ale adjudecatarului, ci, pentru considerentele anterioare, prevederile Codului de procedură civilă  privind contestaţia la executare, concluzionând că, în raport cu licitaţia din 15.05.2013 contestaţia a fost depusă în termen de 15 zile, motiv pentru care a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.

Raportat la lipsa calităţii procesuale pasive a lui S.V., judecătorul sindic a subliniat că în primul ciclu procesual, Curtea de Apel a casat sentinţa anterioară tocmai pentru faptul că nu a fost citată S.V., recunoscându-i astfel calitatea de parte în proces, astfel că excepţia invocată a fost respinsă.

Raportat la lipsa calităţii procesuale pasive a lui P.V.A.R., judecătorul sindic a subliniat că această excepţia a fost invocată de partea însăşi care însă, în acelaşi timp a formulat apărări din care să rezulte are calitatea de persoană a căror drepturi se tind a fi încălcate prin prezenta acţiune, ori tocmai aceste drepturi pe care le apără îi conferă calitate procesuală pasivă. Reţinând contradicţia dintre intervenţia voluntară a acestei părţi în proces şi excepţia lipsei calităţii procesuale invocată tot de această parte, judecătorul sindic a constata că excepţia este vădit nefondată, chiar şi prin raportare la faptul că partea adversă subliniat nu i-a indicat o anumită calitate în proces, câtă vreme situaţia intervenientei este similară cu situaţia adjudecatarei S.V., impunându-se acelaşi tratament juridic cu cel ce rezultă din decizia anterioară de casare. 

Raportat la fondul cauzei, prima instanţă a constatat că adunarea creditorilor din 24.02.2012 a stabilit că vânzarea bunurilor debitorului se face prin licitaţie publică, hotărând şi un minim de condiţii privind preţul la care urmau să fie valorificate bunurile funcţie de licitaţia la care urmau să fie vândute. S-a mai reţinut din susţinerile practicianului în insolvenţă şi celor consemnate în procesul verbal al adunării creditorilor din 24.02.2012, că aceştia au aprobat şi un regulament de vânzare a bunurilor debitorului, regulament la care se face trimitere şi în publicaţiile de vânzare, dar care nu a fost depus la dosar, nefiind accesibil instanţei şi nu a fost predat actualului practician în insolvenţă. De asemenea, instanţa de fond a mai subliniat că la şedinţa din 24.02.2014 creditorii nu s-au prezentat ci au votat în scris, aspect din care instanţa dedus că acel regulament nu a fost comunicat, astfel că nici creditorii înşişi nu au cunoscut regulamentul cu pricina, mai ales că acesta nu a fost publicat nici în Buletinul procedurilor de insolvenţă şi nici predat practicianului în insolvenţă care a aplicat pentru o perioadă de câteva luni prezenta procedură de insolvenţă. Prin urmare, judecătorul sindic a conchis că acel regulament a fost cunoscut doar de către practicianul în insolvenţă SCP  I IPURL.

Cu referire la conţinutul anunţurilor de vânzare judecătorul-sindic a reţinut aceste anunţuri nu au respectat exigenţele art.504 C. pr.civ. subliniind că în cuprinsul art. 838 din Noul Cod  procedură civilă sunt prevăzute dispoziţii similare indicându-se însă în mod expres sancţiunea nulităţii pentru neîndeplinirea acestora.

S-a mai reţinut a fi relevant faptul că anunţurile de vânzare publicate de practicianul în insolvenţă nu cuprind nici o menţiune din care să se poată identifica bunurile scoase la licitaţie, nu indică nici măcar ce fel de bunuri sunt, mobile, imobile, etc. şi nu este indicat preţul de evaluare şi preţul de pornire a licitaţiei iar trimiterile la regulamentul de vânzare, a cărui existenţă este de altfel incertă neputând suplini  lipsa menţiunilor impuse obligatoriu de lege.

Prin urmare, judecătorul sindic a conchis că anunţurile de licitaţie nu au asigurat o publicitate efectivă, reală, în acord cu scopul acestora, asigurând condiţiile unor vânzări la licitaţie publică făcută însă fără publicitate, toate aceste lipsuri ale anunţului de licitaţie fiind suficiente pentru a atrage nulitatea licitaţiilor.

În plus, s-a mai reţinut că  anunţurile stabilesc pentru potenţialii participanţi la licitaţie condiţii contrare dispoziţiilor legale, respectiv obligativitatea înscrierii la licitaţie până în preziua licitaţiei stabilind şi ora limită, impunându-se  plata garanţiei de participare până în preziua licitaţiei deşi articolul amintit prevede depunerea cauţiunii la termenul de vânzare, fapt reluat şi de art. 506 Cod  procedură civilă. Prin urmare, instanţa de fond a conchis că prin neindicarea preţului de pornire nu se poate cunoaşte nici valoarea cauţiunii, de care adjudecatarele totuşi au ştiut.

De asemenea, prima instanţă a constatat că anunţurile se referă doar la primele două licitaţii nu şi la situaţia în care bunurile nu se vând nici la a doua licitaţie iar cu referire la publicarea şi afişarea anunţurilor de vânzare judecătorul-sindic a reţinut că nu a existat o afişare a publicaţiei de vânzare la sediul instanţei de executare, la locul unde se află imobilele supuse vânzării şi la  sediul primăriei în a cărei rază teritorială sunt situate imobilele, însăşi practicianul în insolvenţă arătând în înscrisurile depuse la dosar că s-au făcut doar publicaţiile în ziar şi afişările la sediul acestuia, instanţa de fond constatând şi nerespectarea termenului de 30 zile stabilit de art. 504 Cod  procedură civilă.

Judecătorul-sindic a apreciat ca nefondate apărările conform cărora nu era nevoie de efectuarea publicităţii conform Codului de procedură civilă bazat pe faptul că Regulamentul de vânzare aprobat de creditori nu prevede vânzarea conform Codului. În această privinţă, prima instanţă a subliniat că potrivit art. 116 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei creditorii aprobă regulamentul de vânzare însă acesta nu poate fi contrar dispoziţiilor imperative ale legii iar Codul  procedură civilă prevede condiţiile minime pentru licitaţia publică, tocmai pentru a asigura caracterul public al acesteia, ori invocarea unui regulament, pentru a asigura un caracter mai puţin sau deloc public vânzării, nu este admisibil.

Cu privire la adjudecarea bunurilor judecătorul-sindic a reţinut că potrivit pct.6 al hotărârii adunării creditorilor din 25.02.2012, creditorii au aprobat valorificarea tuturor bunurilor aflate în patrimoniul debitorului în următoarele condiţii:

„a) prima licitaţie pornind crescător, preţul de pornire fiind de 100% din valoarea de evaluare a bunurilor;

b) în cazul în care bunurile nu se valorifică la prima licitaţie se va organiza a doua licitaţie pornind crescător, preţul de pornire fiind de 75 % din valoarea de evaluare a bunurilor;

c) în cazul în care bunurile nu se valorifică la cea de a doua licitaţie, bunurile vor putea fi valorificate la cel mai mare preţ oferit.”

Din corelarea punctelor b) şi c) prima instanţă a dedus că la a doua licitaţie preţul nu putea fi mai mic de  70% din valoarea de evaluare a bunurilor, abia la următoarele licitaţii putându-se vinde la cel mai mare preţ oferit.

Plecând de la aceste premise, judecătorul sindic a observat că practicianul în insolvenţă a vândut de fiecare dată bunurile la doua licitaţie, cu cel mai mare preţ oferit, nesocotind astfel condiţiile arătate anterior, fapt ce atrage de asemenea nulitatea licitaţiei având în vedere că nici anunţurile de licitaţii nu permiteau vânzarea, la a doua licitaţie, cu cel mai mare preţ oferit.

Pe de altă parte, s-a constatat că, fără a exista o hotărâre a adunării creditorilor care să prevadă plata preţului în rate, în procesul verbal încheiat la licitaţia casei s-a consemnat că plata se va face în 10 rate lunare.

Nu în ultimul rând, judecătorul-sindic a reţinut că adjudecatarele S.V. şi P.V.A.R., nu pot fi considerate adjudecatare de bună credinţă, câtă vreme acestea cunoşteau din alte surse decât publicaţia de vânzare, preţul caietului de sarcini, valoarea cauţiunii de 10% precum şi faptul că dispoziţiile regulamentului ce impunea la a doua licitaţie vânzarea la un preţ mai mare de 75% din valoarea de pornire, nu vor fi respectate.

Instanţa de fond a subliniat că din dispoziţiile art. 80-84 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei rezultă că pot fi anulate, în anumite condiţii, chiar şi acte încheiate anterior deschiderii procedurii, inclusiv cu cumpărători de bună credinţă, concluzionând că, cu atât mai mult, nu este permisă în cursul procedurii, efectuarea unor vânzări cu nerespectarea atât a condiţiilor stabilite de adunarea creditorilor cât şi a celor stabilite de lege.

În legătură cu apărările formulate în cauză judecătorul-sindic a statuat că în baza Legii nr. 85/2006 s-a stabilit de către adunarea creditorilor doar faptul că vânzările se fac prin licitaţie publică, şi preţul la care bunurile pot fi adjudecate funcţie de valoarea de evaluare şi numărul licitaţiei, apreciind că o completare, aplicare simultană şi concomitentă, etc. a  celor două legi (legea insolvenţei şi Codul de procedură civilă) şi a voinţei creditorilor, fiind nu numai posibilă ci şi necesară, în măsura compatibilităţii lor şi ţinând seama de caracterul special al legii insolvenţei.

Pe de altă parte, instanţa de fond a subliniat că dispoziţiile privind procedura vânzării la licitaţie publică ocrotesc un interes general, încălcarea lor fiind sancţionată cu nulitatea absolută, statuând că, dacă nu ar exista decât interesul creditorilor şi debitorului iar condiţiile publicităţii sunt de mică importanţă cum susţine pârâta P.V.A.R., s-ar conferi caracter ascuns vânzărilor, fapt ireconciliabil cu licitaţia publică. Deşi vânzarea se poate face şi prin negociere directă în cadrul căreia tot se ajunge la publicitatea acesteia în procedura supraofertării, instanţa de fond a statuat că odată aleasă metoda licitaţiei publice trebuie însă să se respecte regulile care o guvernează iar nulitatea nu poate fi acoperită pe considerentele unor pretinse conflicte de legi, mai ales cu legi edictate ulterior.

Interesul creditorilor trebuie respectat iar organele care aplică procedura trebuie chiar să realizeze drepturile şi obligaţiile acestora însă în condiţiile legii, fapt prevăzut expres de art. 5 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, preţul de vânzare a bunurilor, actual sau viitor, momentul încasării creanţelor de către creditori şi faptul că se acoperă sau nu  pasivul debitorului, nefiind elemente care să valideze un act nul.

În aprecierea instanţei de fond, urgenţa procedurală invocată de pârâtă nu poate prima faţă de legalitatea procedurii iar voinţa creditorilor poate într-adevăr deroga de la normele legale însă doar de la cele supletive nu şi de la cele imperative.

Pe de altă parte, instanţa de fond  a statuat că existenţa a 14, 16 sau 18 anunţuri de licitaţii, fapt ce nu rezultă din înscrisurile dosarului, nu acoperă, prin număr, lipsa din conţinutul acestora a elementelor minime prevăzute de lege.

Faţă de cele reţinute judecătorul-sindic a anulat licitaţiile publice din 18.05.2012 şi 29.05.2013 şi procesele verbale încheiate în baza art. 511 Cod  procedură civilă, cu privire la aceste licitaţii.

În ce priveşte actele subsecvente judecătorul-sindic a subliniat că potrivit art. 511-516 Cod  procedură civilă raporta la art. 149 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, după încheierea proceselor-verbale despre desfăşurarea şi rezultatul licitaţiilor, adjudecatarii trebuiau să depună preţul la dispoziţia practicianul în insolvenţă iar acesta trebuia să întocmească actul de adjudecare. În continuare, derogatoriu de la Codul de procedură civilă, s-a reţinut că art. 128 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, stabileşte că lichidatorul judiciar urma să încheie contracte de vânzare-cumpărare, să depună sumele rezultate din vânzări  în contul prevăzut de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 şi să predea recipisele judecătorului-sindic.

Plecând de la aceste premise, judecătorul sindic a constatat că ultimele acte întocmite de lichidatorul judiciar au fost procesele verbale de licitaţie, la dosar nefiind depuse nici dovezi ale plăţii integrale a preţului, nici actele de adjudecare, nici contractele de vânzare-cumpărare şi nici recipisele de depunere a sumelor în contul arătat.

În consecinţă, reţinând că nu s-au încheiat acte subsecvente proceselor verbale de licitaţie, judecătorul-sindic a respins restul pretenţiilor contestatorului ca fiind fără obiect.

Judecătorul-sindic a apreciat că aspectele invocate de pârâţi privind conduita contestatorului, interesele acestuia precum şi ale altor persoane, precum şi celelalte afirmaţii ale practicianul în insolvenţă privind activităţile şi presiunile la care a fost supus în cursul prezentei proceduri nu au legătură cu soluţionarea prezentei contestaţii.

De asemenea nepredarea în integralitate a gestiunii averii debitorului de către fostul practician în insolvenţă către actualul practician în insolvenţă şi afirmaţiile făcute cu privire la aplicarea procedurii nu au legătură cu prezenta cauză,

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâta P.V.A.R. şi intervenienţii S.V. şi SCP I IPURL Arad.

Recurenta pârâtă P.V.A.R. a solicitat admiterea recursului său, casarea sentinţei şi rejudecând cauza să fie respinsă în întregime contestaţia.

În motivare se arată că prin decizia Curţii de Apel Timişoara în dosar 4796/108/2011/a6 s-a casat Hotărârea Tribunalului Arad ca fiind total neprecizată, deci nelegală, nici contestatoarea şi nici judecătorul sindic nu au înţeles să precizeze cadrul juridic în care are loc judecata. În această privinţă, s-a învederat că judecătorul sindic a depus cerere de abţinere, considerând că a judecat fondul, dar cererea a fost respinsă de completul competent, chiar şi fără a fi determinat cadrul juridic şi faptul că se va rejudeca fondul de către acelaşi judecător sindic, contrar prevederilor art. 22 alin 1 Legea 85/2006, motiv ce se încadrează în art. 304 pct. 1 C. pr.civ.

S-a mai susţinut că singura modificare în rejudecare a fost că, în cadrul noii hotărâri după casare a fost numită părătă, iar acţiunea a fost numită în avizier „acţiune în anulare”, iar contestatoarea a reiterat cererea sa printr-o aşa numită „Precizare”, iară a fi modificat ceva din conţinutul său, motiv care s-ar încadra în art. 304 pct. 5 Cod proc. civilă.

Plecând de la aceste premise, recurenta a invocat mai multe excepţii:

1) cea a necompetentei materiale a judecătorului sindic de a judeca contestaţia, competenţa nefiind menţionata în art. 11 din Legea 85/2006, motiv prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod proc. civilă;

2) excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorului S., nefiind parte în dosarul de insolvenţă sau în procedura licitaţiei, nefiind menţionat în Legea 85/2006 ca titular al unei acţiuni,

3) excepţia lipsei calităţi sale procesuale pasive, având în vedere că nu se reţine în cauză anularea actului său de proprietate sau o culpă care să atragă căderea sa în pretenţii;

4) excepţia tardivităţii contestaţiei, prin depăşirea termenului de 3 zile de la depunerea raportului privind vânzarea imobilelor;

5) excepţia inadmisibilităţii anularii actelor de vânzare sau de proprietate, conform prevederilor cod civil privind buna credinţa a dobânditorului şi purjării dreptului de proprietate şi efectelor licitaţiei publice;

6) excepţia lipsei interesului legitim, cert al contestatorului, conform prevederilor Codului de procedura civila art. 49 Cod proc. civila.

7) excepţia prevăzuta de art. 111 cod procedura civila a inadmisibilităţii acţiunii în constatare atunci când există posibilitatea exercitării acţiunii în realizarea dreptului.

A subliniat că întreaga motivare juridică a contestaţiei şi a hotărârii se bazează pe prevederile codului de procedura civila, secţiunea executare silită, subliniind că SPC nu a participat la nici o licitaţie, (din cele 14 organizate timp de 2 ani) nu a menţionat nici o legătură scrisa sau faptică cu întreaga procedură de vânzare şi că nu are nici un drept real asupra imobilelor vândute, în condiţiile în care în anunţuri figura numele firmei lichidate, lichidatorul şi adresa sa data licitaţie, condiţiile, etc. Nici bazat pe Codul de procedură civilă nu există cadru juridic pentru cererea sa. În practica judiciară a executărilor silite, care sunt reglementate tot de Codul de procedură civilă, aşa cum susţine instanţa de fond, nu se cunosc cazuri de intervenţie, de contestare de către un ipotetic cumpărător. Motiv prevăzut de art. 304 pct. 8,9 Cod proc. civilă.

Recurenta a mai susţinut că actele de vânzare atacate nu au fost realizate anterior intrării în insolvenţă şi nici nu au fost realizate de către debitor sau de administrator fără acordul lichidatorului sau fără acordul de vânzare al creditorilor sau al judecătorului sindic, cazuri în care în temeiul art. 84 şi 117 din Codul insolvenţei ar fi fost competent judecătorul sindic, ca la cererea unei părţi din dosar să anuleze actele încheiate fără aceste acorduri iar la dosarul de fond există dovada încuviinţării vânzării şi a modalităţii de vânzare.

Nu în ultimul rând a susţinut că niciuna dintre părţile din dosarul de insolvenţă creditori, debitor, lichidator, administrator judiciar, administrator special, statul, comuna, nu au cerut anularea actelor de vânzare, cu atât mai mult cu cât creditorii au fost îndestulaţi iar debitorul a cerut constatarea insolvenţei iar SPC nu a depus nici o probă că ar avea vreo legătură cu societatea, cu terenurile sau cu părţile din dosar.

Recurenta a învederat că deşi contestatorul invocă graba derulării licitaţiei şi faptul că a fost împiedicat să participe prin lipsa de informaţii, dar omite că au fost 14 anunţuri de licitaţie timp de 2 ani şi că în contestaţie  afirmă că a ştiut de vânzare dar nu a avut informaţii suficiente de la primărie sau de la sediul imobilului. Sediul imobilului este un teren agricol extravilan iar atribuţiunile primăriei nu sunt prevăzute de lege În domeniu.

Dovada a lipsei de interes real faptul că imobilul din localitatea Păuliş şi terenuri viticole aparţinând aceluiaşi debitor s-au vândut cu 2 ani înainte de contestaţie, licitaţie ce este atacată în cadrul aceleiaşi contestaţii. În aprecierea recurentei, chiar dacă s-ar considera existenţa unui interes, acesta este în sensul literar al cuvântului, nefiind nici determinat în sensul, ce ar dori să cumpere , nici în sensul cu ce preţ doreşte să cumpere, nici ce garanţii oferă de seriozitate. În fapt contestatorul face un proces de intenţie, ipotetica, nu de interes ( interesul este determinat şi dovedibil).

Analizând cronologia actelor de procedura a insolvenţei şi afirmaţiile personalului de la Primăria Păuliş faţă de recurentă, scopul contestaţiei este şicanarea lichidatorului care s-a opus la înregistrarea creanţei Primăriei şi tergiversarea litigiului până când Primăria îşi putea recupera creanţa, creanţă în prezent recuperată integral.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit legea aplicabilă şi a schimbat înţelesul actului juridic dedus, o licitaţie publică efectuată în cadrul procedurii insolventei, atunci când a stabilit că în speţă sunt aplicabile prevederile codului de procedura civilă privind vânzarea silită pentru desfăşurarea licitaţiei lichidatorului. În aprecierea recurentei, termenul "a completa" înseamnă că acolo unde nu există prevederi ale Legii 85/2006, procedura se completează, dar această completare a legii, nu poate însemna nici însumarea şi nici înlocuirea prevederilor legii cu alte norme din alte acte normative.

În aprecierea recurentei, prin prezenta hotărâre recurată s-a încălcat un principiu de drept, „unde legea nu distinge nici noi nu putem distinge”, precum şi principiul stabilităţii circuitului civil.

Recurenta a combătut şi concluzia instanţei de fond conform căreia ar fi fost doar două licitaţii susţinând că în realitate au existat de 14 ori câte două, din anul 2012 martie până în anul 2013 luna mai, făcându-se confuzie privitoare la fazele {strigările} licitaţiei care pot fi minim două iar dacă nu se oferă preţul de pornire, la a treia strigare se adjudeca la cel mai mare preţ oferit.

Pe de altă parte, faţă de afirmaţia că, din moment ce a fost casată cu trimitere la judecătorul sindic, înseamnă că judecătorul are competenţa materială, recurenta a apreciat că aceasta este o prezumţie greşita fiindcă a fost trimisă nefiind precizată în cauza nici o ipoteză din care să rezulte fără îndoială obiectul, părţile şi temeiul juridic.

Or, echivalarea judecătorului sindic cu instanţa de executare şi a lichidatorului cu executorul judecătoresc nu se bazează în opinia recurentei pe nici o doctrină, interpretare logică, practică judiciară sau lege.

Analizând art.116 al Legii nr 85/2006 invocat de judecătorul sindic, recurenta a subliniat că din conţinutul acestui text de lege rezultă că modalitatea de vânzare şi vânzarea se face sub controlul adunării generale a creditorilor şi nu a judecătorului sindic, care nu este nici interesat direct si nici nu are competente în aprecierea oportunităţii economico financiare a operaţiunilor de reorganizare sau de vânzări. În caz contrar judecătorul sindic ar fi responsabil faţă de creditori sau debitor pentru rezultatele financiare ale lichidării sau reorganizării, fiind impropriu să doreşti să faci dreptate creditorilor si debitorului cu forţa, la dispoziţia unui terţ presupus interesat.

În altă ordine de idei, recurenta a susţinut că acţiunea contestatoarei este inadmisibilă şi în forma precizată, întrucât aşa cum a fost precizată în rejudecare ca acţiune şi temei, precum şi pe avizierul instanţei ca acţiune în anulare, sau contestaţie la executare întemeiată pe prevederile art. 399 Cod procedură civilă, nu se regăseşte în competenta judecătorului sindic, competenţă stabilită prin art. 11 din Legea 85/2006 limitativ ca şi reclamanţi şi acte.  Având în vedere că judecătorul sindic nu are atribuţii manageriale, nici nu le  poate cenzura, conform art. 11 alin. 2 din legea nr 85/2006, este inadmisibilă depăşirea atribuţiilor şi substituirea acestuia atribuţiilor adunării generale a creditorilor sau debitorului sau altei presupuse „persoane interesate”, în aprecierea oportunităţii actelor efectuate în procedură de către organele abilitate.

Recurenta a susţinut însă că acţiunea reclamantei este inadmisibilă şi din punct de vedere al excepţiei lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei întrucât se întemeiază pe prevederile codului de procedură civilă privind motivele de fapt şi de drept dar nu le respectă în ceea ce priveşte calitatea procesuala activă a unui terţ, făcând trimitere la art. 712 Cod proc civilă care statuează că nu are calitate procesuală activă a contesta o executare silită o parte care nu este titulară a unui drept de proprietate sau alt drept real.

Pe de altă parte, a susţinut că acţiunea este inadmisibilă şi din punct de vedere a prevederilor art. 722 Cod procedură civilă privind întoarcerea executării, situaţie de nerezolvat în speţă, întrucât debitoarea, adunarea generală a creditorilor, ori lichidatoarea nu au cerut aşa ceva.

Pe de altă parte, a susţinut că toate cazurile de nulitate absolută nu pot fi decât expres prevăzute de lege şi chiar şi atunci se solicită dovada prejudicierii petentului, ori in speţă nu există nici un text de lege care să stabilească concret că ne aflăm într-un caz de nulitate absolută, singura formă de nulitate care presupune calitatea procesuala activă erga omnes.

Raportat la lipsa calităţii procesuale a  sa, aceasta este valabilă şi în prezent, cu atât mai mult cu cât referitor la contractul de vânzare autentic s-a respins cererea contestatorului, iniţial, intervenţia sa a fost în interesul altuia, ca apoi prin precizarea care a fost respinsă de judecătorul sindic să aibă interes propriu. Recurenta precizează că nu a dobândit calitatea de pârâta prin nici un act depus de contestator, nici prin acţiune, nici prin precizarea ei, ci printr-o prezumţie a judecătorului sindic.

Recurenta a mai susţinut că argumentul judecătorului-sindic, că publicitatea nu era îndestulătoare, este pur subiectiv si din moment ce s-au vândut bunurile ea a avut efect, iar analiza şi stabilirea nivelului cheltuielilor de publicitate este o materie bazată pe experienţa şi cântărită prin efect.

În drept s-au invocat Legea 85/2006, art. 299, art. 304 pct. 1, 3, 5 privind casarea şi art. 304 pct. 6,7,8,9 privind modificarea, coroborate cu art. 304 ind. 1 , art. 316, art. 312 alin 5 şi 6 din Codul civil.

Împotriva aceleiaşi sentinţa a declarat recurs şi intervenienta S.V. care a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în totalitate a sentinţei atacate şi pe cale de consecinţa respingerea contestaţiei, arătând în motivare că sentinţa atacata nu este motivată în drept, nici în considerente, nici în dispozitiv, iar acolo unde este motivată în drept şi în fapt conţine motive care nu au legătura cu cauza.

Recurenta a susţinut că deşi Curtea de Apel în hotărârea de casare a dat indicaţii clare cu privire la textele de lege aplicabile şi la modalitatea de aplicare a acestora, instanţa de fond a continuat să arunce cu texte de lege, amestecând prevederile codului civil, de procedură civilă şi Legea 85/2006, ceea ce nu înseamnă o motivare reală în drept şi în fapt a hotărârii. Astfel, a învederat că, deşi ne aflăm în procedura insolventei, judecătorul sindic înlătură prevederile legii speciale şi judecă prezenta cauză dintr-o perspectiva proprie asupra codului de procedura civilă confundând lichidatorul judiciar cu executorul judecătoresc, revenind atunci când îi convine la legea specială, care îi conferea până la urma competenţa de a judeca.

Recurenta apreciază că orice contestaţie în procedura insolventei privind masurile luate de lichidatorul judiciar poate fi efectuata doar în baza art. 21 din Legea 85/2006 şi în termenul prevăzut de acesta, pentru celelalte situaţii care au un termen de contestare, acesta este prevăzut expres în Legea 85/2006.

 Cu toate acestea, a învederat că judecătorul sindic nu indica temeiul de drept în baza cărora anulează licitaţiile nici temeiurile în baza cărora respinge excepţiile şi că, prin amestecarea textelor de lege, prin nestabilirea calităţii pârtilor în timpul dezbaterilor, prin nestabilirea datei de la care curge termenul de contestaţie nu pot fi anulate licitaţii şi nu pot fi atinse drepturile de proprietate ale terţilor de buna credinţă.

Recurenta a considerat neavenită şi încercarea judecătorului sindic de a motiva în drept argumentele sale prin trimiterea la art. 80-84 din Legea 85/2006, deşi nimeni nu a formulat vreo cerere în baza acestor texte de lege.

Pe de altă parte, recurenta S.V. a susţinut că în respingerea excepţiei tardivităţii, motivele cuprinse la pct. 2.4 pag. 43 nu au nici o legătura cu aceasta.

Recurenta a mai arătat că a invocat excepţia insuficientei timbrări, excepţie care în mod greşit a fost respinsă de către instanţa în condiţiile în care s-a solicitat anularea licitaţiilor şi a actelor subsecvente, situaţie în care contestatorul trebuia să precizeze în concret ce acte solicita a se anula pentru a se putea stabili numărul capetelor de cerere care trebuiesc timbrate. Instanţa în mod greşit respinge capetele de cerere privind anularea actelor subsecvente, contestaţia cu privire Ia acestea nefiind timbrata, aceste capetele de cerere netimbrate era imperativ necesar a fi anulate ca netimbrate şi nu respinse pe motivul lipsei obiectului.

Recurenta  susţine în continuare ca nu are calitate procesuala pasiva şi în mod greşit judecătorul fondului a respins aceasta excepţie. În această privinţă a subliniat că instanţa de recurs - Curtea de Apel - prin decizia de casare a pus în vedere judecătorului sindic sa identifice actele de adjudecare, contractele de vânzare - cumpărare încheiate de către administratorul judiciar cu persoanele care au adjudecat aceste bunuri, dacă de la data vânzării bunurile au suferit, o noua înstrăinare cu obligaţia pentru judecătorul sindic de identificare a terţilor subdobânditori pentru a se crea cadrul procesul corect, inclusiv a stabili cadrul procesual corect pentru judecarea contestaţiei cu citarea legala a părţilor şi respectarea art.6  din Convenţia privind Drepturile Libertăţile Fundamentale ale Omului.

În această privinţă, recurenta a criticat opţiunea judecătorului sindic care în şedinţa din 11.02.2015 a pus în vedere contestatorului să-şi precizeze contestaţia şi să indice inclusiv calitatea părţilor din dosar acordându-i un termen în acest sens, fără a pune în discuţie celelalte cerinţe din hotărârea Curţii de Apel. A subliniat că contestatorul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei şi nu i-a comunicat nici un înscris din care sa rezulte ca acesta a formulat vreo pretenţie împotriva sa nici data la care ar fi făcut-o şi că, pentru prima dată, prin note de şedinţa şi nu precizare, în data de 25.02.2015, contestatorul "a solicitat" anularea licitaţiei din 18.05.2012 prin care s-a adjudecat casa din Păuliş 630 şi terenul aferent, fără a arăta când a contestat aceasta vânzare, şi nici cu această ocazie neformulând cerere de chemare în judecata împotriva sa, cerere care să conţină elementele obligatorii prevăzute de art.112 Cod proc civilă aşa cum a arătat prin notele depuse in 25.03.2015.

În aprecierea recurentei, instanţa de fond avea obligaţia conform art. 129 alin. 4 C. proc. civ. 1865 de a pune în discuţia pârtilor inclusiv posibilitatea introducerii altor persoane în proces, ca expresie a exercitării rolului sau activ deoarece calitatea de parat îi putea fi conferita doar de contestator şi nicidecum de instanţa direct prin hotărâre în "exercitarea rolului sau activ”.

Recurenta consideră că prin stabilirea calităţii sale de parată, direct prin hotărâre i se încalcă din nou drepturile procesuale legale garantate de Constituţie, judecătorul depăşindu-şi atribuţiile, neputând să-şi exercite dreptul la apărare conform acestei poziţii/calităţi procesuale.

A susţinut că instanţa de fond a fost sesizata în 29 mai 2013 cu soluţionarea unei contestaţii în baza Legii 85/2006 privind licitaţia din 15.05.2013, ulterior prin note de şedinţa în 11.11.2013 si 21.05 2014 contestatorul şi-a menţinut obiectul contestaţiei însă şi-a schimbat temeiul de drept în art. 399 Cod proc civ. şi că abia la termenul din 25.02.2015 contestatorul prin note de şedinţă (depuse în 23.02.2015) a arătat că formulează contestaţie şi cu privire la licitaţia din 18.05.2012, după aproape 3 ani.

Or, raportat la aceste aspecte, recurenta a subliniat că în  baza art. 21 din Legea 85/2006 alin.2 - debitorul persoana fizica, administratorul special al debitorului  persoana juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice alta persoană interesată pot face contestaţie împotriva masurilor luate de administratorul judiciar care, potrivit arlin.3 trebuie sa fie înregistrata în termen de 3 zile de la depunerea raportului administratorului judiciar la care se referă alin.1

Recurenta a învederat că vânzarea la licitaţie a bunurilor debitoarei este una din masurile luate de lichidator, măsura care a fost cuprinsa în raportul depus la dosarul cauzei pentru termenul din 30 mai 2012, măsura care putea fi contestată în termenul de 3 zile prevăzut de art. 21, apreciind că instanţa în rejudecare în mod greşit a reţinut că în cauză se aplică dispoziţiile art. 399 Cod proc. civilă şi celelalte dispoziţii privind executarea silită din Codul de proc. civilă.

În aprecierea recurentei, competenta de soluţionare a unei contestaţii în baza art. 399 cod proc. Civ. poate aparţine doar judecătoriei iar judecătorul sindic poate judeca acele cereri date în competenta sa de art. 11 din Legea 85/2006. Mai mult a susţinut că şi din perspectiva normelor ce reglementează executarea silită în Codul de procedură civilă, conform dispoziţiilor art.401 alin.2 C: pr.civ. contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de Ia data predării silite a bunului.

Plecând de la aceste premise, recurenta a subliniat că prezenta contestaţie are natura juridica a unei acţiuni în revendicare, dar nu orice terţ poate introduce contestaţie la executare care să tindă la revendicarea bunului, ci doar cel care pretinde un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului urmărit, aceasta fiind şi practica constantă a instanţelor, chiar şi pe vechiul cod, deşi noul Cod de proc. civ. a făcut şi mai clară această situaţie prin dispoziţiile art. 712.

Contrar acestor argumente, recurenta a subliniat că instanţa de rejudecare în mod superficial şi fără o motivare temeinică şi legală a înlăturat dispoziţiile Legii 85/2006 şi s-a declarat competentă să judece o contestaţie în procedura falimentului, dar în temeiul art. 399 Cod proc civ.

În privinţa interesului în promovarea unei acţiuni în instanţa, recurenta a apreciat că acesta nu poate fi doar unul "potenţial" aşa cum se susţine în hotărâre, ci interesul trebuie sa fie real si legitim, învederând că contestatorul S nu si-a exprimat niciodată, nici măcar la nivel declarativ, interesul pentru cumpărarea bunurilor adjudecate la licitaţia din 18.05.2012 şi este greu de crezut că acesta nu a cunoscut despre vânzarea terenurilor având în vedere că au fost numeroase publicaţii în ziare privind vânzarea imobilelor aparţinând SC TT Di Arad SRL.

În ce priveşte motivele invocate de judecător pentru respingerea excepţiei tardivităţii, recurenta a apreciat că acestea nu au nici o legătura cu aceasta, mai mult judecătorul nici nu se pronunţa cu privire la tardivitatea contestaţiei licitaţiei din 18.05.2012 ( fila 44 alin. 2 si 3). Contestarea nu s-a făcut în termenul şi în condiţiile Codului de procedură civilă, respectiv în termenul legal a cărui nerespectare atrage decăderea contestatoarei din dreptul de a mai face contestaţie la executare.

Recurenta a învederat că din 18.05.2012 şi până la data depunerii contestaţiei  29.05.2013 a trecut de mult termenul de 3 zile sau 15 zile pentru contestarea licitaţiei, în condiţiile în care raportul de activitate privind aceasta măsura a fost depus pentru termenul din 30.05.2012 (a se vedea fila 289, 316, 317 dosar) şi nu au existat contestaţii în termenul legal. Pe de altă parte a susţinut că S.P.C. avea cunoştinţă de aceasta licitaţie şi abia după ce i-a fost pus în vedere de judecător a contestat prin note de şedinţa depuse in 23.02.2015 si licitaţia din 18.05.2012, la aproape 3 ani de la vânzare.

În aprecierea recurentei, instanţa de fond a ignorant faptul că scopul prevăzut de Legea 85/2006 este, aşa cum clar se arată în art. 2 al acesteia:"Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă" prin urmare scopul este acoperirea pasivului debitorului.

Pe de altă parte, a susţinut că nu se poate ignora interesul dobânditorilor de buna credinţa care au achitat preţul şi care ar trebui sa declanşeze un nou proces, pentru recuperarea preţului plătit.

A mai învederat că dispoziţiile din Legea 85/2006 privind completarea acesteia cu prevederile Codului de procedură civilă, menţionate la art. 149 la dispoziţii finale, indică un caracter supletiv al acestora, ele nefiind menţionate la capitolul privind lichidarea patrimoniului respectiv art. 116 din Legea 85/2006 dar în cazul prezentei lichidări, pentru ambele licitaţii exista un Regulament de vânzare, regulament aprobat de adunarea generala a creditorilor aşa cum cere art. 116 din Legea 85/2006, prin urmare nu există nici o lipsă care trebuie complinită de codul de procedura civila.

În aprecierea recurentei, prin Legea nr.85/2006, legiuitorul a derogat de la dreptul comun privind executarea silita stabilind că expunerea pe piaţă să fie efectuata într-o formă adecvată, metoda neprevăzuta de codul de procedura civila şi care implicit exclude aplicarea acestora, de asemenea nu a stabilit termene, din contra, a stabilit ca vânzarea se face "de îndată".

Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat recurs şi intervenienta SCP I IPURL Arad solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi respingerea contestaţiei formulate de către S.P.C..

În motivare pe cale de excepţie s-a invocat incompatibilitatea judecătorului  sindic IF,  conform procedurilor legale, în speţa art.12 alin.2 din Legea 85/2006 de a rejudeca prezenta cauză, apreciind că ne aflăm în situaţia unei hotărâri anulate în recurs şi supusă rejudecării, caz în care conform articolului menţionat mai sus judecătorul este incompatibil să judece iarăşi.

Recurenta a mai invocat lipsa calităţii procesuale a lui S.P.C. de a formula contestaţie în prezenta cauză deoarece nu există nici o legătura între parte şi subiectul raportului juridic litigios. A subliniat că acesta nu are si nu a manifestat anterior licitaţiilor niciun interes legal, aşa cum este acesta definit, respectiv un interes legitim şi determinat. Fostul lichidator SCP I IPURL, aşa cum rezulta şi din raportul de activitate, depus la dosar şi aprobat de judecătorul sindic, a respectat prevederile legale de licitaţie, afişând la sediul lichidatorului publicaţia de vânzare a bunurilor.

S-a mai invocat şi tardivitatea depunerii contestaţiei raportat la prevederile art.21 alin.3 din Legea 85/2006. În această privinţă a susţinut că licitaţiile au avut loc în 15.05.2013 respectiv în 18.05.2012 iar în conformitate cu prevederile legale raportul administratorului/lichidatorului judiciar putea fi contestat în termen de 3 zile de la data depunerii sale la dosarul cauzei. Or, aşa cum se poate constata, recurenta a subliniat că cele două rapoarte au fost depuse la data de 15.05.2013 respectiv 30.05.2012.

În aprecierea recurentei instanţa de fond, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii a schimbat in mod vădit înţelesul sau natura unor termeni. Astfel, analizând dispoziţiile legale aplicabile în speţă, recurenta a apreciat că acestea sunt cele prevăzute de Legea nr.85/2006, caz în care competenta de judecare a contestaţiei formulate de SPC revine Tribunalului Arad. Cu toate acestea, a învederat că argumentaţia acestei instanţe a condus la concluzia că ar fi incidente prevederile art.399 C.Proc.Civ. care prevăd competenţa de soluţionare a judecătoriei şi care ar fi impus şi obligativitatea timbrării contestaţiei la valoare.

Pe de altă parte, a susţinut că sentinţa Tribunalului Arad nu este motivată, deoarece judecătorul sindic nu se refera la motivele de fapt şi drept ce au stat la baza admiterii cererii şi respingerii excepţiilor invocate.

Recurenta invocă pe cale de excepţie lipsa de interes a contestatorului SPC care nu a adus niciun fel de dovezi pentru cele susţinute în contestaţia formulata, neînregistrând la lichidatorul judiciar nicio ofertă de cumpărare, necontactând măcar telefonic lichidatorul judiciar deşi, aşa cum rezultă din susţinerile acestuia, avea cunoştinţă de faptul că societatea este în faliment şi bunurile debitoarei se vând.

Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că Tribunalului Arad nu a ţinut cont de decizia Curţii de Apel Timişoara, nestabilind cadrul procesual şi nesolicitând părţilor documente suplimentare în vederea soluţionării cauzei, nesolicitând prezentarea contractelor de vânzare cumpărare în formă autentică, la pronunţarea sentinţei atacate, ignorând existenta contractelor autentice, aplicându-se o stare de incertitudine şi falsă nelegalitate asupra întregii proceduri de vânzare.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de recurs, Curtea observă că soluţia primei instanţe este pronunţată în condiţii de vădită şi flagrantă nelegalitate, impunându-se casarea acesteia şi rejudecarea întregii pricinii de către instanţa de recurs în condiţiile art.312 alin.1, 3 şi 4 C. pr.civ. rap. la art.304 pct.1 C. pr.civ.

Toate cele trei recursuri declarate subliniază în mod just şi corect problema incompatibilităţii judecătorului sindic de a proceda la rejudecarea fondului, după ce o primă sentinţă pronunţată pe fond a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Conform art.24 C. pr.civ. judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.

Scopul urmărit de legiuitor prin această interdicţie legiferată sub forma unei incompatibilităţi procedurale este acela de a asigura imparţialitatea obiectivă a instanţei de judecată în faţa părţilor litigante şi de a împiedica ca unul şi acelaşi judecător să fie nevoit să rezolve din nou aspectele de fapt şi de drept asupra cărora  a statuat deja, astfel încât să fie chemat în realitate să îşi confirme sau să îşi infirme propriile aprecieri deja exprimate în prima hotărâre pronunţată.

Desigur că în materie de insolvenţă, acest principiu a fost puţin nuanţat prin prevederile art.12 din Legea nr.85/2006, care arată expres că un judecător sindic nu devine automat incompatibil a soluţiona cererile ulterioare aferente procedurii, ca urmare a casării unei sentinţe pronunţate la instanţa de control judiciar. Dar chiar şi prevederile speciale din Legea nr.85/2006 păstrează principiul înscris în art.24 C. pr.civ. statuând că regula înscrisă în art.12 nu se aplică în cazurile în care se dispune casarea hotărârii de către instanţa de recurs, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, situaţie în care judecătorul sindic care a dezlegat pe fond pricina este incompatibil să mai statueze încă o dată asupra aceloraşi chestiuni de fapt şi de drept. 

Or, prin decizia civilă nr.571/R/23 octombrie 2014 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul, a casat sentinţa civilă nr.228/21 mai 2014 a Tribunalului Arad (prin care s-a dat o rezolvare fondului cauzei) şi a trimis cauza spre rejudecarea aceloraşi capete de cerere către prima instanţă, dar cu indicaţia de a fi stabilit corespunzător cadrul procesual, sub aspectul părţilor care trebuie citate la proces.

Atâta vreme însă cât judecătorul sindic iniţial învestit a dat o dezlegare pe fond capetelor de cerere ce i-au fost deferite spre soluţionare cu ocazia primului ciclu procesual, chiar în absenţa unui cadru procesual stabilit corespunzător, este la adăpost de orice îndoială, pentru orice jurist de bună credinţă care se străduieşte să interpreteze corect sensul dispoziţiilor art.24 C. pr.civ., că judecătorul sindic care a pronunţat prima hotărâre ce a fost casată este incompatibil să participe la soluţionarea aceleiaşi cereri în rejudecare, chiar dacă aceste cereri s-ar soluţiona inclusiv prin participarea unor persoane care nu au luat parte la prima judecare a pricinii. 

Or, prin soluţia adoptată în încheierea din 24 noiembrie 2014 (f.4 dosar rejudecare tribunal), prin care s-a dispus respingerea declaraţiei de abţinere a judecătorului sindic reînvestit în urma casării cu trimitere spre rejudecare, instanţa de fond nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, deoarece prevederile art.24 C. pr.civ. interzic expres şi imperativ ca judecătorul care a pronunţat deja o hotărâre într-o pricină, să mai participe la soluţionarea aceleaşi pricini în caz de rejudecare după casare.

Fiind prezent motivul de recurs prev. de art.304 pct.1 C. pr.civ., Curtea va face aplicarea art.312 alin.1, 3 şi 4 C. pr.civ. şi va dispune casarea hotărârii atacate cu consecinţa rejudecării fondului de către instanţa de recurs, întrucât, potrivit art.312 alin.6 C. pr.civ. casarea cu trimitere spre rejudecare se putea dispune o singură dată şi s-a dispus prin decizia civilă nr.571/R/23 octombrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara.

Abordând rejudecarea pricinii, instanţa de recurs constată că, în afara aspectelor de fond supuse analizei de către contestatorul SPC, în cauză s-au invocat mai multe excepţii procedurale ori de fond, care se impun a fi analizate cu întâietate în raport de exigenţele art.137 C. pr.civ. Pe de altă parte, din perspectiva ordinii de soluţionare a excepţiilor, se impune cu prioritate analizarea excepţiilor de procedură care ţin de legala sesizare a instanţei şi abia ulterior, dacă se mai impune, analizarea celorlalte excepţii ce ţin de exerciţiul acţiunii civile, cum sunt lipsa interesului, a calităţii procesuale etc.

Plecând de la aceste premise, Curtea apreciază că excepţia de tardivitate a contestaţiei promovată de contestatorul S.P., excepţie invocată de toţi cei trei recurenţi, în faţa primei instanţe primează în a fi analizată, este fondată şi face inutilă examinarea celorlalte excepţii invocate în cauză.

Argumentele reţinute de către prima instanţă, pleacă de o concluzie absolut eronată şi care nu rezultă din nicio dispoziţie legală, conform căreia vânzarea la licitaţie realizată de către lichidatorul judiciar ar trebui să respecte prevederile Codului de procedură civilă referitoare la vânzarea la licitaţie organizată prin mijlocirea executorului judecătoresc. Aceste argumente sunt însă irelevante deoarece hotărârea instanţei de fond urmează a fi casată în întregime, inclusiv sub aspectul rezolvării excepţiilor invocate în apărare.

Curtea constată că vânzarea imobilelor s-a realizat în cadrul procedurii insolvenţei, de către lichidatorul judiciar, în temeiul unui regulament aprobat de adunarea generală a creditorilor, situaţie în care aspectele litigioase rezultate din vânzarea celor două imobile la licitaţiile publice din data de 18 mai 2012 şi mai apoi la data de 15 mai 2013, puteau fi deferite judecătorului sindic, în acord cu regulile şi termenele de procedură reglementate de Legea nr.85/2006.

Potrivit dispoziţiilor art.149 din Legea nr.85/2006, dispoziţiile acestei legi se completează cu normele Codului de procedură civilă, dar numai în acele situaţii în care legea specială nu cuprinde dispoziţii derogatorii iar aplicarea prevederilor dreptului comun nu este incompatibilă cu specificul procedurii insolvenţei, câtă vreme ambele acte normative reglementează în fapt un ansamblu de norme de procedură. 

Sub nicio formă însă, cele două acte normative nu pot fi compilate şi asamblate, în maniera originală în care a reuşit instanţa de fond, care a apreciat că se poate considera învestită cu o contestaţie la executarea silită, deşi aceasta este de competenţa judecătoriei ca instanţă de executare, iar o executare silită realizată de un executor judecătoresc nu a avut niciodată loc, iar din perspectiva dispoziţiilor Codului de procedură civilă nici nu putea fi formulată decât de debitor, creditor sau cel ce se pretindea titularul unui drept de proprietate al bunurilor vândute.

Este adevărat că lichidarea activului patrimonial ce se realizează în cadrul procedurii falimentului are foarte multe aspecte asemănătoare vânzării la licitaţie publică ce se realizează prin mijlocirea executorului judecătoresc, dar între cele două instituţii juridice nu se poate pune semnul echivalenţei, astfel încât să se ajungă la aplicarea haotică a normelor de procedură din două acte normative distincte ce reglementează proceduri distincte.

Prin urmare, executarea silită de drept comun se subordonează dispoziţiilor imperative sau dispozitive cuprinse în Codul de procedură civilă, în timp ce vânzarea activelor unei societăţi falite, se subordonează rigorilor Legii nr.85/2006 şi voinţei creditorilor ale căror interese sunt urmărite de legiuitor a fi satisfăcute în primul rând.

Or, atâta vreme cât legea conferă lichidatorului judiciar atribuţia de a proceda la vânzarea activelor, fie prin negociere, fie prin licitaţie publică, obligându-l totodată să întocmească un raport lunar privind activităţile întreprinse şi măsurile dispuse, şi mai reglementează în cuprinsul art.21 alin.2 şi 3 dreptul debitorului, al administratorului special, al creditorilor sau a oricărei persoane interesate de a contesta măsurile luate de lichidatorul judiciar, în termen de 3 zile de la depunerea raportului la dosar, înseamnă că legea specială prevede suficiente norme de procedură care să servească intereselor participanţilor, norme care trebuie respectate, având vădită prioritate în aplicare faţă de normele de drept comun ale Codului de procedură civilă care ar deveni incidente numai dacă legea specială nu ar prevedea nimic. 

Din această perspectivă, Curtea constată că, în măsura în care ar fi considerat că justifică o legitimitate procesuală activă de a contesta vânzările la licitaţie realizate de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei, contestatorul SP Călin, era dator să se spună, la fel ca şi ceilalţi participanţi la procedură, rigorilor Legii nr.85/2006 şi să depună o contestaţie în termen de 3 zile de la depunerea raportului lunar de activitate al lichidatorului judiciar în cuprinsul căruia s-a menţionat realizarea vânzării şi condiţiile în care aceasta s-a încheiat.

Or, aşa cum rezultă din studiul documentelor existente la dosarul de fond, cele două rapoarte care au constatat cele două vânzări, au fost depuse la dosarul cauzei la datele de 30.05.2012 şi respectiv 15.05.2013. Termenele de contestare de către orice persoană interesată a acestor rapoarte lunare de activitate au fost de 3 zile şi au curs, conform art.21 alin.3 din Legea nr.85/2006, de la data depunerii rapoartelor, împlinindu-se în 4 iunie 2012 (o zi de luni), respectiv în 20 mai 2013 (tot o zi de luni). De altfel, se impune a se menţiona că instanţa de contencios constituţional a statuat, în mai multe decizii conformitatea acestor prevederi legale, a acestui termen de scurtă durată şi a momentului în care începe să curgă cu rigorile Constituţiei.

În considerarea acestor aceste date de depunere a rapoartelor lunare ale lichidatorului judiciar, contestaţia formulată de către reclamantul SPC abia la data de 29 mai 2013, prin care a solicitat generic anularea tuturor actelor de procedură prin care s-au înstrăinat bunurile din averea debitoarei, apare a fi tardiv formulată, în încălcarea termenul de 3 zile prevăzut de lege, excepţia de tardivitate invocată în apărare fiind pe deplin întemeiată.

În raport de aceste considerente, apreciind că examinarea celorlalte excepţii de procedură nu se mai justifică a fi realizată, chiar dacă o parte dintre ele apar a fi fondate, analiza lor fiind inutilă prin valorificarea excepţiei de procedură a tardivităţii contestaţiei, Curtea va face aplicarea art.312 alin.4 C.  pr.civ. şi în rejudecarea pricinii a respins ca tardivă contestaţia formulată de reclamantul SPC şi a pronunţat soluţia mai sus arătată.

Domenii speta

Spete similare