Divorţ. Necompetenţa instanţelor române în soluţionarea cererii de divorţ

Prin sentinţa civilă nr. 12458 din 31.10.2014 Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea prezentei cauze şi a respins pentru acest motiv cererea de divorţ promovată de către reclamanta  B.A.I. în contradictoriu cu pârâtul S.T.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că Legea nr. 105/1992 invocată de către reclamantă a fost abrogată prin prevederile art. 83 din Legea nr. 76 din 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă. De la data aderării României la Uniunea Europeană, în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, se aplică Regulamentul (CE) nr. 2201 din 2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti care a stabilit criteriile generale exclusive de determinare a competenţei jurisdicţionale de drept internaţional privat al instanţelor române în relaţia cu instanţele statelor membre ale Uniunii Europene.

Astfel, pentru a se reţine competenţa instanţelor române în soluţionarea prezentei cereri de desfacere a căsătoriei este necesară incidenţa unuia dintre criteriile enumerate exhaustiv de art. 3 din Capitolul II din Regulamentul nr. 2201/2003.

Regulamentul menţionat beneficiază de aplicare directă, iar art. 3 reprezintă o normă de drept internaţional privat care soluţionează conflictele de competenţă teritorială jurisdicţională de drept internaţional privat determinând competenţa instanţelor unei ţări în raport cu instanţele altei ţări.

Numai în situaţia în care nicio instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă conform criteriilor alternative prevăzute de art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003, competenţa este stabilită în România de prevederile art. 1080 Cod procedură civilă.

Analizând criteriile din textul legal menţionat (art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003), instanţa română va fi competentă să soluţioneze cererea de desfacere a căsătoriei dacă: 1 reşedinţa obişnuită a soţilor este în România sau 2. ultima reşedinţă obişnuită a soţilor a fost în România, iar unul dintre ei încă locuieşte în România sau 3. reşedinţa obişnuită a pârâtului este în România sau 4. în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi este în România sau 5. reşedinţa obişnuită a reclamantului este în România în cazul în care acesta a locuit în România cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau 6. reşedinţa obişnuită a reclamantului este în România în cazul în care acesta a locuit în România cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este cetăţean român sau 7. dacă ambii soţi sunt cetăţeni români.

În prezenta cauză, instanţa reţine că numai reclamanta are cetăţenie română, pârâtul fiind cetăţean francez. De asemenea, ambele părţi au locuinţa statornică în Franţa.

În aceste condiţii, instanţa constată că nu se poate reţine incidenţa niciunuia dintre criteriile impuse de art. 3 alin.1 lit. a şi b din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Aşadar, constatând că, faţă de criteriile prevăzute de art. 3 din Capitolul II din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, nu se poate reţine competenţa instanţei române în soluţionarea prezentei cereri de desfacere a căsătoriei, instanţa a apreciat ca întemeiată excepţia necompetenţei instanţelor române şi a respins cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Domenii speta

Spete similare