Clauze abuzive

Cod operator 2445

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA TÂRGU JIU

JUDEŢUL GORJ

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢĂ CIVILĂ nr. 2304

Şedinţa publică din 03.04.2015

Completul compus din:

PREŞEDINTE : xx

GREFIER :  xx

Pe rol fiind pronunţarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în şedinţa publică din data de 20.03.2015 formulată de reclamanţii MCMşi MC în contradictoriu cu pârâtele BCR  şi BCR  Sucursala Judeţeană Gorj.

 La apelul nominal, făcut în şedinţa publică,  au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită din ziua dezbaterilor.

Dezbaterile şi concluziile părţilor în cauza de faţă au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 20.03.2015, care face parte integrantă din prezenta sentință, când instanţa a amânat pronunţarea cauzei la data de 27.03.2015, după care pronunţarea a fost amânată la data de 03.04.2015.

În urma deliberării, s-a pronunţat următoarea soluţie:

INSTANŢA

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr.  reclamanţii MCM şi  MC au solicitat în contradictoriu cu pârâtele BCR  şi BCR  Sucursala Judeţeană Gorj, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea  absolută a clauzelor înscrise la pct. 9 lit. b, c şi f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 5059 /09.10.2007 privind comisionul de acordare credit, comisionul de urmărire riscuri şi comisionul de administrare, respectiv pct. 3.1, 3.8 şi 3.9 din condiţiile generale de creditare (anexă la contract), ca fiind abuzive; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, comision urmărire riscuri şi comisionul de administrare în perioada 09.10.2007 - data rămânerii definitive a sentinţei ce se va pronunţa în prezentul dosar; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului datorat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, la data de 09.10.2007, au încheiat cu pârâtele contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 5059,  pentru suma de 33.600 lei,  pe o perioadă de 120 luni (10 ani), în contract, la pct. 9 lit. b, c şi f fiind stipulate clauzele potrivit căreia banca percepe un comision de acordare credit de 0,95% flat; comision de administrare de 16,80 lei lunar (reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat) şi un comision de urmărire riscuri de 77,28 lei lunar (reprezentând un procent de 0,23 % din valoarea creditului contractat).

Reclamanţii mai arată că dispoziţiile punctului 3.1 din condiţiile generale de creditare (anexă la contract) prevăd că acest comision de acordare credit se plăteşte la prima tragere şi se calculează la valoarea creditului prevăzută în contract, iar potrivit punctului 3.8, comisionul de urmărire riscuri se calculează flat, plin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat la pct. 1 din contract, procent care rămâne fix pe toata perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, o data cu rata de credit şi dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracţiunile din luna.

Reclamanţii invocă şi dispoziţiile pct. 3.9 potrivit cu care comisionul de administrare este în sumă fixă lunară şi se calculează plin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat la pct. 1 din contract, procent care rămâne fix pe toata perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, o data cu rata de credit şi dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracţiunile din lună.

Reclamanţii au învederat că perceperea comisionului de acordare credit este  nejustificată în comparaţie cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit şi Banca nu explică clar pentru ce a perceput acest comision, în condiţiile în care acesta creşte cu suma împrumutată, neexistând diferenţe între procentul perceput pentru un credit ipotecar, unde teoretic întocmirea dosarului necesită mai multe resurse şi cel perceput pentru un credit de consum sau nu sunt expuse criteriile pentru modul de calcul al acestui comision care, raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit creează disproporţii vădite între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Dispoziţia cuprinsă la pct. pct. 9 lit. b, c şi f din contract este, în opinia reclamanţilor, una abuzivă întrucât nu a fost negociată de părţi şi nici nu s-a explicat motivul pentru care să fie plătite aceste comisioane şi ceea ce acoperă banca din încasarea acestor comisioane, fiind incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000

Reclamanţii consideră că aceste comisioane (administrare şi urmărire riscuri) nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienţilor, aduce atingere şi mediului concurenţial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision, această disimulare a dobânzii echivalează cu un doi, comisioanele fiind percepute la valoarea iniţială a creditului şi nu la soldul acestuia.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat prezenta cererea  pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 9/2000, Directiva nr. 93/13/CEE.

În dovedirea cererii, reclamanţii au depus, în copie, contract de  credit bancar pentru persoane fizice nr.5059/09.10.2007 şi condiţii generale  de  creditare.

Pârâtele au formulat întâmpinare prin care au invocat  excepţia nulităţii  acţiunii,  excepția lipsei calităţii  procesuale  şi capacităţii procesuale a BCR excepţia lipsei de obiect  a acţiunii,  excepţia prescripţiei dreptului  material la acţiune, iar pe fond au solicitat respingerea  cererii de  chemare  în judecată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată

În fapt, pârâta arată că,  la  data  de 09.10.2007, a fost încheiat între părţi contractul de credit bancar nr. 5059 având ca obiect împrumutul acordat reclamanţilor în valoare totală de 33.600 lei, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoi personale, fără garanţii, creditul fiind acordat pentru refinanţarea unui alt credit acordat reclamanţilor, ulterior, la data de 29.09.2010, ca urmare a unei cereri de renegociere a contractului formulată de reclamant, între părţi s-a încheiat un act adiţional prin care a fost rescadenţat creditul, reclamanţii reconfirmându-şi acordul cu privire la comisioane, însă reclamanţii, în mod constant, nu şi-au respectat obligaţia de a achita la scadenţă ratele aferente creditului contractat, astfel că banca, după mai multe notificări transmise, a declarat scadent anticipat creditul, contractul de credit încetând prin denunţarea unilaterală de către bancă.

După declararea scadenţei anticipate, pârâta arată că a fost încheiat contractul de cesiune din data de 24.07.2012 prin care creanţa ce a rezultat din contract a fost cesionată către cesionarul xxxS.a.R.L. (poziţia 1290 din anexa acestui contract de cesiune), operaţiunea fiind notificată reclamanţilor la data de 31.07.2012.

Pârâta învederează că, potrivit art. I pct. 39 din Legea nr. 288/2010 care a aprobat cu modificări OUG 50/2010, aceasta din urmă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia, astfel încât contractul de credit nu este supus niciunei eventuale reguli care să impună limitarea comisioanelor percepute nici sub aspectul existenţei acestora nici sub aspectul cuantumului acestora, iar Legea 190/1999 dispune în mod expres în art. 1 că reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, astfel încât dispoziţiile legale indicate nu sunt aplicabile contractului de faţă, neexistând nicio dispoziţie legală aplicabilă contractului care să interzică perceperea comisioanelor contestate.

Pârâtele au motivat excepţiile invocate astfel:

1. Excepţia nulităţii acţiunii pentru neprecizarea elementelor obligatorii pentru cererea de chemare în judecată, prevăzute la art. 194 C.p.civilă care impune reclamanţilor să indice în mod clar care este obiectul cererii, precum şi valoarea acestuia, cu redarea modului de calcul aplicat, precum şi motivele de fapt şi temeiul de drept pe care îşi întemeiază fiecare capăt de cerere, ori, lipsa identificării în concret a valorii obiectului cererii de chemare în judecată şi modalităţii de calculare a acesteia determină anularea cererii de chemare în judecată în condiţiile art. 175 NCPC, vătămarea cauzată constând în imposibilitatea exercitării efective a dreptului la apărare.

2.  Excepţia lipsei capacităţii procesuale şi a calităţii procesuale pasive a pârâtei BCR SA - raporta la dispoziţiile art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 şi dispoziţiile art. 7 alin. 1 ind. 1din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 şiart. 40 C. proc. civilă coroborat cu art. 56-57, art. 32 şi 36 C. proc. civilă.

3.Excepţia lipsei de obiect a acţiunii, având în vedere încetarea contractului ca urmare a declarării scadenţei anticipate a creditului, consecinţă a neexecutării culpabile de către reclamanţi a obligaţiilor asumate.

4.Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 deoarece nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, interesul protejat fiind cel al fiecărui consumator în parte, caracterul abuziv urmând a se aprecia în persoana fiecăruia, neputându-se vorbi de afectarea unui interes general, obştesc în condiţiile în care eventuala existenţă a unei clauze abuzive în contractul încheiat cu un anumit consumator nu ar fi de natură să afecteze decât patrimoniul acestuia/dreptul/interesul acestuia şi nu şi al altor persoane. Aşa cum calitatea de consumator se stabileşte pentru fiecare individ în parte, la fel şi aprecierea caracterului abuziv al unor clauze nu se poate face decât pentru fiecare contract în parte, în funcţie de îndeplinirea celor trei condiţii prevăzute de legea 193/2000.

5.  Excepţia inadmisibilitătii cererii de modificare a obiectului material al raportului juridic întrucât, în temeiul dispoziţiilor Legii 193/2000, instanţa nu poate interveni asupra preţului contractului. Preţul contractului este principalul element pe care un consumator îl ia în calcul atunci când încheie un contract. A se înlătura din cuprinsul contractului clauze contractuale cum sunt cele invocate de reclamanţi şi care se referă la preţul contractului ar echivala cu o eliminare a unei părţi însăşi a preţului contractual, agreat de părţi la încheierea contractului, cu lipsirea deci a contractului de unul din elementele esenţiale, preţul acestuia (obiect principal al contractului).

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că, aceste clauze contestate sunt exprimate într-un limbaj clar, uşor inteligibil, neputând da naştere la interpretări, comisioanele percepute fiind exprimate prin cifre şi procente deopotrivă, iar modalităţile şi condiţiile în care acestea sunt percepute sunt menţionate în cuprinsul contractului de credit chiar pe prima pagină, imediat după clauzele referitoare la dobânzi, cuantumul acestora fiind de asemenea înscris şi în cuprinsul graficului de rambursare, menţionându-se totodată că de la momentul încheierii contractului şi până la momentul promovării acţiunii ce face obiectul prezentei cauze, reclamanţii nu au transmis băncii existenţa vreunei nemulţumiri privitoare la contract, nici la momentul încheierii contractului şi nici ulterior, nici măcar la momentul încetării contractului, fapt ce dovedeşte încă odată că scopul acestoraeste doar acela de a încerca să obţină prin intermediul instanţei o diminuare a preţului agreat la momentul încheierii contractului.

Arată pârâta că şi-a respectat obligaţia de informare a clientului, aşadar nu numai înainte de încheierea contractului de credit, ci chiar înainte de formularea cererii de credit de către reclamanţi, aceştia informaţi cu privire la oferta băncii privind contractele de credit, având astfel inclusiv prilejul de a solicita orice fel de clarificări în măsura în care ar fi avut nelămuriri legate de conţinutul clauzelor contractuale şi, mai mult, a pus la dispoziţia reclamantului sub semnătură de primire, încă de la momentul formulării cererii de credit, o simulare a unui grafic de rambursare, în care era menţionat inclusiv cuantumul lunar al comisionului de urmărire riscuri şi al celui de administrare, cât şi cuantumul lunar total al celor două comisioane contestate prin prezenta cerere, astfel încât acesta să aibă o reprezentare cât mai concretă a obligaţiilor sale, fapt ce duce la concluzia că reclamanţii au cunoscut şi înţeles preţul creditului încă anterior redactării contractului, dovadă stând faptul că acesta ulterior a şi decis să încheie contractul de credit în condiţiile prezentate anterior încheierii contractului.

Faptul că banca şi-a îndeplinit obligaţia de transparenţă şi că reclamanţii au citit, înţeles şi au fost încă de la început de acord cu toate clauzele contractuale referitoare la comisioane, inclusiv cele privind comisionul de acordare, comisionul de urmărire riscuri şi comisionul de administrare, este dovedit şi de menţiunea din contractul de credit, potrivit căreia reclamantul a declarat „am citit, înţeles şi mi-au fost explicate clauzele acestuia fa.n. contractului), pe care mi le însuşesc în întregime" şi, în plus, împrumutatul a avut la dispoziţie un termen de 7 zile în care să efectueze tragerea creditului, deci după ce acesta s-a aflat în posesia contractului semnat, astfel încât în situaţia în care ar fi apreciat că nu corespunde nevoilor sale sau că nu este de acord cu vreuna dintre clauzele contractuale, împrumutatul avea posibilitatea să nu efectueze tragerea creditului şi astfel contractul să fie desfiinţat, fără vreo obligaţie ulterioară în sarcina sa.

De asemenea, pârâta consideră că nu se poate reţine în niciun sens culpa sa din punctul de vedere al clarităţii clauzelor contractuale, având în vedere că nu sunt incidente în cauză aspectele relevate de doctrină în ceea ce priveşte încălcarea obligaţiei transparenţei, dintre care amintim: redactarea clauzelor contractuale cu caractere microscopice, imposibil de descifrat cu ochiul liber sau imprimarea caracterelor de pe contract cu o cerneală foarte deschisă, care practic să se contopească cu suportul contractului etc.

Interpretarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este, în opinia pârâtei, aceea că, în orice situaţie, analizând clauzele contractuale referitoare la preţ, instanţa ar putea interveni cel mult în vederea asigurării unei exprimări clare şi inteligibile a acestor clauze, dacă această cerinţă nu este respectată de clauzele cercetate, iar nu în vederea asigurării unei aşa-zise re¬echilibrări a preţului raportat la serviciile primite şi, ca atare, o instanţă nu poate, sub pretextul analizei caracterului abuziv al contractului să verifice oportunitatea perceperii costului contractului sub forma divizării lui în dobândă şi comisioane, nici nu poate să analizeze, sub acelaşi pretext, adecvarea nivelului comisioanelor faţă de contravaloarea efectivă a serviciilor prestate.

A mai menţionat pârâta că imposibilitatea analizării clauzelor referitoare la preţul contractului din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 a fost reţinută şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o speţă similară: „Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit a băncii formează preţul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil - aşa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispoziţiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin.6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.".

Că, în acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat şi prin Decizia 1245 din data de 23.03.2011: „...se impune a fi amintite prevederile Directivei nr. 93/13 CE (art. 3 si art. 4) şi ale Directivei 2008/48/CE (art. 19) care statuează valabilitatea clauzelor de modificare a dobânzilor în condiţiile în care textul contractului de credit este clar, iar informarea consumatorului este efectivă, situaţii explicite în contractul supus analizei.", aşadar, în măsura în care clauzele din contracte, fie ele chiar şi pre-formulate, sunt clar exprimate, consimţământul rămâne criteriul contractului. Legea nr. 193/2000 are ca scop protecţia juridică a consumatorilor, iar nu protecţia economică/socială a consumatorilor, iar instanţa nu trebuie să permită consumatorilor să deturneze această protecţie spre cea economică/ socială.

Că, aşa cum reiese din contractul de credit apartenenţa celor trei comisioane contestate la DAE (costul total al creditului) a fost stipulată în mod expres, fiind astfel în afara oricărui dubiu că aceste clauze contestate se referă la preţul contractului de credit, preţ cunoscut şi agreat încă de la început de către reclamant şi, în consecinţă, clauzele referitoare la comisioane, ca parte a preţului contractului, nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive. Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte, controlul preţului este o chestiune ce ţine de dreptul concurenţei şi de aceea nu ar trebui să-şi găsească locul într-o reglementare privind protecţia consumatorului, iar pe de altă parte, preţul este elementul cel mai bine înţeles de către consumator, fiind imposibil ca acesta să nu fi fost avut în vedere la încheierea contractului.

Consideră pârâta că în prezenta cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile impuse de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea clauzelor contestate ca fiind abuzive.

Că, din exemplele de contracte încheiate cu alte persoane fizice, depuse la dosar odată cu prezenta întâmpinare, reiese faptul că banca a oferit şi posibilitatea optării pentru contracte de credit cu o altă structură şi valoare a comisioanelor, însă banca nu se putea substitui voinţei reclamantului şi nu putea iniţia negocieri în vederea obţinerii de către acesta a unor condiţii de creditare mai bune, menţionând că întotdeauna părţile la un contract vor avea interese economice contrare, depinzând de voinţa fiecăreia dintre părţi să îşi apere cât mai bine aceste interese şi să negocieze un preţ în favoarea sa, or, împrumutatul a avut întotdeauna posibilitatea de a negocia preţul contractului, însă, fără a fi supus vreunei presiuni din partea băncii, reclamantul a optat pentru semnarea contractului de credit, declarând că a înţeles clauzele contractuale şi că şi le însuşeşte în întregime, atitudine ce nu poate fi altceva decât dovada clară a faptului că împrumutatul a considerat drept corect şi rezonabil nivelul costurilor stipulate, în caz contrar, el ar fi putut refuza oferta făcută sau ar fi putut lansa o contraofertă/cerere de acordare a unui nivel negociat al costurilor.

Pârâta a mai menţionat că, chiar dacă s-ar presupune prin absurd că acele clauze referitoare la preţ invocate de reclamant nu au fost negociate, totuşi, nici Directiva CEE 93/13 şi nici legea internă nu înlătură obligaţia consumatorului de a da dovadă de o minimă diligentă în momentul semnării contractului, întrucât protecţia oferită nu poate fi absolută, iar convenirea preţului presupune şi o apreciere subiectivă, în funcţie de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

A mai invocat pârâta dispoziţiile Legii nr.193/2000, potrivit cărora un consumator are dreptul la negocierea clauzelor contractului încheiat cu un comerciant, dar comerciantului nu îi revine obligaţia de a avea el iniţiativa negocierii. Comerciantul îşi manifestă disponibilitatea de încheiere a contractului în anumite condiţii prezentate consumatorului, urmând ca acesta din urmă, în măsura în care nu este mulţumit de condiţiile propuse, să încerce negocierea clauzelor contractului ce urmează a fi încheiat. Practic, prin obligaţia comerciantului de a dovedi împrejurarea că acel contract a fost supus negocierii cu consumatorul trebuie să se înţeleagă ca va reveni comerciantului sarcina de a proba faptul că a creat condiţiile pentru consumator ca acesta să ia cunoştinţă de conţinutul contractului pe care ar urma să-1 încheie, să-i înţeleagă consecinţele şi să-i asigure consumatorului posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract.

Cu privire la condiţia bunei credinţe, având în vedere şi interpretarea corectă a celui de-al 16-lea considerent al Directivei 93/13/CEE, pârâta solicită să se reţină că, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii: (i) creditul a fost acordat doar la cererea expresă a reclamantului, (ii) prin punerea la dispoziţie a draftului de contract, consumatorul a putut parcurge conţinutul contractului pentru fiecare componentă de cost, (iii) reclamantul nu au fost convins să încheie contractul de credit pe baza unei erori sau ca urmare a întreprinderii de către bancă a oricăror manopere dolozive cu privire la oferta comercială a băncii, (iv) banca a luat în considerare interesele legitime ale împrumutatului raportând cuantumul sumei împrumutate la posibilităţile de rambursare ale acestuia, precum şi cuantumul ratelor lunare şi, având în vedere atât faptul că buna-credinţă se prezumă şi o dovadă contrară nu a fost făcută în cauza de faţă, cât şi faptul că banca şi-a îndeplinit obligaţiile legale de informare a debitorului, a prezentat acestuia oferta sa de creditare inclusiv contractele de credit propuse chiar înainte de încheierea contractului de credit, i-a permis acestuia observarea tuturor condiţiilor contractuale, neputându-se în vreun mod imputa băncii o eventuală lipsă de diligentă a reclamantului, se impune ca cererea de chemare în judecată să fie respinsă.

Referitor la condiţia existenţei unui dezechilibru, pârâta arată că trebuie avut în vedere că, aşa cum a reţinut şi CJUE în cauza C226/12 Constructora Principado SA vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, existenţa unui dezechilibru semnificativ „nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, si costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte şi, în lipsa indicării de către reclamant a unei surse reale a dezechilibrului contractual, pârâta se rezumă la a indica faptul că acele comisioane contestate au fost stipulate în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului, aşa cum de altfel este şi firesc din perspectiva regulilor de aplicare a legii civile în timp, rezervându-şi dreptul de a completa prezentele apărări în funcţie de eventualele precizări ulterioare ale reclamantului.

Că, aceste comisioane nu reprezintă dobânzi mascate şi nu afectează concurenţa dintre bănci, cât timp adevăratul reper / punct de referinţă îl reprezintă valoarea DAE, or, aşa cum a arătat, comisioanele contestate de către reclamant sunt incluse în DAE ,potrivit art. 6 din contractul de credit, comisioanele fiind recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al preţului contractului, atât de legislaţia internă, cât şi de cea europeană, şi cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

În ceea ce priveşte cuantumul comisioanelor, pârâta arată că şi acesta se stabileşte pe baza convenţiei părţilor, în funcţie de aprecierea subiectivă a acestora, iar prin semnarea contractului de credit reclamantul şi-a asumat obligaţia de a suporta comisioanele, în cuantumul prevăzut în contract, neexistând nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea acestor comisioane sau care să permită instanţei să modifice cuantumul lor.

Că, potrivit contractului, comisionul de acordare credit s-a perceput o singură dată, la acordarea creditului contractului de credit, într-un anumit cuantum clar determinat în contract, comision exprimat clar şi se percepe pentru toate operaţiunile de bancă care ţin de momentul iniţial al acordării creditului, cum ar fi deschiderea contului de credit, punerea la dispoziţia clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziţia clientului a graficului de rambursare, ca şi efectuarea transferului inter/intra bancar, în cazul creditelor refinanţate sau a creditelor cu destinaţie și, pe cale de consecinţă, acest comision, care nu este interzis de legislaţia aplicabilă contractului, care îşi găseşte corespondentul într-o prestaţie a băncii, este unul justificat, acceptat de consumator şi care oricum nu ar mai putea fi contestat în prezent, la peste 7 ani de la data perceperii sale.

Referitor la clauza cu privire la comisionul de urmărire riscuri, pârâta arată că, în primul rând, acest comision de urmărire riscuri a fost prevăzut în contract în cuantum fix lunar, fiind îndeplinită condiţia limbajului clar şi inteligibil, acesta fiind de asemenea identificat şi în graficul de rambursare parte integrantă a contractului şi nu există nicio dispoziţie legală aplicabilă contractului care să interzică perceperea acestui comision de către bancă și, ca şi celelalte comisioane, şi comisionul de urmărire riscuri, denumire de altfel suficient de

sugestivă pentru a contura raţiunea perceperii acestuia, este un element al preţului Băncii și se percepe exclusiv pentru creditele FARA GARANŢII reale mobiliare/imobiliare ori personale, în condiţii de existenţă a riscului de credit, aşa cum este şi cazul creditului contractat de către reclamant.

Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de risc nu este o clauză care ar putea crea un dezechilibru între prestaţiile părţilor, ea reprezentând exclusiv un cost, or acoperirea unui cost nu poate fi considerată ca generând un dezechilibru între drepturile părţilor, ea fiind, din contră, un instrument de stabilire a echilibrului contractual.

În ceea ce priveşte raportarea comisionului la valoarea întregului credit, pârâta învederează faptul că activul legislativ din perioada când a fost încheiat contractul de credit bancar nu impunea o reglementare imperativă a acestuia şi, în plus, în ceea ce priveşte valoarea constantă a acestui comision trebuie avut în vedere şi faptul că folosirea unui anumit algoritm de calcul nu dă naştere unui dezechilibru doar pentru că suma obţinută, folosindu-1 este mai mare decât dacă am fi folosit un alt algoritm de raportare, dezechilibrul neputând fi apreciat din perspectiva art. 4 din Legea 193/2000, raportând două valori pe care le-ar fi putut obţine aceiaşi parte din contract, dacă negocia mai slab sau mai bine.

Că, este falsă raportarea cuantumului comisionului de urmărire riscuri calculat la valoarea întregului credit la orice altă valoare, pentru că implicarea băncii şi serviciul prestat nu scad nici calitativ si nici cantitativ pe măsura ce suma împrumutată este rambursată, costul suportat fiind unul constant, aşadar, este firesc ca acest comision să fie prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare, pentru că implicarea băncii şi serviciul prestat nu scade nici calitativ, şi nici cantitativ, pe măsură ce suma împrumutată este rambursată.

Referitor la clauza cu privire la comisionul de administrare, pârâta arată că acest comision a fost prevăzut în contract, de asemenea, în cuantum fix lunar, fiind şi de această dată îndeplinită condiţia limbajului clar şi inteligibil, acest comision fiind prevăzut de asemenea şi în graficul de rambursare şi, aşa cum rezultă din chiar denumirea acestuia, se percepe pentru administrarea contului de credit; el cuprinde costuri cu operaţiunile bancare privind întreţinerea aplicaţiilor informatice de gestiune a creditului şi informarea clientului cu privire la modificările costurilor creditului atât la iniţiativa Băncii, cât şi impuse de legislaţie, comision care are o valoare constantă, pe întreaga perioadă de creditare, fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum şi intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului şi fiind perceput pentru acoperirea unui cost al băncii, nu se poate considera că acesta ar genera un dezechilibru între prestaţiile părţilor.

Pârâta solicită să se constate că cererea de restituire a sumelor pretins plătite în temeiul clauzelor contestate, este vădit inadmisibilă, atât prin raportare la dispoziţiile legale naţionale, cât şi prin raportare la dispoziţiile Directivei 93/13, astfel, pe de o parte pretenţiile de restituire a sumelor avansate în temeiul clauzelor pretins abuzive sunt paralizate de dispoziţii legale exprese, care interzic împrumutatului promovarea unui asemenea demers, iar prevederile art. 1.588 C.civil, referitoare la contractul de împrumut de folosinţă, stabilesc că dobânzile plătite, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, nu se mai restituie. Pe de altă parte, anularea unor clauze din contractul de credit, contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactiv.

Că, sancţiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, este încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate, sancţiune ce este consacrată în art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii interpretate în lumina considerentelor 20 şi 23 şi, în consecinţă, cererea reclamantului vizând restituirea sumelor pretins achitate de acesta în temeiul clauzelor contestate este inadmisibilă în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forţă juridică superioară oricărei norme de drept naţional în baza art. 148 alin. (2) din Constituţie.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile legale indicate în cuprinsul acesteia, precum şi principiile de drept în care îşi are sediul materia.

În apărare, pârâta a depus la dosar înscrisurile ataşate la filele 46-335 din dosar şi a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse şi cu interogatoriul reclamanţilor.

În temeiul art. 248 C. proc. civilă, instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor invocate în sensul respingerii, cu următoarea motivare:

Referitor la excepţia nulităţii acţiunii pentru neprecizarea elementelor obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească cererea  de chemare în judecată, instanţa reţine că excepţia este neîntemeiată, deoarece cererea de învestire a instanţei conţine toate elementele prevăzute de art. 194 rap. la art. 196 C.pr.civilă.

Cu privire la excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei BCR Sucursala Gorj, instanţa urmează să o respingă deoarece, potrivit art. 56 alin.1 C.pr.civilă, poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, iar potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societățile sau alte entităţi fără personalitatea juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, pârâta BCR Sucursala Gorj fiind înregistrată în Registrul Comerţului, are CUI şi ştampilă, aşa cum rezultă din conţinutul contractului de credit bancar încheiat între părţi, astfel că această entitate este organizată potrivit legii, motiv pentru care aceasta are capacitate procesuală de folosinţă şi poate sta în judecată.

Instanţa urmează să  respingă ca nefondată atât excepţia lipsei de obiect a acţiunii deoarece în raport cu obiectul cererii de învestire a instanţei, nulitatea clauzelor contractuale se analizează  la momentul încheierii contractului, neavând relevanţă că ulterior a intervenit scadenţa anticipată a creditului, cât şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune deoarece normele legale aplicabile în speţă ocrotesc un interes public, clauzele abuzive fiind lovite de nulitate absolută, aspect reţinut şi de către jurisprudenţa comunitară (hotărârile pronunţate de CJUE, în cauzele C-76/10, Cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Rocio Marciano Quintero, CJCE - 27 iunie 2000) şi  jurisprudenţa ÎCCJ prin care s-a statuat  în sensul că normele prevăzute de Legea 193/2000 ocrotesc un interes public, clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută, iar sancţiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, ce poate fi invocată oricând pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie.

Excepţia inadmisibilităţii cererii privind modificarea obiectului material al raportului juridic este apreciată de instanţă ca nefondată şi urmează să o respingă ca atare întrucât prin promovarea prezentei cereri reclamanţii urmăresc doar protejarea dreptuluide consumator, astfel încât valabilitatea sau, din contră, caracterul abuziv al clauzelor contractuale invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată reprezintă o chestiune de fond asupra căreia instanţa se va pronunţa după administrarea probelor în cauză.

Analizând fondului cauzei, instanţa reţine că, la  data  de 09.10.2007, a fost încheiat între părţi contractul de credit bancar nr. 5059 având ca obiect împrumutul acordat reclamanţilor în valoare totală de 33.600 lei, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoi personale, fără garanţii, creditul fiind acordat pentru refinanţarea unui alt credit acordat reclamanţilor, ulterior, la data de 29.09.2010, ca urmare a unei cereri de renegociere a contractului formulată de reclamant, între părţi s-a încheiat un act adiţional prin care a fost rescadenţat creditul, reclamanţii reconfirmându-şi acordul cu privire la comisioane, însă reclamanţii, în mod constant, nu şi-au respectat obligaţia de a achita la scadenţă ratele aferente creditului contractat, astfel că banca, după mai multe notificări transmise, a declarat scadent anticipat creditul, contractul de credit încetând prin denunţarea unilaterală de către bancă.

După declararea scadenţei anticipate, pârâta arată că a fost încheiat contractul de cesiune din data de 24.07.2012 prin care creanţa ce a rezultat din contract a fost cesionată către cesionarul xxS.a.R.L. (poziţia 1290 din anexa acestui contract de cesiune), operaţiunea fiind notificată reclamanţilor la data de 31.07.2012.

Contractul de credit mai sus menţionat reprezintă un contract de credit bancar, ale cărei clauze intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, întrucât pârâta are calitatea de comerciant, iar împrumutatul are calitatea de consumator, dispoziţii invocate de reclamanţi.

În raport de  dispoziţiile legii nr 193/2000, pentru a se constata existenţa unei clauze abuzive, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe, şi anume: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăşi o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei - credinţe.

Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabileşte că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale. Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. Astfel,  legislaţia protecţiei consumatorilor instituie o prezumţie relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale, în situația  unor contracte preformulate şi/sau a unor condiţii generale de vânzare.

Cea de-a doua condiţie pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credinţe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului.

Principiul bunei-credinţe a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE şi desemnează respectul reciproc al părţilor contractante, adoptarea unui comportament onest şi rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru în puterea de negociere a părţilor.

În cauza de faţă, instanţa reţine că părţile au  încheiat un contract preformulat, standard, în care au fost inserate clauze referitoare la comisionul de acordare credit de 0,95% flat, comisionul de administrate de 16,8 lei lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat şi un comision de urmărire riscuri de 77,28 lei lunar, reprezentând un procent de 0,23% din valoarea creditului contractat.

Chiar dacă contractul încheiat între părţi este preformulat, nu se poate aprecia caracterul abuziv al clauzelor mai sus menționate prin care se stabilesc anumite comisioane în sarcina consumatorului şi în favoarea băncii, avându-se în vedere doar lipsa negocierii, deoarece, analizând conţinutul clauzelor despre care reclamantul susţine în cererea de investire a instanţei că sunt abuzive,  se apreciază de către instanţă că acestea nu conduc la crearea unui dezechilibru între prestaţiile părţilor. Astfel, cele trei comisioane mai sus menționate percepute de bancă, reprezintă  costul unor servicii furnizate de către pârâtă, însă pentru a se aprecia că aceste comisioane sunt abuzive este obligatoriu să se dovedească existenţa unui dezechilibrul semnificativ.

Comisioanele în cauză sunt elemente care determină costul total al creditului formând preţul contractului, iar potrivit disp. art. 969 din C. civil din 1864, normă în vigoare la data încheierii contractului de credit între părți, ,,convenţiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, astfel că, voinţa părţilor este suverană, contractul fiind legea părţilor.

Din principiul forţei obligatorii a contractului rezultă  că fiecare parte contractantă trebuie să-şi execute cu bună credinţă obligaţiile pe care şi le-a asumat, printre care şi clauza referitoare la stabilirea preţului contractului, preţ care cuprinde şi cele trei comisioane mai sus menționate stipulate în sarcina consumatorului şi în favoarea băncii.

Instanţa mai reţine că limbajul folosit în contract cu privire la cele trei comisioane este unul inteligibil, exprimat în cifre, astfel că reclamantul nu poate invoca după aproximativ şapte ani de la încheierea contractului că la momentul semnării convenţiei de credit nu i s-a acordat timpul necesar pentru a citi contractul de credit, deoarece, reprezentatul băncii i-a solicitat să semneze contractul pe fiecare pagină, fără a-i da posibilitatea să citească clauzele contractuale.

Din moment ce reclamantul cu ocazia interogatoriului luat de instanţă la solicitarea pârâtei a recunoscut la întrebarea nr. 16 că limbajul în care sunt formulate clauzele contractuale este unul clar şi inteligibil, acesta nu poate să susţină după aproximativ şapte ani de la data semnării contractului că la momentul încheierii contractului a avut doar reprezentarea cuantumului ratelor, însă nu şi cu privire la cele trei comisioane, deoarece acestea erau înserate în conţinutul contractului despre care reclamantul a susţinut că a avut un conţinut clar şi inteligibil.

 De altfel, reclamantul a beneficiat de un termen de reflectare, ce reprezintă perioada dintre semnarea contractului de credit şi data îndeplinirii condiţiilor de tragere, să analizeze în termen de 7 zile oportunitatea creditului contractat, astfel că, în această perioadă, în ipoteza în care reclamantul nu a avut cunoştinţă de existenţa celor trei comisioane aşa cum susţine, putea să nu efectueze tragerea creditului dacă aprecia că acesta nu corespunde cu nevoile sale sau că acesta nu ar fi de acord cu una dintre clauzele inserate în contract.

 Instanţa reţine că potrivit clauzelor contractuale, comisionul de acordare credit s-a perceput o singură dată, la acordarea creditului, într-un anumit cuantum clar determinat de 0,95%, comisionul de urmărire riscuri are un cuantum fix de 77,28 lei lunar, iar comisionul de administrare, are un cuantum fix 16,8 lei lunar, astfel că cel mai târziu în termenul de 7 zile de la semnarea contractului, conform art. 1 din condiţiile generale, semnate de reclamanţi, acesta putea să nu efectueze tragerea creditului şi astfel contractul era desfiinţat fără vreo obligaţie în sarcina sa.

Pentru considerentele expuse, se va respinge ca fiind neîntemeiată cererea, instanţa apreciind că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru a se constata caracterul abuziv al celor trei clauze invocate de reclamant cu privire la comisionul de urmărire riscuri, comisionul de administrare şi comisionul de acordare credit.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin.1 din C.pr.civilă, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, instanţa putând, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţilor, atunci când aceasta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei (art. 451 alin.2 C.pr.civilă).

Instanţa reţine că în cauza de faţă este incontestabil că valoarea onorariului perceput de apărătorul ales al pârâtei este justificată în raport cu munca depusă de avocat care a redactat o întâmpinare de 25 de pagini motivată în fapt şi drept, însă, se apreciază că în raport de complexitatea cauzei şi valoarea pretenţiilor, onorariul perceput este disproporţionat, deoarece, genul de speţă ce face obiectul cauzei de faţă s-a regăsit în cazuistica mai multor instanţe, aspect ce rezultă şi din practica judiciară ataşată de apărătorul pârâtei la dosarul cauzei, iar pe de altă parte, sumele solicitate de reclamanţi a fi restituite reprezentând contravaloarea celor trei comisioane, sunt destul de mici având în vedere şi valoarea întregului credit.

Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art. 451 alin.2 C.pr.civilă, se va dispune reducerea părţii din cheltuielile de judecată  reprezentând onorariul  avocaţilor pârâtei de la 6764,60 lei la 3000 lei, apreciindu-se de către instanţă că această sumă este rezonabilă în raport de complexitatea cauzei şi valoarea pretenţiilor reclamantului, astfel că, în temeiul art. 453 alin.1 C.pr.civilă, vor fi obligaţi, în solidar, reclamanţii la plata către pârâta BCR SA a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge excepţiile invocate de pârâtă.

Respinge acţiunea civilă formulată de reclamanţii MCM, şi MC, în contradictoriu cu pârâtele BCR  şi BCR  Sucursala Judeţeană,

În temeiul art. 451 al. 2 C. pr. civilă,  dispune reducerea părţii din cheltuielile de judecată  reprezentând onorariul  avocaţilor pârâtei de la 6764,60 lei la 3000 lei.

Obligă reclamanţii, în solidar, la plata  către pârâtă a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu apel în 30 de zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică din 03.04.2015, la  Judecătoria Târgu-Jiu.

PREŞEDINTE:

xx

GREFIER: 

xx

Domenii speta

Spete similare