Vatamare corporala

Sentinţă penală 212 din 02.07.2015


I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

I. Situaţia de fapt şi încadrarea juridică reţinută prin rechizitoriu:

Prin rechizitoriul nr X al Parchetului de pe lângă Judecătoria X, înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 03.02.2015 sub nr. X, a fost trimisă în judecată inculpata X X pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin.2, 3 C.pen. si părăsirea locului accidentului, prev. de art. 338 alin. l C.pen., cu aplic. art. 38 alin. l C.pen. şi art. 5 C.pen., reţinându-se în esenţă că, în data de 18.01.2012, în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare Xpe str. X din X, a surprins ?i accidentat pe persoana vătămată X X, producându-i leziuni care au necesitat un număr de 100-110 zile de îngrijiri medicale, după care părăsit locul accidentului fără încuviinţarea organelor de politie.

Pentru dovedirea situaţiei de fapt au fost menţionate următoarele mijloace de probă: proces verbal de cercetare la faţa locului si planşă foto (f. 19-25 d.u.p.), declaraţia persoanei vătămate (f. 26 d.u.p.), raport de nouă expertiză medico-legală (f. 34 d.u.p.), raport de expertiză medico-legală (f. 37 d.u.p.), adresa nr.5579/06.04.2012 emisă de Primăria Mun. X (f.42 d.u.p.), declaraţie martor X X (f.44 d.u.p.), declaraţie martor X X (f. 45 d.u.p.), declaraţie martor X X (f. 46, 49 d.u.p.), declaraţie martor X X (f. 51, 55 d.u.p.), raport de expertiză criminalistică (f. 58 d.u.p.), planşă foto (f. 80-92 d.u.p.), declaraţii inculpat (f. 65, 66, 69, 71 d.u.p.), alte înscrisuri.

II. Desfăşurarea procedurii în camera preliminară şi cercetarea judecătorească:

Prin încheierea din camera de consiliu din 02.04.2015, judecătorul de cameră preliminară a constatat că nu au fost formulate cereri şi excepţii de către inculpată şi nici nu s-a considerat necesar ca din oficiu să se invoce vreo excepţie, motiv pentru care, în temeiul art. 346 alin. 2 C.proc.pen., a constatat competenţa instanţei, legalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriul nr. X al Parchetului de pe lângă Judecătoria X, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi, în consecinţă, a dispus începerea judecăţii, stabilind termen de judecată la data de 30.04.2015.

În cauză s-au constituit păr?i civile Spitalul Mun. de Urgenţ㠄Elena Beldiman" X, pentru suma de 523,56 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate de internarea persoanei vătămate, precum şi numita X X, succesoare a persoanei vătămate, prin cererea depusă la data de 30.04.2015, pentru suma de 5 000 lei – daune materiale reprezentând cheltuieli medicale, 10 000 lei – daune materiale reprezentând cheltuieli de înmormântare, respectiv suma de 100 000 lei – daune morale reprezentând suferin?a provocată de moartea persoanei vătămate.

La termenul de judecată din şedinţa publică din 18.06.2015, fiindu-i aduse la cunoştinţă dispoziţiile art. 374 alin. 4, art. 375 şi art. 396 alin. 10 C.proc.pen., inculpata a arătat că recunoaşte faptele în modalitatea descrisă în rechizitoriu şi a solicitat ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, fiind audiată sub acest aspect, declaraţia fiind ataşată la dosarul cauzei (f. 64 ds.)

La termenul de judecată din data de 25.06.2015, instanţa a apreciat că în cauză este necesară şi utilă pentru justa solu?ionare a laturii civile a cauzei, administrarea probei cu înscrisuri şi cu martorii X X, X X şi X X, motiv pentru care, conf. disp. art. 26 alin. 1 şi 2 Cod proc. pen., a dispus disjungerea laturii civile şi formarea unui nou dosar (ds. nr. 3185/189/2015), în vederea administrării probatoriului propus de către partea civilă X X.

III. Situaţia de fapt reţinută de instanţă:

La data de 18.01.2012, în jurul orei 11.00, inculpata X X a condus autoturismul marca Daewoo Matiz cu nr. de înmatriculare Xpe str. X din X, din direcţia Primărie spre strada X. Ajunsă în dreptul cofetăriei Cap?a, a virat către stânga cu intenţia de a pătrunde pe aleea ce face legătura cu parcarea blocului Nr. 4, moment în care a surprins şi accidentat persoana vătămată X X, în vârstă de 83 ani, care se angajase în traversarea carosabilului, prin loc nemarcat.

Imediat după impact, inculpata a oprit autoturismul, a coborât şi 1-a ajutat pe vătămat să se ridice. De asemenea, inculpata 1-a condus pe vătămat la Policlinica Spitalului de Adulţi unde acesta din urmă intenţionase iniţial să ajungă şi 1-a lăsat la un cabinet medical, afirmând că va merge să caute un medic.

La solicitarea vătămatului de a-i spune numele si numărul de înmatriculare al autoturismului, inculpata i-a scris pe un bilet un alt număr de înmatriculare decât cel real, după care a plecat, fără să anunţe evenimentul organelor de politie.

Persoana vătămată a relatat personalului medical faptul că a fost victima unui accident rutier, produs de femeia care 1-a însoţit la spital, motiv pentru care acesta a fost condus la Unitatea de Primire Urgenţe a Spitalului Mun. de Urgenţ㠄E. Beldiman" X unde a fost examinat, după care a fost internat la Secţia Ortopedie şi Traumatologie, în perioada 18-20.01.2012.

Din certificatul medico-legal eliberat în cauză a rezultat că în urma accidentului, vătămatul a suferit leziuni care au necesitat 40-45 zile de îngrijiri medicale, iar din raportul de nouă expertiză medico-legală a rezultat că leziunile prezentate de persoana vătămată au necesitat un număr de 100-110 zile de îngrijiri medicale.

La data de 14.06.2012 a survenit decesul persoanei vătămate.

Potrivit raportului de nouă expertiză medico-legală, între leziunile traumatice prezentate de vătămat - consecinţe ale accidentului rutier - şi deces, nu există legătură de cauzalitate.

În cauză a fost audiată martora X X, care a declarat că la data faptelor efectua stagiul de practică în cadrul Policlinicii Spitalului Mun. de Urgenţ㠄E. Beldiman" X şi a fost de faţă când inculpata s-a prezentat cu persoana vătămată la cabinetul de chirurgie, a solicitat un pix şi a scris pe biletul de trimitere al vătămatului un număr de înmatriculare, număr pe care colega sa 1-a transcris pe un formular de reţetă medicală (fila 54 dosar).

De asemenea, martora a declarat că inculpata a afirmat că merge să ia ceva din maşină, însă nu a mai revenit.

După ieşirea inculpatei din cabinet, persoana vătămată a relatat asistentei că a fost accidentat cu maşina condusă de femeia care 1-a însoţit în cabinet. În urma investigaţiilor, a audierii martorilor oculari X X, X X, X X, a fost identificat autoturismul în cauză şi conducătoarea auto, în persoana numitei X X.

Fiind audiată, iniţial inculpata a declarat că 1-a văzut pe vătămat intenţionând să traverseze strada, a acţionat sistemul de frânare şi, cu toate acestea 1-a acroşat uşor cu partea din faţă a autoturismului. Ulterior, inculpata nu a recunoscut producerea accidentului şi a susţinut că vătămatul s-a dezechilibrat întrucât i-a alunecat bastonul si a căzut pe sol, după care 1-a ajutat să se deplaseze la spital unde nu 1-a abandonat, ci 1-a lăsat în grija unor asistente medicale.

Inculpata a recunoscut că, la cererea persoanei vătămate de a-i spune numărul de înmatriculare al maşinii, i-a scris pe un bilet un număr incorect şi că nu a anunţat incidentul organelor de poliţie.

În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize privind dinamica producerii accidentului.

Raportul de expertiză criminalistică nr. 12 din 19.01.2013 concluzionează că inculpata putea preveni producerea accidentului dacă ar fi luat măsurile de evitare încă din momentul declanşării stării de pericol iminent, respectiv putea opri autovehiculul până în planul determinat de traiectoria în traversare a victimei.

De altfel, s-a re?inut că persoana vătămată putea preveni producerea evenimentului dacă, înainte de a se angaja în traversarea carosabilului, se asigura şi acorda prioritate de trecere autoturismului condus de inculpată.

Inculpata a fost audiată ?i în cursul judecă?ii, recunoscând săvârşirea faptelor, a?a cum au fost re?inute prin actul de sesizare a instan?ei.

IV. Încadrarea juridică a faptelor reţinute de către instanţă:

Analizând cu prioritate cererea părţii civile, formulată prin apărătorul ales, la termenul precedent, din data de 25.06.2015, prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a infracţiunii pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, din infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prev de art. 196 alin. 2 şi 3 C.pen. 2009, în infracţiunea de ucidere din culpă, în varianta art. 192 alin. 2 C.pen. 2009, instanţa apreciază că această solicitare este neîntemeiată, pentru motivele ce succed.

În fapt, ulterior evenimentului rutier din data de 18.01.2012, persoana vătămată X X a decedat - la data 14.06.2012. Pentru ca urmarea mai gravă, cea a decesului persoanei vătămate, să atragă după sine schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimisă în judecată inculpata, este esen?ială stabilirea legăturii de cauzalitate, chiar ?i indirectă, între ac?iunile inculpatei ?i decesul persoanei vătămate.

În acest sens, instanţa reţine ca fiind pe deplin lămuritor raportul de expertiză medico-legală efectuată în cauză, din data de 25.10.2013 (filele 24-26 d.u.p.), din care a rezultat, aşa cum se arată la punctul nr. 5 din concluzii că ,,între leziunile prezentate de sus-numitul (n.i. persoana vătămată X X), consecinţe ale accidentului rutier şi deces, nu există legătură de cauzalitate.

Totodată, s-a mai reţinut că persoana vătămată a decedat la data de 14.06.2012, având diagnosticul : ,,Comă. Sindrom pseudobulbar. Accident vascular cerebral. Hipertensiune arterială. Tahicardie paroxistică supraventriculară.”

În redactarea concluziilor raportului de expertiză medico-legală, s-a avut în vedere istoricul afec?iunilor de sănătate ale persoanei vătămate, care a figurat, în intervalul 2007-2011 cu mai multe afecţiuni cardiovasculare ?i neurologice - sechele A.V.C., hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă, cardiopatie ischemică cronică dureroasă, sechele infarct miocardic […] – culminând cu diagnosticul stabilit conform biletului de ie?ire din S.M.U. X, sec?ia Neurologie, pacientul fiind internat în perioada 03-14.05.2012, cu diagnosticul ,,infarct subcortical frontal dr. sdr. Pseudobulbar. Hipertensiune arterială st. III grup de risc foarte înalt. Sdr. Piramidal stâng sechelar. Cardiopatie hipertensivă. Tahicardie paroxistică supraventriculară reversivă. HBAS. Ateroscleroză cerebrală. Atrofie cerebrală”

În consecin?ă, s-a re?inut că decesul persoanei vătămate a survenit în contextul preexistenţei a numeroase afecţiuni cardiovasculare şi neurologice, diagnosticate ca atare cu mult timp înainte de săvâr?irea faptei pentru care inculpata a fost trimisă în judecată.

În raport de actele ?i lucrările dosarului de fa?ă, constată instan?a de judecată că între accidentul rutier din data 18.02.2012 ?i decesul ulterior al persoanei vătămate nu există o legătură de cauzalitate, directă sau indirectă. Cu aceste motive, instan?a va respinge ca neîntemeiată cererea părţii civile, formulată prin apărătorul ales, la termenul precedent, din data de 25.06.2015, prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a infracţiunii pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, din infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prev de art. 196 alin. 2 şi 3 C.pen. 2009, în infracţiunea de ucidere din culpă, în varianta art. 192 alin. 2 C.pen. 2009.

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile

Instanţa constată că în conformitate cu art. 104 din Legea nr. 255/2013 privind Legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală, pe data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de Procedură Penală. Conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, de la aceeaşi dată a intrat în vigoare şi Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal.

Referitor la modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile (art. 5 C.pen.), instanţa constată că prin decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M.Of. nr. 372/20.05.2014, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

În considerente deciziei, Curtea Constituţională a reţinut că, în caz de tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului Cod penal. Soluţia se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.

De asemenea, în legătură cu decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea Constituţională a constatat că odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr.2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art.147 alin.4 din Constituţie şi cu cele ale art. 4771 din C.proc.pen.

În aceeaşi măsură, instanţa de contencios constituţional a impus modalitatea de aplicare a deciziei Curţii Constituţionale de către instanţele de judecată, arătând că art. 5 alin. 2 C.pen. nu sunt incidente ca efect al pronunţării prezentei decizii, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic înţeles constituţional al art.5 din Codul penal.

Faţă de acestea, având în vedere că potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi general obligatorii, instanţa constată că singura modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile în cauza de faţă este prin stabilirea, în mod concret, a mecanismului de răspundere penală conform ambelor coduri penale şi de a aplica inculpatei mecanismul răspunderii penale cel mai favorabil.

Sub acest aspect, din perspectiva limitelor de pedeapsă, pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. 2 ?i 3 C.pen., se observă că acestea sunt aceleaşi cu cele prevăzute la art. 184 alin. 2 şi 4 C.pen. 1968– închisoarea de la 6 luni la 3 ani, respectiv de la 4 luni la 2 ani ca urmare a aplicării art. 396 alin. 10 C.proc.pen., cu menţiunea că potrivit art. 196 alin. 2 ?i 3 C.pen. 2009, inculpatei i s-ar putea aplica şi pedeapsa amenzii penale.

Însă, simpla posibilitate de aplicare a pedepsei amenzii penale nu poate conduce automat la concluzia că legea nouă este mai favorabilă, câtă vreme instanţa, pentru motivele ce vor fi detaliate la individualizarea pedepsei, se va orienta către pedeapsa închisorii. Prin urmare, nu prin raportare la limitele de pedeapsă va fi determinată legea penală mai favorabilă în speţă.

Pe de altă parte, în ceea ce prive?te infrac?iunea de părăsire a locului accidentului, varianta tip, re?inută în sarcina inculpatei, este pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani, atât în baza vechii legi – art. 89 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 Republicată, precum ?i în varianta art. 338 alin. 1 C.pen. 2009.

Mai mult, legea veche – Codul penal 1968 - este mai favorabilă din perspectiva posibilităţilor aplicării circumstanţelor atenuante facultative, conform art. 74 C.pen., sfera acestora fiind mai largă decât cele prevăzute la art. 75 alin. 2 C.pen. 2009.

Nu în ultimul rând, instan?a va ?ine cont, în stabilirea legii penale mai favorabile, de faptul că în cauza de fa?ă, inculpata a fost trimisă pentru săvâr?irea unui concurs de infrac?iuni, or, regimul sancţionator al concursului de infracţiuni este mai sever potrivit Codului Penal în vigoare (2009), în raport de obligativitatea aplicării sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea aplicată pe lângă cea mai grea dintre ele, conform disp. art. 39 alin. 1 lit. b C.pen. Potrivit disp. art. 34 alin. 1 lit. b C.pen. 1968, în cazul concursului de infrac?iuni pentru care s-a dispus pedeapsa închisorii, atât sporirea pedepsei celei mai grele până la maximul special prevăzut de lege, cât şi aplicarea unui spor de pedeaps㠖 sunt facultative.

În aceste condiţii, mergând mai departe, chiar şi sub aspectul posibilităţilor de individualizare judiciară a executării pedepsei, legea veche este mai favorabilă. Pentru motivele ce vor fi arătate, instanţa apreciază că nu se impune executarea pedepsei închisorii în regim de detenţie, opţiunea de individualizare judiciară fiind pe vechiul Cod penal suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în timp ce pe noul Cod penal amânarea aplicării pedepsei. Rămâne aşadar a se stabili care dintre cele două instituţii este mai favorabilă pentru inculpată.

Astfel, în cazul suspendării condiţionate a executării pdepsei (art. 81 şi urm. C.pen. 1969), pe durata termenului de încercare, inculpata nu i se poate impune respectarea unor anumite măsuri de supraveghere sau să execute diverse obligaţii precum în cazul amânării aplicării pedepsei (art. 85 C.pen. 2009).

Or, este evident că este mai favorabilă pentru inculpată suspendarea executării pedepsei în raport cu amânarea aplicării pedepsei, în condiţiile în care nu va fi supus niciunei măsuri de supraveghere sau obligaţii, chiar dacă în cazul amânării aplicării pedepsei nu se pronunţă o hotărâre de condamnare, inculpata nefiind supus niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită (art. 90 alin.1 C.pen. 2009), evident cu condiţia să nu săvârşească din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere şi să nu se dispună revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei.

Cu toate acestea, în aceeaşi situaţie este şi persoana condamnată pentru care s-a dispus suspendarea condi?ionată a executării pedepsei, din moment ce inclusiv pedepsele accesorii se suspendă (art.71 alin.5 C.pen. 1969), iar la împlinirea termenului de încercare condamnatul este de drept reabilitat (art.86 C.pen. 1969).

În consecinţă, în baza art. 386 alin.1 C.proc.pen. instanţa va admite cererea Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria X şi, în consecinţă, va schimba încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatei X X, din infracţinile de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. 2 ?i 3 C.pen. 2009 şi părăsirea locului accidentului, prev. de art. 338 alin. 1 C.pen. 2009 în infracţiunile de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 C.pen. 1968 şi părăsirea locului accidentului, prevăzută de disp. art. 89 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, ambele cu aplicarea disp. art. 5 C.pen. 2009.

Legea veche este mai favorabilă şi va ultraactiva, astfel încât faptele inculpatei X X, care în data de 18.01.2012, în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare Xpe str. X din X, a surprins ?i accidentat pe persoana vătămată X X, producându-i leziuni care au necesitat un număr de 100-110 zile de îngrijiri medicale, după care părăsit locul accidentului fără încuviinţarea organelor de politie, întrunesc elementele constitutive ale infrac?iunilor de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 C.pen. 1968 şi părăsirea locului accidentului, prevăzută de disp. art. 89 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, ambele cu aplicarea disp. art. 5 C.pen. 2009.

Cu referire la infracţiunea prev. de art. 184 alin. 2 şi 4 C.pen. 1968, elementul material al laturii obiective constă în acţiunea de vătămare a integrită?ii fizice a persoanei vătămate, urmare a nerespectării normelor de circula?ie rutieră în vigoare, cauzând leziuni ce au necesitat un număr de 100-110 zile de îngrijiri medicale.

Instanţa constată, astfel, că fapta inculpatei de a nu opri autoturismul condus în condiţii de siguranţă pentru ceilalţi participanţi la trafic (obligaţie impusă de prev. art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002), la momentul observării persoanei vătămate pe carosabil(deşi aceasta se angajase în traversarea străzii prin loc nepermis) a fost cauza principală şi determinantă a producerii accidentului.

În acest sens, se reţin concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 12 din 19.01.2013 (f. 69-75 ds.), conform cărora viteza autoturismului condus de către inculpată era, la momentul producerii accidentului era de aproximativ 15 km/h, condiţii în care aceasta ar fi putut evita producerea accidentului, dacă lua măsurile de evitare încă din momentul declan?ării stării de pericol iminent.

Referitor la urmarea imediată, acesta s-a produs potrivit art. 184 alin. 1 şi 2 C.pen., întrucât din raportul de nouă expertiză medico-legală (f. 26 d.u.p.) rezultă că leziunile traumatice cauzate persoanei vătămate X X au necesitat 100-110 zile de îngrijiri medicale (prin urmare, mai mult de 60 de zile).

De altfel, în lumina deciziei nr. 4/2015 a Înaltei Cur?i de Casa?ie ?i Justi?ie, datăpentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform cărora ,,infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (când fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014”, se constată că fapta inculpatei se plasează în sferailicitului penal ?i potrivit noii reglementări, având drept urmare leziuni ce au necesitat un număr de peste 90 de zile de îngrijiri medicale.

În legătură cu raportul de cauzalitate, acesta rezultă din probele administrate în cauză, vătămarea corporală a părţii civile datând din 18.01.2012 şi fiind posibil produsă prin lovirea de către un autovehicul în mi?care, posibil în cadrul accidentului rutierdin data de 18.01.2012, fiind necesare 100-110 zile de îngrijiri medicale. În nexul cauzal contribuţia inculpatei a fost singura care a avut relevanţă (f. 26 d.u.p.)

În ceea ce priveşte latura subiectivă, inculpata a săvârşit fapta cu vinovăţie în forma culpei fără prevedere (art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. b C.pen. 1969) întrucât aceasta nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să o facă; După cum s-a amintit anterior, potrivit disp. art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, Participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private..

Obligaţia de prudenţă impusă conducătorilor auto este ridicată la nivel de principiu în actul normativ de referin?ă. Cu toate că însu?i raportul de expertiză a relevat faptul că starea de pericol a fost generată de angajarea în traversare a persoanei vătămate, prin loc nepermis, în condi?iile date, inculpata ar fi putut evita producerea accidentului, dacă lua măsurile de evitare încă din momentul declan?ării stării de pericol iminent, cu atât mai mult cu cât viteza de rulare a autovehiculului a fost stabilită la aproximativ 15 km/h, inferioară vitezei maxime la care evenimentul rutier, ar fi putut fi evitat㠖 de 16,6 km/h (f. 73 – 74 d.u.p.)

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 396 alin 2 C.proc.pen., fiind probat dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpată, instanţa urmează să o condamne pe aceasta pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. 2 şi 4 C.pen. 1969 cu reţinerea art. 5 C.pen. 2009 şiart. 396 alin. 10 C.proc.pen.

Elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 republicată constă în părăsirea locului accidentului de către inculpata X X, după implicarea într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii persoanei vătămate X X, fără încuviinţarea organelor de poliţie.

La data producerii accidentului rutier 18.01.2012, în jurul orei 11.00, inculpata însă?i a ajutat persoana vătămată să se ridice ?i chiar a transportat-o la Policlinica Spitalului de Adulţi, unde aceasta intenţionase iniţial să ajungă. Cu toate acestea, ulterior, la cererea persoanei vătămate de a-i spune numărul de înmatriculare al maşinii, i-a scris pe un bilet un număr incorect ?i nici nu a anunţat incidentul organelor de poliţie.

Situaţia premisă constă în producerea unui accident de circulaţie anterior realizării elementului material.

În cazul producerii unui accident de circulaţie, conducătorul vehiculului implicat în producerea acestuia, în cazul în care a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei persoane, este obligat să ia măsuri de anunţare imediată a poliţiei, să nu modifice sau să şteargă urmele accidentului şi să nu părăsească locul faptei.

OUG nr. 195/2002 republicată con?ine o normă interpretativă prin care ne este indicată sfera noţiunii de accident. Astfel, potrivit art. 75, accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii:

- s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc;

- în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare;

- a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale, toate cele trei condiţii sus amintite fiind îndeplinite în cauza de faţă.

Relevantă pentru existenţa situaţiei premisă este condiţia numărului de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunii victimei, produse prin accidentul de circulaţie, chiar dacă imediat după producerea accidentului leziunile par superficiale.

Astfel,în speţă sunt îndeplinite condiţiile stabilite prin decizia ÎCCJ, dată în solu?ionarea recursului în interesul legii -Decizia nr. LXVI (66) din 15 octombrie 2007, conform căreia Sintagma *vătămarea integrită?ii corporale ori sănăta?ii uneia sau mai multor persoane*, con?inută în dispozi?iile art. 89 alin. (1) din Ordonan?a de urgen?ă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, se interpretează în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum ?i la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. 2 din Codul penal.

Urmarea imediată a acestei infracţiuni constă într-o stare de pericol pentru activitatea de stabilire a adevărului în ceea ce prive?te accidentele rutiere ce au avut ca urmare vătămarea integrită?ii corporale ?i sănătă?ii uneia sau mai multor persoane.

Raportul de cauzalitate rezultă ex re din săvârşirea faptei. Fiind vorba despre o infracţiune de pericol, raportul de cauzalitate nu trebuie dovedit, ci se prezumă.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, inculpata a săvârşit fapta cu vinovăţie în forma inten?iei indirecte (art. 19 alin. 1 pct. 1 lit. b C.pen. 1969) întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale, dar nu l-a acceptat, socotind fără temei că acesta nu se va produce.

În acest sens, este relevantă poziţia inculpatei exprimată cu ocazia audierii de către organele de urmărire penală, aceasta arătând că ,,nu a dorit să aibă alte obligaţii în legătură cu acest incident”

Este lipsit de echivoc că, la momentul producerii impactului, inculpata a prevăzut posibilitatea producerii unor leziuni persoanei vătămate, în pofida impactului minor, însă, cu atât mai mult, raportat la vârsta înaintată a acesteia.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 396 alin 2 C.proc.pen., fiind probată dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpată, instanţa urmează să o condamne pe aceasta pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului, prevăzută de disp. art. 89 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu reţinerea art. 5 C.pen. 2009 şiart. 396 alin. 10 C.proc.pen.

V. Individualizarea judiciară a pedepsei

La individualizarea pedepselor ce urmează a fi aplicate inculpatei, instanţa va avea în vedere, pe lângă atingerea scopului pedepselor stabilit de art. 52 C.pen, şi dispoziţiile art. 72 C.pen, respectiv dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Limitele de pedeapsă vor fi reduse cu o treime, conform dispoziţiilor art. 396 alin. 10 C.proc.pen. privind procedura în cazul recunoaşterii învinuirii.

Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 C.pen. 1968 – se reţine că gradul de pericol social abstract al faptei este relevat de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, de la 6 luni la 3 ani închisoare şi, ca urmare a aplicării art. 396 alin. 10, de la 4 luni la 2 ani închisoare.

Referitor la gravitatea în concret a faptei, instanţa are în vedere că fapta inculpatei a avut ca urmare vătămarea corporală a persoanei vătămate, având ca urmare provocarea unor leziuni ce au necesitat în final un număr relativ mare de zile de îngrijiri medicale (100-110). Totu?i, în aprecierea consecin?elor vătămătoare a ac?iunii inculpatei, se va ?ine cont ?i de vârsta înaintată a persoanei vătămate, numărul de zile necesare recuperării medicale crescând exponen?ial în acest caz, prin comparaţie cu o persoană de vârstă medie supusă aceloraşi vătămări.

Deşi obligaţia inculpatei de a avea în trafic un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei ?i să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor a fost încălcată, instanţa de judecată nu poate ignora culpa comună a persoanei vătămate la producerea accidentului, care a traversat strada printr-un loc nepermis.

Conform concluziilor raportului de expertiză tehnică auto efectuată în cauză, viteza de rulare a autovehiculului a fost stabilită la aproximativ 15 km/h, inferioară vitezei maxime la care evenimentul rutier, ar fi putut fi evitat㠖 de 16,6 km/h (f. 73 – 74 d.u.p.)

Cu alte cuvinte, producerea accidentului poate fi pusă mai mult pe lipsa de aten?ie ?i/sau de reac?ie aconducătoarei auto ?i nu pe o culpă preexistentă în neadaptarea vitezei la condi?iile de drum de la acel moment.

Referitor la circumstanţele personale ale inculpatei, instanţa reţine că acesta are 61 de ani, este cetăţean român, are studii superioare, necunoscută fiind cu antecedente penale, de profesie economist, actualmente pensionară.

De asemenea, din înscrisul depus la dosarul cauzei la termenul de judecată din 26.06.2015, constând în caracterizarea persoanei inculpatei, de la ultimul loc de muncă, a rezultat că aceasta a avut un comportament exemplar pe parcursul desfă?urării activită?ii profesionale în cadrul Administra?iei Jude?ene a Finan?elor Publice Vaslui, în intervalul 2003-2013, raporturile de muncă încetând prin pensionare.

Prin cumulul circumstanţelor personale ce se dovedesc a fi favorabile inculpatei, instanţa va face aplicarea disp. art. 74 alin. 1 lit. a C.pen. 1968, re?inând în favoarea acesteia circumstan?a atenuantă a conduitei bune înainte de săvâr?irea infrac?iunii, cu consecin?a prevăzută la art. 76 alin. 1 lit. e C.pen. 1968, respectiv coborârea pedepsei aplicabile inculptei sub limita minimă specială de 4 luni închisoare (urmare a aplicării disp. art. 396 alin. 10 C.proc.pen.) ?i, astfel,

În baza disp. art. 184 alin. 2 şi 4 C.pen. 1968, cu aplicarea art. 5 C.pen. 2009, art. 396 alin. 10 C.proc.pen. şi disp. art. 74 alin. 1 lit. a şi art. 76 alin. 1 lit. e C.pen. 1968, va condamna pe inculpata X X la pedeapsa de 1 (o) lună închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

În privinţa pedepselor accesorii, potrivit art. 12 alin.1 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

Prin urmare, la stabilirea pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi, instanţa va avea în vedere atât dispoziţiile art.64 şi art.71 C.pen. 1969, dar şi Decizia nr. LXXIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Sabou şi Pârcălab contra României, cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).

Astfel, instanţa subliniază strânsa legătură ce trebuie să existe între infracţiunea săvârşită şi interzicerea unui drept (fapta comisă furnizând premisa că e nevoie de interzicerea acelui drept pentru apărarea valorilor ocrotite de legea penală).

Or, natura faptelor săvârşite de inculpată, susţine existenţa unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64 alin.l lit.a teza a II-a şi lit.b C.pen (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat), instanţa apreciind că, faţă de pericolul social concret al faptelor nu se impune interzicerea dreptului de a alege.

În consecin?ă, în baza art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 71 alin. 1 C.pen. 1969, va interzice inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi b C.pen. 1969.

Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 C.pen. 1968, instanţa va re?ine atitudinea inculpatei, care – în urma acroşării persoanei vătămate, a ajutat-o să se ridice şi chiar a condus-o la Policlinica S.M.U. X, unde aceasta din urmă intenţiona iniţial să ajungă, înainte de producerea accidentului.

Într-adevăr, modalitatea de săvârşire a infracţiunii de părăsire a locului accidentului este una atipică, însă nu de natură a minimiza consecinţele grave ale acesteia. În fapt, inculpata a conştientizat şi a urmărit sustragerea de la efectuarea de cercetări în cauză de către organele abilitate.

Pe de altă parte, pentru aceleaşi motive expuse anterior, instanţa va reţine conduita bună a inculpatei, avută înainte de săvâr?irea infrac?iunii, dând valoare circumstanţei atenuante prevăzute la art. 74 alin. 1 lit. a C.pen. 1968, cu consecin?a prevăzută la art. 76 alin. 1 lit. d C.pen. 1968, respectiv coborârea pedepsei aplicabile inculptei sub limita minimă specială de 1 an şi 4 luni închisoare (urmare a aplicării disp. art. 396 alin. 10 C.proc.pen.) ?i, astfel,

În baza disp. art. 89 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu aplicarea art. 5 C.pen. 2009, art. 396 alin. 10 C.proc.pen. şi disp. art. 74 alin. 1 lit. a şi art. 76 alin. 1 lit. d C.pen. 1968, va condamna pe inculpata X X, la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului.

Pentru motivele deja expuse, în baza art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 71 alin. 1 C.pen. 1969, va interzice inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi b C.pen. 1969.

Întrucât infrac?iunile pentru care inculpata a fost condamnată au fost săvâr?ite înainte ca aceasta să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, instan?a va constata inciden?a art. 33 lit. a C.pen. 1968 ?i, prin aplicarea disp. art. 34 alin. 1 lit. b C.pen. 1969, va dispune contopirea pedepselor mai sus stabilite, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 8 luni închisoare.

În baza art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 71 alin. 1 C.pen. 1969, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi b C.pen. 1969 se va aplica pe lângă pedeapsa rezultantă de 8 luni închisoare.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei rezultante, având în vedere că pedeapsa rezultantă aplicată inculpatei nu depăşeşte 2 ani închisoare, iar aceasta nu a mai fost condamnată anterior, neavând antecedente penale, ţinând seama de vârsta şi gradul ridicat de educaţie, de faptul că este actualmente pensionară, fiind în prezent integrată în societate, instanţa consideră că scopul pedepsei şi reinserţia socială pot fi atinse fără privarea de libertate a inculpatei, pronunţarea condamnării constituind un avertisment ce o va determina pe acesta să nu mai săvârşească infracţiuni şi să conştientizeze gravitatea infracţiunii săvârşite.

Având în vedere argumentele anterioare, instanţa consideră că se impune suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatei, în temeiul art. 81 C.pen. 1968, pe un termen de încercare de 2 ani şi 8 luni calculat conform art. 82 alin. 2 C.pen. 1968.

Faţă de această modalitate de individualizare a executării pedepsei închisorii, în baza art. 71 alin. 5 C.pen. 1969, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei vor fi suspendate şi pedepsele accesorii.

În baza art. 404 alin. 2 C.proc.pen., instanţa va atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 C.pen. 1969 referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata termenului de încercare.

VI. Alte măsuri

Cu privire la solicitarea Parchetului de pe lângă Judecătoria X de prelevare a probelor biologice de la inculpată, în baza prev. legii nr. 76 din 8 aprilie 2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, instan?a constată următoarele:

A?a cum se arată în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, această lege are drept scop constituirea Sistemului Na?ional de Date Genetice Judiciare pentru prevenirea ?i combaterea unor categorii de infrac?iuni prin care se aduc atingeri grave drepturilor ?i libertă?ilor fundamentale ale persoanei, în special dreptul la via?ă ?i la integritate fizică ?i psihică, precum ?i pentru identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută, a persoanelor dispărute sau a persoanelor decedate în urma catastrofelor naturale, a accidentelor în masă, a infrac?iunilor de omor sau a actelor de terorism.

Alin. (2) al aceluia?i art. 1 din lege arată în mod expres că: "prezenta lege stabile?te condi?iile în care pot fi prelevate probe biologice de la anumite persoane fizice sau din urmele rămase la locul comiterii unor infrac?iuni, în vederea determinării profilului genetic, precum ?i condi?iile în care pot fi prelucrate datele cuprinse în S.N.D.G.J."

De asemenea, art. 3 din Legea nr. 76/2008 se referă la "infrac?iunile pentru care pot fi prelevate probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.", respectiv cele prevăzute în anexa care face parte integrantă din lege ?i în care, într-adevăr, la pct. 7 figurează ?i infrac?iunea de vătămare corporală din culpă.

Mai mult, instan?a are în vedere ?i Decizia ÎCCJ nr. 18 din 18 noiembrie 2013 (Decizia 18/2013) privind examinarea recursului formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel X, vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, prin care s-a statuat că:

,,Prelevarea probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în anexa Legii nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare poate fi dispusă şi în ipoteza în care executarea acesteia este suspendată condiţionat sau sub supraveghere”.

În aceste condi?ii, interpretarea textelor legale mai sus evocate conduce la concluzia că utilizarea verbului "a putea" (poate fi dispusă, pot fi prelevate) contrazice sus?inerea caracterului obligatoriu al prelevării de probe biologice, aceasta fiind, a?adar, cu caracter facultativ.

Pe cale de consecin?ă, instan?a va analiza oportunitatea măsurii solicitate de către reprezentantul Ministerului Public, în concordan?ă cu standardele Cur?ii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce prive?te protejarea dreptului la via?ă privată (art. 8 din Conven?ia pentru apărarea drepturilor omului?i a libertă?ilor fundamentale, parte a dreptului intern, în conformitate cu art. 11 si 20 din Constitutia Romaniei republicată).

În primul rând, Curtea a stabilit că stocarea eşantioanelor celulare cât şi a profilelelor ADN este analizată ca o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private în sensul art. 8 alineat 1 din Convenţie (Cauza S. şi Marper c. Regatului-Unit, cererile nr. 30562/04 et 30566/04, Marea Camera, hotărârea din 4 decembrie 2008).

În continuare, se constată că ingerinţa este prevăzută de o lege internă - Legea nr. 76 din 8 aprilie 2008, care prevede, în Anexă, lista de infracţiuni pentru care instanţa de judecată poate să dispună prelevarea probelor biologice.

Deşi, aşa cum s-a arătat, această procedură este facultativă, legea nu stabileşte criteriile în bază cărora organul judiciar va stabili oportunitatea dispunerii acestei măsuri.

În acest sens, Curtea a arătat în nenumărate rânduri că legea internă trebuie să prevadă cu suficientă claritate, întinderea şi modul de exercitare a puterii conferite autorităţilor interne competente (X c. României [GC], nr 28341/95, § 55, CEDO 2000 V).

Fără ca instanţa de judecată să poată aprecia în sensul că actul normativ de referinţă ar fi lipsit de previzibilitate în ceea ce priveşte condiţiile de obligare a persoanelor condamnate la prelevarea de probe biologice, vor fi analizate, succesiv, criteriile stabilite de instanţa de contencios european a drepturilor omului în materia art. 8 alin. 1 din Convenţie.

Este acceptat că prelevarea ?i conservarea probelor biologice urmăreşte un scop legitim şi anume depistarea şi pe cale de consecinţă, prevenirea infracţiunilor, urmărirea acestei finalităţi fiind necesară într-o societate democratică, însă numai în condi?iile păstrării unei propor?ionalită?i între ingerinţa provocată şi scopul urmărit.

Conservarea eşantioanelor celulare este în mod special intruzivă, ţinând cont de bogăţia de informaţii genetice şi referitoare la sănătate, conţinute de acestea. Dispunerea de către instan?a de judecată ope legis a acestei măsuri nu poate fi acceptată fără o anumită nuan?are – în func?ie de particularită?ile concrete ale fiecărei cauze în parte.

Spre acest final, instanţa reţine că infracţiunea pentru care inculpata a fost condamnat㠖 vătămarea corporală din culp㠖 este de un pericol social scăzut, dovadă fiind şi pedeapsa orientată către minimul general, stabilită de către instanţa de judecată. Instanţa a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins în cauza de faţă chiar şi fără executarea în regim de detenţie a pedepsei închisorii, inculpata prezentând suficiente garanţii că nu va mai comite pe viitor şi alte infracţiuni, pentru aceleaşi motive considerându-se că nu se impune prelevarea probelor biologice de la inculpată, contrar susţinerilor Parchetului.

Pentru aceste motive, în baza disp. art. 7 alin. 1 cu raportare la disp. art. 3 din Legea nr. 76 din 8 aprilie 2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, va respinge ca neîntemeiată solicitarea Parchetului de pe lângă Judecătoria X de prelevare a probelor biologice de la inculpată.

VII. Cheltuieli judiciare:

Urmare a soluţiei de condamnare a inculpatei, dispusă în cauza de faţă, în baza art. 272 raportat la art. 274 alin.1 C.proc.pen. instanţa va obliga inculpata la plata către stat a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare (400 lei din cursul urmăririi penale şi 400 de lei din faza de judecată).

Judecătoria Bârlad - Dosar penalnr.489 /189/2015Pagina 13/13