Acţiune în constatare – Clauze abuzive

Sentinţă civilă 2667 din 26.02.2014


Admite în parte cererea

Pe rolul instanţei civile se află solutionarea acţiunii civile având ca obiect acţiune în constatare formulată de reclamanţii X şi Y domiciliati in …., în contradictoriu cu pârâta ……

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 12.02.2014, fiind consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta sentinţă. La acel termen, instanţa, având nevoie de timp pentru a studia actele si lucrarile din dosar, a amânat pronunţarea pentru data de 19.02.2014, cand a amanat pronuntarea la data de 26.02. 2014  când a hotărât următoarele

 

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei .. sub nr .. reclamantii X SI Y au solicitat constatarea nulitatii absolute a mai multor prevederi din conventia de credit nr 0160639/25.08.2008 incheiat cu pârâta SC Z SA, emietrea unui nou scadentar de plata, excluderea comisionului de risc si restituirea sumei de 18 402 CHF, si plata dobanzii legale de la data scadentei fiecarei sume reprezentand comision de risc pana la data restituirii efective a sumelor.

În motivarea in fapt a cererii, reclamanţii au arătat următoarele:

La data de 25.08.2008 a  incheiat cu parata Convenţia de credit nr. 0160639/25.08.2008, contract in baza căruia Banca le-a acordat un imprumut in valoare de 200 000 CHF, garantat conform art. 7 (a) din Convenţia de credit cu garantie reala imobiliara (ipoteca) de prim rang.

Anterior semnării acestui contract tipizata nu a existat nici o negociere, ci parata le-a impus Conventia de credit in forma semnata, neavand posibilitatea  de a-si exprima punctul de vedere asupra caracterului abuziv al unor clauze.

Au invederat ca  pe parcursul analizei dosarului de credit am solicitat in repetate rânduri textul Convenţiei de credit studiu si analiza insa Banca a refuzat sa-1 puna la dispoziţie pe considerentul ca va fi pus la dispoziţie doar in măsura in case se aproba pentru creditul. Chiar si dupa aprobarea dosarul de creditare Banca a tergiversat si amânat fara motiv punerea la dispoziţie a textului Convenţiei de credit fiindu-i imposibil sa identifice clauzele abuzive doar din informaţiile verbale primite pana la data semnării intrucat Banca le-a prezentat verbal doar informaţii sumare si truncheate cu privire la condiţiile de creditare.

Au mai arătat ca nu au cunoscut clauzele si condiţiile încheierii Convenţiei de credit mai inainte de semnare, Banca punandu-le la dispoziţie contractul exact la momentul semnării acestuia.Iar  analiza unui dosar de creditare durează o perioada semnificativa si am fost pusi in situaţia de a accepta ca atare semnarea Convenţiei de credit pusa la dispoziţie doar la data semnării.

Reclamantii au arătat  instantei ca următoarele clauze sunt nule absolute fiind abuzive

Art. 3 lit. (d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit prevede ca „Banca isi rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente in cazul apariţiei unor modificări semnificative pe piaţa monetara, comunicând împrumutatului noua rata a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificata se va aplica de la data comunicării;"

A arătat  ca aceasta clauza pune probleme serioase sub aspectul echilibrului contractual, in sensul ca oferă paratei dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fara ca noua rata astfel revizuita sa fie negociata cu subsemnatii-imprumutati, urmând a fi doar informaţi cu privire la aceste aspecte. Mai mult decât atat, nu sunt indicate in contract nici macar sumar situaţiile care pot sau urmează sa fie calificate ca „modificări semnificative pe piaţa monetara", astfel incat banca are posibilitatea sa revizuiască rata dobânzii in raport de orice situaţie, indiferent daca aceasta are sau nu impact asupra Convenţiei de credit, conducând astfel la posibilitatea de a mari rata dobânzii dupa bunul plac.

A mentionat ca potrivit  art. 1 (a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, in principiu, o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare (i.e. Banca) de a modifica rata dobânzii in mod unilateral nu este abuziva, 'cu condiţia ca acest lucru sa se faca in baza unui motiv imtemeiat prevăzut si in contract si, totodată, cu condiţia informării grabnice a clientului, care sa aiba, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. In acest sens, din cuprinsul art. 3 lit. (d) reiese ca motivul considerat de Banca ca „ întemeiat ' este acela al „apariţiei unor modificări semnificative pe piaţa monetara ".

 Pe de alta parte, prin motiv întemeiat", in sensul textului de lege, se intelege împrejurarea descrisa cu acurateţe, care sa ofere consumatorului posibilitatea de a sti cu exactitate, chiar de la data semnării contractului, ca daca împrejurarea in cauza se produce, atunci aceasta va antrena si majorarea dabanzii. Totodată, motivul trebuie sa fie suficient-de clar arătat, uşor de determinat, pentru ca, in eventualitatea producerii acestuia, consumatorul sa poată aprecia daca împrejurarea in cauza a avut loc, iar in eventualitatea unui litigiu pe marginea acestei clauze, instanţa va trebui sa fie in măsura sa aprecieze daca împrejurarea, motiv de mărire a dobânzii, chiar s-a produs. Asa cum un act normativ trebuie sa fie caracterizat prin previzibilitate, la fel, si o clauza contractuala trebuie sa fie astfel formulata incat consumatorul sa poată anticipa consecinţa apariţiei unei împrejurări calificata ca fiind motiv întemeiat pentru majorarea dobânzii.

O schimbare pe care o persoana o poate aprecia ca fiind semnificativa (i.e. Banca), poate fi apreciata de o alta ca fiind nesemnificativa (i.e. consumatorul). Este de notorietate ca un motiv intemeiat ar putea fi unul care sa poată fi apreciat la fel, in mod obiectiv, de orice persoana, inclusiv de catre instanţa investita cu efectuarea controlului de legalitate cu privire la o astfel de clauza si la aplicabilitatea ei.

Totodată, a invederat ca nu poate fi acceptata nici teoria potrivit căreia elementele de natura obiectiva sunt greu de cuantificat si din acest motiv nu pot fi prevăzute in contract, cel puţin pentru următoarele motive:

(i)dificultatea stabilirii unor criterii obiective nu reprezintă un motiv suficient si temeinic pentru ca acestea sa nu fie arătate, mai ales in condiţiile in care ar fi fost suficient ca macar consecinţa modificării semnificative asupra convenţiei pârtilor sa fie indicata pentru a se putea stabili un criteriu chiar si minim;

(ii) daca Banca s-ar afla totuşi in imposibilitatea de a gasi cel puţin un criteriu obiectiv, ar urma sa isi asume consecinţele legale ale acestei imposibilităţi.

Următoarea clauză considerată abuzivă  a fost art 1.2 art 5 lit a comisioin de risc

Au arătat reclamantii ca in conventia de credit nu exista explicat in mod clar scopul si intelesul  Comisionului de risc,ca nu exista nicio justificare legala ori de alta natura ^ a aplic, un eventual comision care sa acopere un pretins „risc" din partea Bancu intrucat un eventual risc legat de insolventa noastră este acoperit prin garanţia reala (ipoteca de rang I) instrtuita asupra imobilului pentru care a fost acordat creditul.

Un alt eventual risc ar fi acela al pieirii bunului ca urmare a unor evenimente care pot genera un astfel de risc insa si acest risc este acoperit tot din patrimoniul subsemnaţilor. In acest sens, Banca le-a impus obligaţia prin Convenţia de credit sa incheie o poliţa de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul care face obiectul ipotecii de rang I si sa cesioneze in favoarea sa indemnizaţia de asigurare (art 7 litera (b) din Convenţia de Credit).

Eventualele „riscuri" ale Băncii, care ar ,justifica" un comision, sunt unele lipsite de temei, intrucat costurile legate de aceste riscuri, sunt suportate exclusiv si integral de subsemnaţii consumatori.Singurul considerent pentru care a fost introdus un astfel de cost este acela de a obţine in mod abuziv foloase materiale injuste si necuvenite. Aceasta stare de fapt, cat si inexistenta unui „risc al Băncii, reies fara echivoc s. din Împrejurarea ca, incepand cu luna septembrie 2010, Banca a încetat perceperea „ comisionului de risc ".Cu toate acestea, incepand cu luna septembrie a anului 2010, Banca a modificat in mod unilateral si abuziv Convenţia de Credit, introducând in sarcina subsemnaţilor un nou cost care nu are nicio justificare or fundamentare si cu privire la care am notificat Banca in repetate randun ca nu suntem de acord (astfel cum va fi dovedit prin probatoriul din aceasta cauza), fiind denumit in mod generic „ comision de administrare ".

Prin introducerea comisionului de administrare,s-au văzut obligaţi sa se supună modificărilor unilaterale aduse Convenţiei de credit de către Banca sub ameninţarea Înscrierii in evidentele biroului de credit, in caz de neplata a acestuia, fapt care contravine principiului bunei credinţe si reconfirma poziţia Băncii, deja de notorietate, ca fiind una de forţa si abuziva in relaţia cu clienţii consumatori.

O astfel de clauza referitoare la un pretins „comision de risc" cat si perceperea unui nou comision neagreat de parti prin Încheierea unui act adiţional la Convenţia de Credit creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor, astfel  aceasta cllauya constituie din perspectiva art. 4 alin (1) din Legea 193/2000, clauza abuziva fiind nula absolut, incalcandu-se atat prevederile art. 1 (a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Pe de alta parte, modificarea unilaterala a Convenţiei de Credit prin perceperea „comisionului de administrare" contravine prevederilor art. 93 lit. e), punctul 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, republicata, cu modificările si completările ulterioare C,OG nr. 21/1992"). Astfel, potrivit 93 lit. e), punctul 2 din OG nr. 21/2996 se prevede ca „se interzice introducerea si perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menţionate in contract".

Cu privire 1.3 art 6 alin 2 au arătat ca având in vedere caracterul abuziv al prevederilor clauzei 3 d) pentru motivele dezbătute pe larg la punctul 1.1. de mai sus, consideram ca dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Convenţia de credit conţin prevederi abuzive in sensul art. 4 alin (1) din Legea 193/2000, intrucat modificarea prevederilor Convenţiei de credit nu poate avea loc in temeiul unei clauze nule absolut intrucat o alta interpretare ar fi contrara principiului de drept instituit prin adagiului Quod nullum est nullum producit.

In plus, desi aceasta clauza nu conţine in mod expres prin ea insasi prevederi care sa atragă caracterul abuziv si nulitatea absoluta, deserveşte procedura arbitrara de modificare a ratei dobânzii instituite de Art. 3 lit. (d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de CreditPe de alta parte, asa cum arătam anterior, Convenţia de credit, si implicit anuitatea, nu pot fi modificate unilateral de Banca, intrucat s-ar incalca atat dispoziţiile art. 93lit. h) din OG nr. 21/1992 cat si condiţiile de fond si de forma prevăzute pentru modificarea actelor sinalgmatice si s-ar produce un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Referitor la  1.4. art. 6 alin 3. prima teza din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit - „ Graficul de rambursare se va modifica periodic, automat, corespunzător ajustării ratei dobânzii, [...]"  au arătat ca

Având in vedere caracterul abuziv al prevederilor clauzei 3 d) din condiţiile speciale ale Convenţiei de credit, consideram ca si dispoziţiile art, iLalin. 3 din Convenţia de credit conţin prevederi abuzive si nule absolut in sensul art. 4 alin (1) din Legea 193/2000, pentru următoarele considerente:

- desi aceasta clauza nu conţine in mod expres prin ea insasi prevederi care sa atragă caracterul abuziv si nulitatea 'absoluta, deserveşte procedura arbitrara, nula absolut, de modificai^ a ratei dobânzii instituite de art. 3 lit. (d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit;

modificarea prevederilor Convenţiei de credit nu poate avea loc in temeiul unei clauze nule absolut intrucat o alta interpretare ar fi contrara principiului de drept instituit prin adagiului Quod milum est nullum producit;

scadentarul, care face-parteintegranta. din Convenţia de credit, nu poate fi modificat unilateral de Banca intrucat s-ar încalcă atat' dispoziţiile art. 93 lit. h) din 0*G nr. 21/1992 cat si condiţiile de fond si de forma prevăzute pentru modificarea actelor sinalgmatice, producandu-se un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Referitor 1.5. art. 3.1.2. lit. (c) de la SECŢIUNEA 3) - ,, Costuri" din Condiţiile Generale ale Convenţiei de Crediit au arătat ca

Potrivit dispoziţiilor art. 3.1.2. litera c), se prevede ca „Rata dobânzii curente este fixa sau variabila, exprimata in forma procentuala (ex x%), valoarea sa fiind menţionata in Condiţiile Speciale ". Asa cum se poate observa aceasta clauza este abuziva si nula absolut intrucat se introduce un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor, lasand la libera apreciere subiectiva a Băncii sa stabilească daca dobânda este fixa sau variabila.

Pe de alta parte aceasta prevedere vine in contradicţie cu art. 3 litera a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit unde se specifica ca rata dobânzii curente este „3,99% p.a. " (n.n. pe an), fara a se face vreo referire la faptul ca aceasta ar fi variabila ori sa se indice macar o formula de calcul care sa respecte regulile prevăzute de art. 93 lit. g, punctul 3 din OG nr. 21/1992, respectiv:

-variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru;

-dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract;

-formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia.

 Au arătat ca prevederile art. 3.1.2. litera c) nu respectă niciuna din regulile enuntate.

Cu privire la 1.6 art 3.11 de la sectiunea 3) costuri din Conditiile Generale ale Conventiei de Credit au arătat  Conform dispoziţiilor art. 3.11. „DAE poate fi modificata in condiţiile modificării ratei dobânzii, precum ii in condiţiile prevăzute de Secţiunea 10) „Costuri suplimentare" sau prin acordul pârtilor". Asa cum se poate observa, aceasta cluaza conţine dispoziţii care fac trimitere la dispoztiile Art 3 lit (d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit si la Secţiunea 10) „Costuri suplimentare" (i.e art 10 1 şi art 10 2 din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit).

Avand in vedere ca aceasta clauza se intemeiaza si se fundamentează pe prevederile unor clauze abuzive nule absolut (astfel cum am dezbătut pe larg la punctul 1.1. si 1.10. din prezenta secţiune) la care face trimitere, apreciem ca este si aceasta o clauza abuziva nula absolut, in sensul art. 4 alin (1) din Legea 193/2000.

In plus, aceasta clauza este lipsita de efecte juridice si nu poate produce efecte juridice intrucat nulitatea absoluta a clauzelor pe care se intemeiaza ii atrage nulitatea absoluta si in temeiul principiului de drept Quod nullum est nullum producit

Cu privire la 1.7. art .4.2. de la SECŢIUNEA 2) - „Plaţi" din Condiţiile Generale aleConventiei de Credit.  au arătat ca

Potrivit art. 4.2. din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit se prevede ca in situaţia in care cursul de schimb pentru moneda creditului (in cazul nostru CHF) fluctuează, doar in sens crescător, cu mai mult de 10% fata de valoarea de la data semnării Convenţiei de credit, „Banca are dreptul, dar nu si oblişatia, ca in mod unilateral" sa convertească moneda creditului in RON, „in vederea evitqrii/maiorarii expunerii la Riscul Valutar". In aceasta situaţie, subsemnaţii consumatori vom fi obligaţi, la simpla notificare a Băncii sa suportam absolut toate costurile generate de aplicarea conversiei „astfel cum vor fi acestea aplicabile la data efectuării conversiei" si vom fi obligaţi sa suportam „Rata Dobânzii Curente practicata de Banca si toate celelalte condiţii valabile pentru acelaşi produs de creditare/produsul de creditare similar, in RON, aflat in oferta băncii la data efectuării conversiei".

Potrivit acestei clauze, in cazul in care ar exista un risc valutar doar in patrimoniul Băncii, nu si al consumatorilor Banca poate modifica unilateral Convenţia de Credit, contrar condiţiilor de fond si de forma pentru modificarea actelor sinalagmatice cat si in contradicţie directa CU. dispoziţiile art. 93 lit. li) din OG nr.^21/1992 care_dispune ca „sunt interzise clauzele contractualemre: dau dreptul furnizorului de sendcii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator ".

Mai mult de atat, In temeiul art. 4.2., Banca va putea converti creditul in RON aplicând in mod nelegal, injust si abuziv alte condiţii de creditare decât cele prevăzute in Convenţia de credit si care nu au fost prestabilite or predeterminate la incheierea Convenţiei de credit (si nici măcar cunoscute subsemnaţilor consumatori), astfel incat vor  fi supuşi si de aceasta data obligaţiei de a suporta integral atat riscul valutar cat  si rata a dobânzii plus costurile aferenţe conversiei care vor fi stabiliîe la liberul arbutru al Băncii, fara a exista niciun fel de criteriu de determinare a acestora.

Au arătat ca  aprobarea conversiei creditului intr-o alta moneda nu va putea fi făcuta decât cu acordul Băncii, dupa doua aparente „criterii", respectiv (i) analiza de la caz la caz si (ii) posibilităţile de refinantare in piaţa. In fapt nu exista niciun fel de criteriu ori regula obiectiva de apreciere si Banca va putea decide in mod unilateral bazat exclusiv pe liberul arbitru respingerea unei astfel de cereri, chiar daca subsemnaţii am suferi un prejudiciu din cauza fluctuaţiilor valutare.

Si in aceasta situaţie, in cazul in care Banca va aproba conversia dupa reguli si criterii numai de ea ştiute, absolut toate costurile legate de o astfel de conversie vor fi suportate doar de subsemnaţii consumatori fara a exista o cuantificare a acestor costuri sau o modalitate obiectiva de apreciere or cuantificare a acestora.

Totodată,  au mai menţionat in cuprinsul prezentei acţiuni la punctul 1.1., dificultatea stabilirii unor criterii obiective din partea Bandi nu reprezinfa~un"motiv suficient si temeinic pentru ca acestea sa nu fie arătate Pe de aiüTplrté," d5ca*î*aflca* nu a putut identifica astfel de crierii obiectiv, trebuie sa isi asume consecinţele legale si riscurile acestei imposibilităţi.

O astfel de clauza creează, in detrimentul subsemnaţilor consumatori si contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor, astfel incat întregul art. 4.2. de la SECŢIUNEA 21 - „Plaţi" din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit este o clauza abuziva fiind nula absolut, din perspectiva art. 4 alin (1) din Legea 193/2000. Practic, in loc ca un eventual risc valutar sa fie suportat de Banca sau, cel mult, riscul sa fie impartit intre Banca si subsemnaţii, sunt pusi intr-o situaţie disproporţionata, care, poate genera un vădit prejudiciu doar in patrimoniul nostru.

Cu privire 1.8 art 7.2 lit c si d au arătat ca Articolul 7.2. din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit, conţine dispoziţii cu privire la asa n „obligaţii" ale Băncii. Astfel, potrivit literei c) ale acestei clauze, Banca este obligata „sa instiinte scris împrumutatul cu privire la conversia monedei Creditului in Noua Moneda, in situaţia prevăzuta / 4.2. din prezentele Condiţii Generale si sa-i comunice acestuia noul grafic de rambursare, in vi, data realizării conversiei". Pe de alta parte potrivit literei d) ale aceluiaşi art. 7.2., Banca este obli comunice împrumutatului noua rata a dobânzii (i) stabilita de către Banca a dreptului de a ti dobânzii curente in cazul intervenirii unor Schimbări Semnificative sau (ii) aplicabila ca exercitării de către Banca a dreptului de a converti moneda Creditului in Noua Moneda, l precizata la punctul 4.2. din prezentele Condiţii Generale".

Având in vedere ca art. 7.2. lit. c) si (d) conţine prevederi care se intemeiaza,  interpretează impreuna cu dispoziţiile art. 3 lit. (d) din Condiţiile Speciale si art. 4.2. Generale ale Convenţiei de credit, clauze pe care le consideram abuzive conform celor punctul 1.1. si 1.7. din prezenta acţiune, apreciem ca art. 7.2. lit. c) si fH) - „Obligai! SECŢIUNEA 7) - ..Plaţi" din Condiţiile Generale ale Conveni HP rredit con] fiind nule absolut in sensul art. 4 alin (1) din Legea 193/2000.

Cu privire 1.9 art 8.1 lit c si lit d  au arătat ca declararea anticipata a scadentei pentru a nu fi considerate abuzive si nule absolut aceste prevederi, era necesar ca Banca sa stabilească motive obiective de apreciere a imprejurarii de fapt care ar putea fi considerata determinanta pentru declararea anticipata a scadentei. Cu toate acestea se poate lesne observa ca singurul criteriu de apreciere este unul de natura pur subiectiva si arbitrar.

Au invederat ca banca instituie in mod cu totul abuziv si nelegal, in contradicţie vădita cu principiul de drept privat potrivit căruia părţile unui raport juridic se situează pe poziţii de egalitate, o procedura prin care, la liberul arbitru absolut al imprumutatorului, acesta poate declara anticipat scadenta soldului creditului, cu toate consecinţele unui prejudiciu iminent in patrimoniul consumatorului.

Referitor la 1.10. costuri suplimentare au arătat ca Conform acestei secţiuni, in situaţia in care din diferite motive costurile Băncii cresc sau ar exista un risc ca acestea sa crească din motive de „interpretare ale unor acte normative aplicabile" aceste costuri sau eventualele costuri legate de interpretarileHegislatiei in vigoare, urmeaza-ă fi suportata exclusiv de  consumatori.

Au arătat ca art 10.1 si 10.2 Ca o consecinţa fireasca a constatării nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de risc de la art. 5 lit. a) din Convenţia de credit, astfel cum a fost ceruta la punctul 1 liniuta a Il-a, consideram ca sunt indreptatiti la restabilirea situaţiei in care clauza privind comisionul de risc nu a fost incheiata.Astfel, dand eficienta celor doua principii ale efectelor nulităţii - principiul retroactivităţii efectelor nulităţii si principiul repunerii in situaţia anterioara restitutio in integrum - se impune restituirea de către parata către subsemnaţii a sumelor de bani incasate cu titlu de comision de risc si incepand cu luna septembrie 2010 cu titlu de comision de administrare, de la data semnării Convenţiei de credit si pana la data plaţii efective a acestui debit. Pentru perioada septembrie 2008 -noiembrie 2012, cuantumul comisionului de risc, redenumit ulterior comision de administrare, asa cum am mai arătat, se ridica la suma de 18 402,400 CHF, asa cum rezulta din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei, suma care, solicitam sa ne fie restituita de către parata.

In drept au fost invocate dispozitiile art 112 cod proc civ, art 1,4 din legea 193/200, OG 21/1992, legea 296/2004 privind codul consumului, legea 363/2007.

Ca probatoriu au solicitat proba cu inscrisuri, interogatoriu.

Pârâta a formulat intampinare prin care a solicitat  respingerea cererii ca neintemeiata raportat la calitatea acestora de persoane care au cunostiinte juridice.

Cu privire la clauzele invocate ca fiind abuzive, pârâta a arătat următoarele:

Referitor la clauza 3 d privind modificarea dobanzii, a arătat ca este ramasa fara obiect  intrucat au fost notificati, ca este reglementat dreptul consumatorului de a rezilia contractul, iar banca nu poate prevedea schimbarile legislative ulterioare incheierii conventiei. Au arătat ca aceasta clauza a fost negociata, iar reclamantii au semnat in cunostiinta de cauza, iar intre parti nu a existat un dezechilibru semnificativ. Rata dobanzii se asociaza cu obiectul principal al contractlui de credit, fiind elementul cheie despre care banca isi informeaza clientii la incheierea unui contract, iar modalitatea de determinare  a acesteia nu poate fi analizata din perspectiva clauzelor abuzive.

Cu privire la comisionul de risc parata a arătat ca argumentele reclamantilor sunt netemeinice.

A invederat isntantei ca notiunea riscului de credit este parte dintr-o teorie complexa, riscul de credit fiind un risc asumat d ebanca care deriva din constituirea surselor sale de creditare, din fonduri proprii sau prin depozite. Acest comision de risc este perceput in ideea aducerii la indeplinire a cerintei legale de pastrare la un anumit nivel al fondurilor proprii care sa acopere inclusiv riscul de credit, fara a constitui in mod necesar pretul unui serviciu distinct de acordarea creditului, fiind perceput la un nivel mic pe toata durata creditului.

De asemenea a arătat prin anularea acestuia se produce un dezechilibru semnificativ pentru banca fiind nevoita sa restrictioneze accesul la credite, precum si faptul ca a actionat cu buna credinta la introducerea acestei clauze, acest comision de risc fiind parte integranta din DAE, fiind inclus in riscul contractului.

Cu privire la clauzele 6.2 si 6.3 modificarea anuitatii a arătat ca nu este abuziva cu aceasi argumente prezentate mai sus. La fel a arătat si pentru clauza privind doband fixa sau variabila, ca fiind un element negociat cu clientii.

Referitor la clauzele 4.2 si 4.3  raportat la conversia monedei, a arătat parata ca nu sunt abuzive intrucata are rol de protectie, iar banca nu poate modifica unilateral cu privire la moneda creditului, iar caluaza este una transparenta si verificabila.

Raportat la clauzele 7.2 lit c si d nu sunt abuzive intrucat dreptul imprumatului la reziliere este pastrat.

In ceea ce priveste declararea scadentei anticipate a arătat ca nu  este abuziva deoarece ea da dreptul bancii sa reactioneze la neexecutarea obligatiilor contractuale de catre imprumutati. Iar referitor la art 10.1 si 10.2  a arătat ca nu pot fi abuzive intrucat aparitia unor astfel d ecosturi nu sunt sub controlul sau previziunea bancii si ajuta la pastrarea echilibrului contractual.

Referitor la capetele de cerere privind restituirea sumelor percepute cu titlu d ecomision de risc si dobanda legala a arătat ca sunt nejustificate deoarece clauzele nu pot fi calificate ca fiind abuzive.

Cererea nu a fost motivata in drept.

Prin incheierea  civila nr 2568 din 13.05.2013 s-a admis cererea de strămutare si s-a dispus stramutarea la Judecatoria Ploiesti.

Reclamantii si-au precizat actiunea in sensul ca solicita  suma de 22147 CHF incasata cu tiltu de comision de risc.

Instanta a administrat proba cu inscrisuri.

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanţa reţine următoarele:

La data de 25.08.2008, pârâta S.C. Z S.A., în calitate de împrumutător, şi reclamanţii Xşi Y, în calitate de împrumutaţi, au încheiat convenţia de credit nr. 0160639/09.05.2008, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 200.000 CHF, pentru o durată de 120 luni, calculată de la data încheierii convenţiei, pentru o dobândă de 3,99% p.a. Termenele de restituire a sumei împrumutate au fost stabilite prin planul de rambursare a creditului.

De la data încheierii convenţiei şi până în prezent, pârâta a perceput comisionul de risc, redenumit de administrare, astfel cum reiese din extrasele de cont depuse la dosar  coroborat cu planurile de rambursare a creditului.

Cu titlu preliminar, pentru a analiza cererea formulată de reclamanti, cu privire la declararea ca abuzive a clauzei contractuale stipulate la  art. 3 lit. d, 5 lit. a, din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit, instanţa trebuie să răspundă apărărilor pârâtului care a arătat, în esenţă, că dobânda prevăzută în clauza al cărei caracter abuziv se solicită, precum şi comisionul de risc, fac parte din preţul contractului – preţul serviciului oferit reclamantului, care, potrivit Legii nr. 193/2000 care transpune în legislaţia naţională Directiva 93/13/CE, nu pot fi supuse aprecierii din acest punct de vedere.

Acesta a arătat că instanţa trebuie să interpreteze textul de implementare a Directivei nr. 93/13/CEE, anume art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000, în sensul şi înţelesul Directivei, atunci când transpunerea în legislaţia naţională nu s-a făcut în conformitate cu scopul şi sensul directivei.

Instanţa apreciază că nu există nici un impediment în ceea ce priveşte interpretarea textului legii naţionale  - art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000  - în sensul că acesta se referă la preţul  şi la obiectul contractului.

În ceea ce priveşte cenzurarea analizei preţului si obiectului contractului prin prisma caracterului abuziv, de către instanţă, care ar fi ţinută de acest articol al legii naţionale, precum şi de art. 4 alin. 2 al Directivei nr. 93/13/CEE, instanţa apreciază că susţinerea pârâtei nu este întemeiată.

Astfel, în cauza C 484/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Suprem  din Spania, prin decizia din 20 octombrie 2008, în procedura Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) – la  care face trimitere Avocatul General în Concluziile sale în cauza C 453/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Okresný súd Prešov (Slovacia), în procedura Jana Pereničová, Vladislav Perenič împotriva SOS financ spol. s r. o.(par. 117 şi118) -,  articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil(par. 44).

În această speţă, aşa cum rezultă din textul citat, se punea problema unei reglementări naţionale care să permită instanţelor naţionale să efectueze un control asupra acestui tip de clauze, prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE. Ceea ce Curtea a statuat este că se poate stabili prin lege naţională un control asupra clauzelor prevăzute la 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE., clauze ce fac şi obiectul prezentului litigiu, fără ca acest text să fie încălcat. Astfel, cu atât mai mult, instanţele naţionale, pot analiza caracterul abuziv al acestui tip de clauze, chiar dacă ele sunt exprimate în mod clar şi inteligibil în contractele supuse controlului jurisdicţional. Ceea ce este important este ca statele să acorde minimul de protecţie fată de consumatori, minim ce este reglementat prin Directiva nr. 93/13/CEE, însă prevederile acestei directive nu pot fi interpretate în sensul că statele nu pot acorda o protecţie mai ridicată consumatorilor. În acest sens, în cauza  C 453/10, Jana Pereničová, Vladislav Perenič împotriva SOS financ spol. s r. o.(par. 36), Curtea a statuat: „Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, la aprecierea aspectului dacă un contract încheiat cu un consumator de către un comerciant și care conține una sau mai multe clauze abuzive poate continua să existe fără clauzele menționate, instanța sesizată nu poate să se întemeieze numai pe caracterul posibil avantajos pentru una dintre părți, în speță consumatorul, al anulării respectivului contract în întregime. Cu toate acestea, directiva menționată nu se opune ca un stat membru să prevadă, cu respectarea dreptului Uniunii, că un contract încheiat cu un consumator de către un comerciant și care conține una sau mai multe clauze abuzive este nul în întregime atunci când se dovedește că aceasta asigură o protecție mai bună a consumatorului”.

 Pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat de asemenea, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract(Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale(Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29) .

În opinia Curții, posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, și anume faptul ca respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C 473/00, Rec., p. I 10875, punctul 32). Dreptul astfel recunoscut instanței a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea lor(”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C 473/00, Rec., p. I 10875, punctul 33).

Prin urmare, instanţa poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecăţii în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Constituţia României( “Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”), şi ale  art.20 din Constituiţia României( dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”).

Legea aplicabilă în cauză:

Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art.6 alin.(2) din Codul civil din 2009 şi art.3 şi art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.

Raporturile contractuale stabilite între părţi şi deduse judecăţii intră sub incidenţa Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, reclamanţii având calitatea de consumatori în sensul art.2 alin.(1) din actul normativ, respectiv de persoane fizice părţi la un contract încheiat în afara activităţilor lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art.2 alin.(2) din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activităţi comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa va avea în vedere Legea nr.193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr.305/18.04.2008, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condiţiile de validitate ale acestuia şi cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei).

De asemenea, instanţa reţine  caracterul derogator, special al dispoziţiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluţionarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianţi şi consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanţei de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condiţiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.

Aplicarea în cauză a Directivei nr.93/13/CEE:

Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege naţională.

Pentru ca o directivă să beneficieze totuşi de efect direct (înţeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanţelor naţionale), în situaţia în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerinţe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiţionată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerinţe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiţie în mai multe cauze: C – 41/74 Van Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părţi nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.

Cu toate acestea, instanţa va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi prin prisma art.4 alin.(2) din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar şi prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.

Cerinţele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:

Potrivit art.4 alin.(1) şi alin.(2) din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art.4 alin.(6) din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Astfel cum art.4 alin.(3) din Lege stabileşte, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, art.1 alin.(1) din Legea nr.193/2000 prevede că ”orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”.

Potrivit art.4 alin.(2) din Directiva nr.93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Din textele legale anterior menţionate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte trei condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; 3) nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar şi inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanţa reţine că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a doua categorie fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară celeilalte;  existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.

Convenţia de credit nr. 0160639/25.08.2008, încheiată între părţi are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menţionate: între reclamanţi, părţile contractante aflate în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâtă, partea contractantă deţinând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziţie de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă şi anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamanţii; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamanţii doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul îşi poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condiţiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), şi nici nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condiţiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamanţii au avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deşi sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art.4 alin.(2) din Lege.

Nu există identitate între caracterul special al condiţiilor convenţiei de credit şi caracterul negociat al acestora. Condiţiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferenţiază acest contract de altele din aceeaşi categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor şi al comisioanelor etc.). Faptul că reclamanţii au acceptat să semneze convenţia de credit în condiţiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunţat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Pentru motivele de fapt şi de drept anterior menţionate, instanţa reţine caracterul de adeziune al contractului de credit nr. 0160639/25.08.2008 încheiat între părţi, şi deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamanţi.

I Art.3 lit.d din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit prevede: „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.

În condiţiile generale ale convenţiei, pârâta a definit ”schimbările semnificative” ca fiind: ”(i) orice variaţie cu o cotă procentuală de 0,2% p.a. sau mai mare a valorii indicilor de referinţă ai pieţei monetare, faţă de valoarea acestora la data de referinţă, (ii) orice modificări ale costurilor de refinanţare ale băncii care ar genera o depăşire a nivelului maxim acceptabil pentru aceasta în vederea continuării desfăşurării activităţii, în legătură cu un anumit produs / serviciu, în condiţii de profitabilitate precum şi (iii) orice modificări legislative ce ar supune banca la suportarea unor costuri noi / suplimentare / majorate faţă de cele avute în vedere la data de referinţă, incluzând, dar fără a se limita la situaţiile prevăzute la Secţiunea 10”.

Instanţa reţine că prin art.3 lit.a din condiţiile speciale ale convenţiei nr. 0160639/25.08.2008 a fost stabilită o rată fixă a dobânzii curente de 3,99% p.a. Acest caracter reiese atât din faptul că în contract nu a fost prevăzut expres caracterul variabil al dobânzii, cât şi din planul de rambursare a creditului anexat convenţiilor. Cu toate acestea, prin art.3 lit.d anterior redat, pârâta şi-a atribuit dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor ”schimbări semnificative pe piaţa monetară”.

Anexa la Legea nr.193/2000 stabileşte cu caracter exemplificativ prevederile contractuale care au caracter abuziv, printre acestea fiind şi cea care: ”a) dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

Mai mult, în art.3.1.2 lit.c din Condiţiile generale ale convenţiei, pârâta a stabilit expres că rata dobânzii curente este fixă sau variabilă.

De asemenea, art.1 alin.(1) din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Analizând conţinutul art.3 lit.d din Condiţiile Speciale prin prisma întregului contract, instanţa constată că, dacă reclamanţii au putut afla de la data încheierii convenţiei posibilitatea modificării ratei dobânzii, condiţiile acestei variaţii, respectiv sintagma ”schimbări semnificative pe piaţa monetară”, nu a fost definită în mod clar, fără echivoc: ”indicii de referinţă ai pieţei monetare” nu au fost expres indicaţi; ”depăşirea nivelului maxim acceptabil” pentru bancă reprezintă un criteriu pur subiectiv, exclus aşadar oricărei aprecieri din partea clienţilor băncii sau a instanţei; sintagmele ”orice modificări legislative”,”costuri noi/suplimentare/majorate” nu oferă nicio limită pentru bancă în majorarea ratei dobânzii.

Cazurile în care o convenţie poate fi amendată prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-şi prefigura de la început condiţiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanţa să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenţei şi temeiniciei acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanţa consideră că art.3 lit.d din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nu este clar, fără echivoc, ci permite pârâtei să modifice discreţionar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamanţi, care scapă aprecierii acestora şi eventualului control al instanţei, contrar principiului bunei-credinţe şi creând un vădit dezechilibru contractual. „Schimbările semnificative pe piaţa monetară”, invocate de pârâtă, au un caracter vag, putând da cu uşurinţă naştere la creşteri abuzive a ratei dobânzii.

Pârâta nu a prevăzut în contract posibilitatea reclamanţilor de a solicita rezilierea convenţiei în ipoteza modificării unilaterale a ratei dobânzii, cu obligaţia de a restitui suma împrumutată, fără a fi penalizaţi pentru această alegere.

Dobânda este inclusă în preţul contractului. Însă, potrivit art.4 alin.(6) din Legea nr.193/2000 şi din art.4 alin.(2) din Directiva nr.903/13/CEE, pentru a fi exclusă de la aprecierea caracterului abuziv, clauza contractuală referitoare la preţul contractului trebuie să fie exprimată „clar şi inteligibil”. Or, în cauză, reclamanţii au invocat tocmai formularea neclară, neinteligibilă, a posibilităţii de modificare a ratei dobânzii.

Reclamanţii nu au avut posibilitatea de a negocia clauza privind caracterul dobânzii, din moment ce aceasta nu a fost clar exprimată (prin ipoteză, reclamanţii nu puteau face judecăţi de valoare cu privire la o dispoziţie contractuală pe care nu au putut-o înţelege). Iar susţinerea pârâtei, potrivit căreia prin faptul că reclamanţii au consimţit să semneze convenţia de credit, au acceptat implicit şi posibilitatea modificării (discreţionare) a dobânzii vădeşte pe deplin reaua – credinţă a băncii.

În consecinţă, instanţa apreciază că art.3 lit.d din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit reprezintă o clauză abuzivă, în sensul lit.a) din Anexa la Legea nr.193/2000.

II. Art.5.1 lit.a din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit prevăd în favoarea pârâtei dreptul de a percepe un comision de risc de 0,22% ( prevăzut în convenţia de credit nr. 0160639/25.08.2008) aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.

Art.3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit stabilesc că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în condiţiile speciale.

Instanţa constată că riscul asigurat prin perceperea acestui comision nu este definit prin convenţie; simpla menţionare a valorii şi a perioadei pentru care este datorat, fără ca reclamanţii să aibă posibilitatea de a cunoaşte motivele care determină perceperea acestuia, iar instanţa, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar şi neechivoc.

De altfel, instanţa reţine că numai ca urmare a promovării prezentei acţiuni, la aproape patru ani de la data încheierii convenţiei de credit, pârâta a încercat să furnizeze o explicaţie posibilă a stabilirii acestui comision, şi aceasta cât se poate de generală („comisionul de risc este perceput pentru gestionarea şi a altor riscuri decât riscul de neplată, şi anume: riscul de neexecutare a garanţiei, riscul de urmărire a garanţiei, riscul de depreciere / pieire a garanţiei, de neîncasare a valorii asigurării şi orice alte riscuri care există în legătură cu un credit ipotecar”); în contract nu au fost prevăzute, nici măcar cu titlu exemplificativ, aceste riscuri inerente activităţii desfăşurate de bancă şi „care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit”. Exigenţele bunei – credinţe în raporturile contractuale impun ca părţile să poată cunoaşte încă de la încheierea actului juridic întinderea obligaţiilor pe care trebuie să le execute, şi ca o parte să nu îşi crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, şi deci nejustificat, a celeilalte părţi.

Riscul, înţeles ca posibilitatea unei pierderi, reprezintă un element specific contractelor aleatorii (actelor juridice cu titlu oneros în care toate părţile au în vedere posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare şi incerte, de care depinde întinderea sau chiar existenţa obligaţiei); contractul de credit însă are caracter comutativ, întinderea şi existenţa obligaţiilor asumate de părţi fiind precis determinate încă de la realizarea acordului de voinţă, iar în cazul în care reclamanţii nu şi-ar executa obligaţiile contractuale, pârâta ar avea la dispoziţie procedura executării silite, inclusiv realizarea dreptului de ipotecă prevăzut în favoarea sa.

Riscurile pe care o bancă trebuie să le suporte sunt acoperite atât ca urmare a perceperii dobânzii stipulate în contract, cât şi ca urmare a constantei adaptări a ofertei de creditare la condiţiile economice, de notorietate fiind ajustarea ratei dobânzii şi a comisioanelor la situaţia economică naţională şi internaţională, în contractele de credit nou încheiate. Riscul nerambursării creditului sau al persoanei contractante este acoperit prin constituirea garanţii reale imobiliare în favoarea pârâtei, prin asigurarea imobilului la o valoare suficientă pentru garantarea recuperării sumei împrumutate, primele de asigurare fiind suportate exclusiv de reclamanţi, prin eventuala executare silită asupra celorlalte bunuri ale reclamanţilor. Nu în ultimul rând, de esenţa activităţii desfăşurate de un comerciant (bancă) este riscul pe care acesta şi-l asumă prin desfăşurarea respectivei activităţi comerciale; însă prin clauzele contractuale impuse reclamanţilor, pârâta încearcă să transfere asupra acestora din urmă întregul risc al creditului acordat, indiferent de valoarea acestuia, clienţii având doar un drept de opţiune între a accepta modificările unilaterale impuse de pârâtă sau a cere desfiinţarea contractului, cu consecinţa restituirii imediate a sumei împrumutate şi a dobânzii aferente, inclusiv a comisionului de rambursare anticipată, în condiţiile în care suma de bani împrumutată a fost deja folosită de reclamanţi.

Contrar susţinerilor pârâtei, instanţa apreciază că acest comision nu a fost negociat între părţi; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoştinţă” a existenţei comisionului. Iar Legea nr.193/2000 nu impune ca doar clauzele care prezintă un interes mai mare pentru clienţi să fie clar exprimate, ci se referă la integralitatea prevederilor contractuale.

Perceperea comisionului de risc (de 0,22% din soldul creditului), plătibil lunar, reprezintă mai mult de jumătate din valoarea dobânzii şi mai mult de o treime din valoarea sumei împrumutate, potrivit graficelor de rambursare  creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor consumatori, aceştia fiind obligaţi, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani.

Instanţa nu contestă faptul că perceperea comisionului de risc a stat la baza voinţei pârâtei de a contracta, dată fiind şi valoarea ridicată a acestuia. Însă această împrejurare nu constituie un impediment pentru anularea clauzei cu acest obiect, legea nefăcând distincţie între clauzele care au avut un rol determinant pentru exprimarea consimţământului, şi cele mai puţin importante.

Instanţa apreciază că prevederea contractuală care stabileşte comisionul de risc contravine bunei-credinţe, în condiţiile în care pârâta percepe lunar 0,22% din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamanţi. Reaua – credinţă a pârâtei este dovedită chiar de modul în care a înţeles să formuleze clauza privind comisionul de risc, şi de caracterul nenegociat al contractului, comerciantul profitând de nevoia consumatorilor pentru a le impune acest comision de risc.

Instanţa nu va reţine nici apărarea pârâtei privind includerea comisionului de risc  în preţul contractului. Denumirea acestui comision şi motivele care stau la baza perceperii acestuia sunt în contradicţie cu ideea de preţ, definit ca prestaţie oferită în schimbul transferării proprietăţii asupra bunului. Comisionul de risc nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinţei sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De altfel, nici O.U.G. nr.50/2010 nu a considerat comisionul de risc drept preţ al contractului, prin art.36 fiind exclusă perceperea acestuia.

În consecinţă, instanţa apreciază că art.5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei încheiate de părţi reprezintă clauze abuzive, în sensul art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000.

III.  Raportat la concluziile instantei cu privire la prima clauza, 3 lit d  instanţa va constata caracterul abuziv al clauzelor art. 6 alin. 2 prima teză din Condiţiile Speciale care prevede că “ Valoarea anuităţii se va modifica in mod corespunzător in condiţiile punctului 3. d)(…)”, şi art. 6 alin. 3  prima teză din Condiţiile Speciale care prevăd că: ” Graficul de rambursare se va modifica periodic, automat, corespunzător ajustării ratei dobânzii(…)”, întrucât acestea pun în aplicare efectivă art. 3 lit. d din Condiţiile Speciale.

IV. Art. 3.1.2. lit. c) - Conditii Generale prevede: “ rata dobânzii curente este fixă sau variabilă, exprimată în formă procentuală, (ex. x%) valoarea sa fiind menţionată în Condiţiile Speciale”.

Art. 3.1.2 din Condiţiile Generale se completeză, în analiza conventiei încheiate de părţi, cu art. 3 lit.a) si d) din Condiţiile Speciale.

Deşi,la prima vedere, conţinutul art. 3.1.2 lit. c) nu pare a avea un caracter abuziv, fiind expresia unor condiţii generale de stabilire a dobânzii, atunci când se interpretează convenţia, sub acest aspect, potrivit principiului de interpretare potrivit căruia clauzele unui contract se interpretează în totalitatea lor, se poate observa cel putin o ambiguitate cu privire la acest aspect.

Astfel, deşi se specifică faptul că rata dobânzii este fixă sau variabilă, doar valoarea acesteia urmează să fie stabilită prin condiţiile speciale, iar nu caracterul acesteia. Or, valoare nu înseamnă decât cuantumul dobânzii, în functie de valoarea creditului si de durata acestuia. 

Analizând, în continuare, şi în completare, continutul art. 3 lit. a) din Conditiile Speciale, prin care se stabileşte rata dobânzii de 3,99% pe an, şi art. 3 lit.d) din condiţiile speciale,  prin care se stabileşte faptul că rata dobânzii se poate modifica în mod unilateral de către Bancă, în funcţie de  criterii nedeterminate,  instanţa reţine că art. 3.2.1. lit. c din Condiţiile Generale creează condiţiile generale ale unui cadru contractual abuziv, lăsând la libera apreciere subiectiva a Băncii să stabilească dacă dobânda este fixă sau variabilă.

Prin urmare, constată existenţa unui dezechilibru contractual în ceea ce priveşte şi clauza prevăzută la art. 3.1.2 it. C) din Condiţiile Generale, care are, astfel, un caracter abuziv.

V. Art. 3.11. Condiţii Generale prevede că “ DAE poate fi modificată în condiţiile modificării ratei dobânzii, precum şi în condiţiile prevăzute de Secţiunea 10 ) Costuri suplimentare sau prin acordul părţilor”.

Reclamanţii au formulat critici cu privire la teza finală a clauzei, prin trimiterile pe care le face la  art. 3 lit. d) şi la Secţiunea 10, care cuprind clauze abuzive.

Instanţa reţine că susţinerile reclamanţilor  sunt întemeiate cu privire la această clauză, aceasta cuprinzând condiţii generale cu privire la stabilirea DAE. Atâta timp cât prevederile art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale si ale Sectiunii 10 din Condiţiile Generale au fost constatate ca având un caracter abuziv, referirile din art. 3.11 cu privire la acestea  îşi vor mai produce efecte pe viitor, fiind si aceasta o clauza abuziva, din moment ce poate fi modificata in coditiile prevazute de art 3 lit d constatata ca fiind abuziva.

VI. Art. 4.2  din Conditiile Generale prevede: “în cazul în care creditul este acordat într-o altă monedă decât moneda naţională ,Împrumutatul, fiecare Codebitor şi fiecare Garant declară şi recunoaşte în mod expres faptul că, în situaţia în care pe parcursul duratei creditului, cursul pentru moneda de schimb fluctuează, în mod crescător, cu mai mult de 10%  faţă de valoarea acestuia de la data semnării prezentei convenţii, în vederea evitării continuării /majorării expunerii la riscul valutar,  Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia, ca în mod unilateral" sa convertească moneda creditului în RON, să aplice, în consecinţă, rata dobânzii practicate pentru acelaşi produs de creditare/produsul de creditare în RON(…)”, iar cocontractantul se angajează, în mod irevocabil, ca, de la data  indicată în  notificare primită de la bancă potrivit art. 7 lit. c din Conditiile Generale, să efectueze în RON orice rambursare/plată a oricăreia şi tuturor sumelor datorate băncii, în baza prezentei convenţii, să suporte oricare şi toate eventualele costuri generate de şi/sau în legătură cu realizarea conversiei, aşa cum acestea vor fi valabile, aplicabile la data efectuării conversiei.

 În continuare, instanţa reţine că la art. 4.3 de la SECŢIUNEA 2) - „Plaţi" din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit, în cazul în care ar exista un potenţial risc valutar în sarcina reclamanţilor, adică producerea unor pierderi şi pe cale de consecinţa a unui prejudiciu in patrimoniul reclamanţilor, nu vor avea alt drept decât acela de a solicita aprobarea Băncii in vederea conversiei creditului intr-o alta moneda. In acest caz, Banca va putea decide „aprobarea solicitării împrumutatului" după ce „va analiza solicitările primite, de la caz la caz şi în funcţie de posibilităţile de refinanţare în piaţa ". Într-o astfel de situaţie, conversia creditului în noua moneda va opera doar după semnarea de către Banca şi reclamanţii consumatori a unui act adiţional modificator al Convenţiei de Credit.

Aşadar, rezulta în mod clar că aprobarea conversiei creditului într-o alta monedă nu va putea fi făcută decât cu acordul Băncii, după două aparenţe „criterii", respectiv (i) analiza de la caz la caz si (ii) posibilităţile de refinantare în piaţă. În fapt nu există niciun fel de criteriu ori regulă obiectivă de apreciere şi Banca va putea decide în mod unilateral bazat exclusiv pe liberul arbitru respingerea unei astfel de cereri, chiar daca reclamanţii au suferi un prejudiciu din cauza fluctuaţiilor valutare.

Şi în aceasta situaţie, în cazul în care Banca va aproba conversia dupa reguli şi criterii numai de ea ştiute, absolut toate costurile legate de o astfel de conversie vor fi suportate doar de reclamanţii consumatori fără a exista o cuantificare a acestor costuri sau o modalitate obiectivă de apreciere or cuantificare a acestora.

Prin urmare, este vădită disproporţia dintre contraprestaţii între cele două părţi contractante, astfel că instanţa apreciază că art. 4.2  din Conditiile Generale ale convenţiei are un caracter abuziv, potrivit art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000.

VII. Art. 7 lit. c) şi d) din Condiţiile Generale prevăd că Banca este obligata „sa înştiinţeze in scris împrumutatul cu privire la conversia monedei Creditului in Noua Moneda, in situaţia prevăzuta la art. 4.2. din prezentele Condiţii Generale si sa-i comunice acestuia noul grafic de rambursare, in vigoare la data realizării conversiei". Pe de altă parte potrivit literei d) ale aceluiaşi art. 7.2., Banca este obligata „sa comunice împrumutatului noua rata a dobânzii (i) stabilită de către Banca a dreptului de a revizui rata dobânzii curente in cazul intervenirii unor Schimbări Semnificative sau (ii) aplicabila ca urmare a exercitării de către Banca a dreptului de a converti moneda Creditului în Noua Monedă, în situaţia precizată la punctul 4.2. din prezentele Condiţii Generale".

Cum instanţa a stabilit deja, la punctul anterior, că art. 4.2 din condiţiile generale reprezinta o clauză abuzivă, prin urmare, având în vedere legătura acestui articol cu art. 7.2 lit. c) si d), potrivit principiului accesorium sequitur principalae, instanţa apreciază că art. 7.2 lit. c) şi d) din Conditiile Generale ale convenţiei are un caracter abuziv, potrivit art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000.

VIII.  Art.8 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit prevede: „în cazul în care se iveşte vreuna dintre situaţiile următoare, atunci, în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului şi codebitorului / garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei:

C)în cazul apariţiei unor situaţii neprevăzute care, în opinia băncii, facă să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform convenţiei;

d)în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

Instanţa apreciază  că art.8 lit.c şi lit.d din Condiţiile generale ale convenţiei  au un caracter neclar, echivoc, dând pârâtei posibilitatea de a declara soldul scadent anticipat, în două situaţii insuficient determinate - ”situaţie neprevăzută”, improbabil”, „garantat corespunzător” - şi lăsate la aprecierea exclusivă, subiectivă, a băncii - ”în opinia băncii”. De altfel, potrivit lit.g) a Anexei la Legea nr.193/2000, sunt considerate clauze abuzive prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului de a interpreta clauzele contractuale. Aceste prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în defavoarea reclamanţilor, aceştia fiind expuşi riscului declarării scadenţei anticipare a creditului din motive imposibil de determinat, şi deci imposibil de prevenit, contrar bunei – credinţe care ar trebui să guverneze raporturile contractuale, şi au aşadar un caracter abuziv, potrivit art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000.

 În concluzie, instanţa apreciază că  aceste clauze prevăzute de art.8 lit.c şi lit.d au un caracter abuziv, în sensul art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000.

IX.  Art.10.1 „Costuri suplimentare” a Condiţiilor generale ale convenţiei stabileşte că, „referitor la convenţie, pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile, care: a) supun banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligaţiile sale de a acorda credite, sau care schimbă baza de impozitare, pentru suma principală şi dobânzi la creditele acordate, sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenţie, cu privire la creditele acordate sau la obligaţia sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcţionează şi este organizată banca; b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerinţă similară (de exemplu, în corelaţie/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind Capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor de la Basel) afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile băncii sau care impun Băncii orice altă condiţie care afectează creditele acordate sau obligaţia sa de a acorda credite; c) al căror rezultat este: i) creşterea costurilor băncii legate de acordarea sau punerea la dispoziţie a oricărui credit; ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanţe a băncii, în baza convenţiei”,iar art. 10.2 prevede că „în oricare dintre situaţiile anterior menţionate, în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, împrumutatul urmând să plătească acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creşterile costurilor sau altor rambursări”.

Această prevedere contractuală obligă reclamanţii la suportarea exclusivă a tuturor majorărilor de costuri ale pârâtei, indiferent dacă aceste creşteri de costuri sau de alte rambursări sunt sau nu legate de împrumutul acordat, indiferent de cuantumul acestora, independent de acordul sau de comportamentul contractual al clienţilor.

Instanţa apreciază că şi această clauză contractuală creează un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor consumatori, ţinuţi la suportarea unor sume nedeterminate, deşi eventuala creştere a costurilor băncii ar trebui să fie suportată fie exclusiv de aceasta, în calitate de destinatară direct vizată de actele normative la care secţiunea 10.1. din Condiţiile generale ale convenţiei face referire, sau, cel mult, să fie împărţită între client şi bancă, şi contrar bunei-credinţe care ar trebui să guverneze raporturile contractuale.

În consecinţă, instanţa apreciază că Secţiunea a 10 a  „Costuri suplimentare” a Condiţiilor generale ale convenţiei are un caracter abuziv, potrivit art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000.

Compatibilitatea anulării clauzelor constatate ca având caracter abuziv cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu libertatea economică:

Noţiunea de ”bun” definită de art.1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa C.E.D.O. este condiţionată de existenţa unei baze legale interne a creanţei pretinse, iar speranţa de realizare a unei creanţe trebuie să fie legitimă. Or, o clauză abuzivă, contrară legii interne, nu poate constitui o bază legală şi legitimă pentru a solicita protecţia sumei de bani pretinse în baza respectivei prevederi contractuale.

Nici dreptul de proprietate, nici libertatea desfăşurării unei activităţi economice, consacrat de art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu constituie pentru un subiect de drept o justificare pentru încălcarea prevederilor legale. Dimpotrivă, exercitarea dreptului de proprietate şi desfăşurarea unei activităţi comerciale trebuie făcute cu respectarea cadrului normativ incident.

Sancţiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:

Potrivit art.6 din Legea nr.193/2000, ”clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar sancţiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parţial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.

Prevederile Legii nr.193/2000 nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecţia consumatorilor împotriva tendinţei comercianţilor de a abuza de poziţia dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancţiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

Caracterul retroactiv al efectelor nulităţii şi restituirea sumelor percepute de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare:

Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp din partea debitorului. Convenţia de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părţi au calitatea de debitor şi, respectiv de creditor. În aceste condiţii, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebuit ca prestaţiile ambelor părţi contractante să aibă această trăsătură.

În cauză, prestaţia la care pârâta debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani către reclamanţi - a fost executată dintr-o dată. În consecinţă, convenţia de credit nr. 0160639/25.08.2008 nu este un contract cu executare succesivă, ci dintr-o dată (uno ictu).

Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenţiei de credit, în cauză este posibilă restituirea prestaţiilor efectuate de reclamanţi în temeiul clauzei privind comisionul de risc care urmează a fi anulată, potrivit principiului restitutio in integrum.

Raportat la soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la art.5 lit.a din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi – nulitatea absolută a acestor prevederi - în aplicarea principiului retroactivităţii (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) şi a principiului restabilirii situaţiei anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie restituit), instanţa va dispune restituirea prestaţiilor efectuate de reclamanţi în baza acestei clauze abuzive anulate. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestaţiilor executate are la bază instituţia plăţii nedatorate, reglementată de art.1092 din C.civ. din 1864.

Instanţa constată întrunirea în cauză a condiţiilor plăţii nedatorate, în cazul executării unei obligaţii nule: existenţa unei plăţi – sumele achitate de solvens (reclamanţi) cu titlu de comision de risc, în vederea stingerii obligaţiei prevăzute de art.5 lit.a din Condiţiile speciale ale convenţiei; şi inexistenţa datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca şi când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanţa reţine faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate şi prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), şi este ţinut astfel şi la plata dobânzii legale.

Potrivit art.2 şi art.3 din O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, „în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală”, aceasta fiind stabilită, în materie comercială, la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, iar conform art.2 şi art.3 alin.(2) din O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, ”în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia, rata dobânzii legale remuneratorii fiind stabilită la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.

În consecinţă, în temeiul art.1092 din C.civ., instanţa va obliga pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare nedatorat,  anume suma de 22147,56 CHF, calculată de la data introducerii cererii de chemare in judecată pana la plata efectiva a acestor sume la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, la plata în continuare a acestor sume, calculate în procent de 0,22% aplicabil la soldul creditului, până la data rămânerii irevocabile prezentei sentinţe.

Cu referire la capătul de cerere având ca obiect emiterea graficului de rambursare în sensul dispoziţiilor instanţei privind înlăturarea efectelor clauzei abuzive prin eliminarea obligaţiei reclamanţilor de plată a unor sume cu titlu de comision de risc, instanţa reţine următoarele:

Prin clauza cuprinsă la art. 6 teza finală din Condiţiile Speciale ale convenţiilor de credit, părţile au stabilit că „scadenţarul se va modifica periodic, automat, corespunzător ajustării ratei, dobânzii, rambursării în avans şi/sau modificării scadenţei finale; la cererea Împrumutatului/Garantului, Banca va furniza graficul de rambursare în vigoare la data solicitării”.

O dispoziţie similară există şi la art. 7 pct. 2 lit. d din Condiţiile Generale ale convenţiilor de credit, având denumirea marginală „Obligaţiile Băncii”. Astfel, prin convenţia menţionată banca, pârâtă în prezenta, şi-a asumat obligaţia de a pune la dispoziţia Împrumutatului, la cerere, graficul de rambursare în vigoare la data solicitării.

Având în vedere soluţia instanţei de admitere a capătului de cerere vizând constatarea caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 5 lit. a din Condiţiile Speciale ale convenţiilor şi de declarare a nulităţii absolute a clauzei menţionate anterior, principiile quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul produce efecte nule) şi al retroactivităţii efectelor nulităţii, în considerarea obligaţiei contractuale asumate de pârâtă de a proceda la emiterea graficului de rambursare în vigoare la data solicitării la cererea împrumutatului, în temeiul dispoziţiilor art. 969 şi art. 1073 C.civ., instanţa urmează a dispune obligarea pârâtei la emiterea graficului de rambursare în sensul dispoziţiilor instanţei privind înlăturarea efectelor clauzei abuzive si sa fie incluse doar anuitatea si dobanda fixa convenita de parti la semnarea contractului.

Referitor la cererea de acordare cheltuieli de judecată formulata de reclamanti, instanta retine ca potrivit art 274 cod proc civ, partea care cade in pretentii va fi obligata, la cerere la plata cheltuielilor de judecata. Prezenta actiunea a fost scutita de taxa de timbru si timbru judiciar. La dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi cu privire la efectuarea altor cheltuieli de judecata, motiv pentru care instanta urmeaza a respinge cererea. In ceea ce priveste cererea paratei, instanta constata ca partea adevrsa nu a cazut in prtentii, motiv pentru care cererea de acordare cheltuieli de judecata este neintemeiata.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanţii Xşi Y domiciliati in…., în contradictoriu cu pârâta SC Z SA. cu sediul in …..

Constată caracterul abuziv şi în consecinţă nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art 3 lit d din Conditiile Speciale ale Conventiei de Credit, art 5 lit a din Conditiile Speciale ale Conventiei de Credit-„Comision de risc”, art 6 alin 2, prima teza din Conditiile Speciale ale Conventiei de Credit, art 6 alin 3 prima teză din Conditiile Speciale ale Conventiei de Credit, art 3.1.2 lit c de la Sectiunea 3)Costuri din Conditiile Generale ale Conventiei de Credit, art 3.11. de la Sectiunea 3) Costuri din Conditiile Generale ale Conventiei de Credit, art 4.2. de la Sectiunea 2 Plati  din Conditiile Generale ale Conventiei de Credit, art 7.2 lit c si lit d de la Sectiunea 7 Plati  din Conditiile Generale ale Conventiei de Credit, art 8.1 lit c si lit d de la Sectiunea 8 Scadenta Anticipata din Conditiile Generale ale Conventiei de Credit, art 10.1 si art 10.2 Sectiunea 10 Costuri Suplimentare din Conditiile Generale ale Conventiei de Credit, toate  din Conventia de Credit nr 0160639/25.08.2008.

Obligă pârâta la emiterea unui nou scadentar de plată din care sa fie eliminate clauzele constatate ca fiind abuzive si sa fie incluse doar anuitatea si dobanda fixa convenita de părti la data semnării Convenţiei de Credit.

Obligă pârâta la plata către reclamanti a sumei de 22147,56 CHF încasată cu titlu de comision de risc ( redenumit comision de administrare) pentru perioada  august 2008- februarie 2014 precum si in continuare pana la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

Obligă pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată – 5.12.2012 si până la data plăţii efective  a sumelor reţinute cu titlu de comision de risc ( comision de administrare) aplicată acestor sume.

Respinge cererea de acordare cheltuieli de judecata formulata de reclamanti.

Respinge cererea pârâtei de acordare cheltuieli de judecată ca neîntemeiată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 26.02.2014